Am ales să risc să-mi dau cu părerea și eu în mod public despre subiectele electorale. De obicei, nu spun nici măcar prietenilor cu cine votez, iar subiectul nu mă preocupă în mod deosebit. Totuși, în cel puțin 4 poziții, procesul electoral mi se pare personal foarte interesant. Una din poziții e cea de marketer, care a lucrat pentru un politician în 2006, cunoaște politicieni și a urmărit cu atenție comunicarea politică din punctul de vedere al comunicării de specialitate. Altă poziție este aceea de militant pentru urmărirea modificării unor legi și a respectării unor drepturi, situația în care am făcut apel personal la sute de politicieni, am trimis memorii, am pus în public în dificultate politicieni români. Chiar dacă aceste apeluri au rămas în mare parte (cel puțin după cunoștințele mele) irelevante, experiențele mi-au conturat argumentele de a avea scepticism cu privire la politicieni în general. O a treia poziție este cea de cetățean care analizează din oferta electorală toate posibilele opțiuni, dând candidaților și partidelor șanse (aproape) egale înainte de a decide pe baza performanțelor anterioare și a programului.Cea de-a treia poziție este una de român cu un picior de plecare ce urmărește ce se întâmplă având curiozitatea de a observa cât de repede se duce totul de râpă.
Așadar, nu sunt de părere că de fiecare dată nu avem cu cine vota, nu cred că toți politicienii sunt o apă și-un pământ, și în același timp, nu am încredere prea mare într-un anumit politician și nici nu îmi permit sau propun să suțin unul public. Așadar, dacă nu vorbesc pe cineva de rău, nu înseamnă că-l gândesc de bine și nici că l-am votat. Dacă vorbesc pe cineva de bine, nu înseamnă că-mi place și nici că l-am votat. Părerile multor români despre politică sunt destul de vehemente și de aceea îi sfătuiesc pe majoritatea bloggerilor să-și țină degetele departe de tastatură când vine vorba de a scrie despre politică dacă nu vor să-și piardă cititorii. Așadar, am să scriu despre un concept pe care l-am studiat destul de științific, zic eu, și care este relevant atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru viața politică: leadershipul.
A fi lider în politica românească este sinonim pentru mulți cu a fi un fel de lichea cu 7 fețe, ce reușește să iasă de cele mai multe ori între câștigători, să obțină funcții și să conducă partide spre succes. Așadar, un lider este unul care are o viziune sau măcar un slogan de care se ține, ce reușește performanțe validate atât în partid cât și în alegeri, ce reușește să își asume cât de cât credibil o serie de îmbunătățiri vizibile. Oricât de mult ne-ar displace, este cazul să ne asumăm că există lideri în politica românească și există foarte multe persoane șterse, fără charismă, care au ajuns conjunctural în anumite funcții și au reușit să se facă de râs în mod public în diferite situații. Așadar, doresc să fac o trecere în revistă a liderilor politici la nivelul României, care sunt în partide care încă mai există. Această radiografie este valabilă la momentul 2016.
Primul care merită menționat este Ion Iliescu, președintele onorific și marele fondator al PSD.Ion Iliescua fost întotdeauna președintele din umbră al PSD. În 2001, când a fost înființat în această formă, Ion Iliescu era la al treilea mandat de președinte, iar președintele oficial al PSD era Adrian Năstase. Ulterior, Mircea Geoană l-a înfrânt pe Ion Iliescu la congresul PSD din 2005, pe care l-am urmărit cu interes la televizor. Totuși, Iliescu a spus o afirmația care pe atunci era absolut revoluționară: „eu am, cum se zice, brandul meu!”, fiind prima folosire publică a cuvântului „brand” pe care am auzit-o la vreun politician de calibru în România postdecembristă. Când nu a fost președinte de stat, a fost senator de București, cel puțin până în 2008. Astfel, din decembrie 1989 și până în decembrie 2008, Ion Iliescu a fost mereu într-o funcție politică importantă în stat. Vreme de 15 ani, electoratul l-a votat din nou și din nou. Cei 19 ani de politică i-au asigurat un loc clar în istoria României, leadershipul său fiind cel cel în perioada căruia țara a fost practic distrusă și apoi parțial reconstruită (nu după meritele sale, desigur). Ion Iliescu mai are și meritul de a nu fi sprijinit pe deplin 3 figuri politice care au eșuat să fie lideri. Mircea Geoană s-a făcut de râs prin propriile ambiții (deși ajunsese într-o vreme Președintele Senatului), în confruntările repetate cuTraian Băsescu și în cele din urmă a fost dat afară în șuturi din propriul partid (soarta logică a oricărui președinte PSD care nu reușește să fie președintele României este să fie dat afară din politică). Adrian Năstase a reprezentat un candidat neconvingător, fără prea multă personalitate și care în cele din urmă a intrat la închisoare. Victor Ponta, deși a câștigat șefia partidului și funcția de prim-ministru, a fost învins în alegerile prezidențiale de o figură și mai ștearsă, s-a făcut de râs în toată lumea cu scandalul plagiatului și în cele din urmă, după ce a încălcat toate promisiunile făcute înainte de intrarea la guvernare în 2012, a fost dat jos prin protestele de stradă organizate în toamna lui 2015. Apoi s-a agitat înființându-și un partiduleț care nu prea a reușit mare lucru pentru multