Acasă Evenimente Corespondenta din SUA: Everestul simfonismului american

Corespondenta din SUA: Everestul simfonismului american

Am urcat din nou in varful muntelului muzicii mondiale: Carnegie Hall, sala Isaac Stern Auditorium, un Templu al Muzicii, a carui istorie este fascinanta, derulata in vitrinele sale din holul central, unde se intersecteaza toate drumurile. Acest templu este dotat cu o sala uriasa pentru orchestrele mari si doua studiouri, pentru recitaluri. Aici au loc cate doua si trei concerte pe zi, intr-un regal mondial permanent. Si se canta muzica de toate felurile, inclusiv jazz combinat cu muzica simfonica, precum concertul lui Isaac Stern cu Benny Goodman si al lui sextet, inregistrare care se transmite non-stop in holul central.

Aici este etalonul muzicii, unde imi place sa ajung, fiindca ma simt de parca am ajuns pe Himalaya. Mereu caut acest reper, ca pe un izvor absolut al sunetului. De data aceasta insa, am participat la un concert cu totul iesit din comun. Ma credeam un bun cunoscator al muzicii mondiale, dar acum am audiat piese nu numai in premiera newyorkeza, dar si sonora, ca noutate interpretativa. Imi veneau in minte vorbele pe care le auzi curent pe cararile Festivalului Enescu: “Muzica Americana nu exista. Ce muzica au americanii? Sa vina sa ia lectii de la noi!”

Ei bine, e timpul ca Europa sa ia lectii de la compozitorii americani! Am scris de atatea ori despre muzica Americana, ascultata aici, la New York, dar si in Romania, la Festivalul Enescu, atat cat se canta ea, putina. Iar un dirijor ca John Axelrod a dovedit ca ne da lectii la Bucuresti, ne arata de fiecare data ca este cel mai bun interpret al muzicii enesciene. Acum insa am ascultat ceva de neinchipuit, cum am spus, muzica americana in prima auditie, dar instrumental-corala. Corul este sufletul ei.

A concertat una dintre cele mai valoroase orchestre americane, New England Symphonic Ensemble, avandu-l director artistic pe Preston Hawes, care este si vioara intai, fiind un “electrifying and virtuosic” talent, ansamblu care a prezentat lucrari americane uluitoare, toate corale. Concertul a avut trei parti, cu doua pauze, pentru a se schimba coristii.

In prima parte am ascultat Requiem for the Living / Recviem pentru cei vii de Dan Forrest, o lucrare pentru care ar apauda si Beethoven, dar si Bach, fiindca respecta traditia genului, textul liturgic. Are cinci parti (Kyrie, Vanitas Vanitatum, Agnus Dei, Sanctus, Lux Aeterna), toate cantate si de cor in limba latina. De fapt, corul este personajul principal. El canta continuu, iar textul este o frumusete liturgica, avand parte si de doi solisti: Mikki Sodergren (mezzosoprana) si Joseph Sacchi (tenor).

Dar trebuie spus ca ansamblul coral era alcatuit din 130 de cantareti, cumulati din trei universitati americane, din Virginia, New York si New Jersey, avand-o ca dirijor pe Lisa Billingham, care a fost si dirijoarea Requiem-ului. Dan Forrest este un tanar compositor (n. 1978, Elmira, New York), care a lucrat la acest Requiem, o comanda a Hickory Choral Society, timp de 16 luni. Forrest marturiseste ca pentru partea a patra, Sanctus, s-a inspirat din imaginile spatiale transmise de Hubble Space Telescope, respectiv imaginile pamantului asa cum ele sunt vazute de pe Statia Spatiala Internationala. Desi genul se refera la durere si moarte, Dan Forrest a creat o partitura in care face un portret al luminii si pacii. Este ceva coplesitor, nici un compozitor al lumii nu a mai creat asa ceva, fiindca nici unul nu a avut sansa unui asemenea cor urias, care arata caracterul monumental al muzicii americane.

Fiindca tot ce am ascultat a fost titanic, inaltator, precum Requiem-ul, dar si ultima piesa din partea a treia a programului, numita The Testament of Freedom, o lucrare celebra, scrisa de Randall Thompson in 1943, cand s-a aniversat doua sute de ani de la nasterea lui Thomas Jefferson, onorat pentru declaratiile sale istorice, precum celebrul text mereu citat: “The God who gave us life gave us liberty at the same time; the hand of force may destroy but cannot disjoin them / Dumnezeul care ne-a dat viață, ne-a dat si libertate în același timp; mâna forței poate distruge, dar nu le poate despărți”.

Acest text a fost cantat ca un imn, la fel si alte dexte din declaratiile istorice ale lui Jefferson. Texte politice, deloc literare, au prins aripi fantastice sub pana acestui distins compositor si educator american, un model clasic, Randall Thompson (1899 – 1984). Aceasta lucrare a fost cantata de alte patru coruri, unul din Utah, de unde a venit si David Dahlquist, dirijorul partii a treia, care a mai continut si piesa Let Us Now Praise Famous Men / Lasă-ne acum să-i lăudăm pe celebri barbati, apartinand englezului Ralph Vaughan Williams (1872 – 1958), care este compusa pe un text biblic, din Ecclesiatul.

Partea a doua ne-a oferit in premiera piese ale unor tineri compozitori americani, Dominick DiOrio (n. 1984, New York), cu A World Aglow / O lume in flacari, si Jake Runestad (n. 1986, Rockford, Illinois), cu Into the Light / In lumina. Piesa lui DiOrio este pe un text adaptat din Biblioteca Congresului lui Amy Lowell, o cunoscuta poeta, detinatoare a premiului Pulitzer, acordat in 1926, iar lucrarea lui Runestad, care este alcatuita din cinci parti, are la baza texte din Gandhi, Helen Keller, Martin Luther King jr., Ioan Evanghelistul, Apostolul Petru, Rabindranath Tagore, Martin Luther, Swami Vivekananda. Texte religioase si politice, precum in A World Aglow, unde se spune:

We, the people,

Of all races,

Of all tongues,

Of all traditions,

We are America.

(Noi, oamenii, din toate rasele, toate limbile, toate traditiile, suntem America)

Surpriza a fost ca intre piesele lui DiOrio si Runestad a fost inclusa famioasa lucrare Nänie, op. 82, a lui Johannes Brahms, inspirata de poezia omonima a lui Friedrich Schiller, de sorginte mitologica, cu personaje si legende din antichitatea greaca. E un cantec funeral foarte profund, specific muzicii lui Brahms, o muzica a adancurilor, motiv pentru care Enescu a facut din Brahms un idol, alaturi de Bach si Beethoven (“cei trei B”). Nänie a fost cantata intr-o nota grava, de o mare densitate melodica, coplesitoare ca unitate compozitionala.

Aceasta parte mediana a fost sustinuta de corurile din Rock Hill, South Carolina, si Emmaus, Pennsylvania, avandu-l dirijor pe Jeremy Mims.

Concertul a fost sustinut, asadar, de trei dirijori, un ansamblu de elita al Americii, New England Symphonic, si de zece coruri aduse din diferite colturi ale tarii. Acest lucru s-a putut datorita producatorului acestui eveniment, MidAmerica Productions.

Trebuie sa spun in incheiere ca am avut sansa nu doar sa ascult acest concert, ci sa-l si vad, fiindca am stat in loja de deasupra scenei, de unde orchestra si corul se vad ca din avion. Sala Auditorium are cinci nivele de loje, iar eu am stat la nivelul intai, singurul care are primele doua loje deasupra scenei. Este ceva incredibil. Asa ceva nu am mai trait.

Evident, sala si scena fac una, de aceea sunetul este pur. Intre sala si scena nu exista nici un baraj, nici un fel de cortina, nici un microfon, nimic. Nu este admisa nici o camera de televiziune, la fel, nici un pozar, filmari sau fotografii se fac inaintea concertului, afara, in fata vitrinelor, unde ziaristii ii asteapta pe protagonistii concertului. In interior, nu trebuie sa se auda nici musca, nimic sa nu deranjeze muzica. Totul este pus in slujba sunetului, sa se auda perfect, asa cum a dorit Andrew Carnegie, marele magnat american, originar din Scotia, care a inaltat acest Templu al muzicii.

Pe acest varf al muntelului muzicii mondiale, un fel de Everest sau Athos al muzicii, unde se aude tacerea cantand, au urcat toti marii muzicieni ai lumii. In formidabilul muzeu al acestui templu, exista o poza absolut antologica de la aniversarea a 85 de ani a lui Carnegie Hall: sunt infatisati uniti, parca imbratisati, Yehudi Menuhin,

Dietrich Fischer-Dieskau, Leonard Bernstein, Mstislav Rostropovich, Vladimir Horowitz si Isaac Stern, cantand Aleluia de Haendel. Si concertul oferit de ansamblul New England Symphonic ne-a facut sa atingem ishihasmul trairii, care ne-a amintit de Enescu, si el un ales al acestui pisc al muzicii.

Abia vazand o asemenea minune, iti dai seama de ce este imperativ nevoie sa se ridice si la Bucruesti un Templu al Muzicii, dupa acest model american. Fapt care ar fi posibil, daca s-ar organiza strangeri de fonduri dupa pilda BOR, care a stiut sa stranga bani pentru Catedrala Nationala (cum ii spune acum, cand a trecut pe acolo in vizita Papa Francisc). Este o practica obisnuita. In programul concertului de la Carnegie Hall sunt trecuti toti donatorii din perioada cand a fost Isaac Stern presedinte si pana azi, incepund cu donatori sau fundatii care au donat peste 10 milioane de dolari si terminand cu cei care au dat 100 de mii de dolari. Si la bisericile unde merg, nimic nu se face, nici o reparatie, fara aceasta practica si publicarea listei de donatori. Decat sa moara cu banii in banca, multi prefera sa doneze pentru Templul Muzicii, caci este ceva inaltator.

La noi, ministrii culturii si primarii Capitalei s-au inecat in promisiuni desarte, care au avut grija de matele lor, nu de sanatatea spirituala a poporului, dar Tempului Muzicii de la Bucuresti trebuie sa se ridice. Si sunt sigur ca Zubin Mehta sau Antonio Pappano, care au venit cu aceasta idee, vor fi in fruntea generosilor donatori. Sau sunt in Romania institutii inutile, care consuma bani uriasi, ca ICR, CNC, TVR si zeci altele. Desfiintarea lor ar aduce fondurile necesare ridicarii unui asemenea Everest al muzicii.

Altfel, ne aflam la periferie, in zona falsului sau a improvizatiei, a experimentului fara capat. Chiar ca atunci, cu o asemenea proprietate magica, Festivalul Enescu nu ar avea nici o concurenta, iar tara ar avea un focar spiritual, care ar atrage ca un magnet toate fortele muzicale ale lumii, in stagiuni permanente. Muzica este dar de la Dumnezeu, ea ne ajuta sa fim mai buni, mai intelepti.

Grid Modorcea, Dr. in arte

Corespondenta de la New York

Articolul precedentCorespondenta din SUA: Biserica şi Muzica
Articolul următorMisteriosul pachet din Bulevardul Malesherbes (Thomas CSINTA – Monitorul Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului – Naţiunile Unite)
Fizician teoretician și matematician de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv a studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care au contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.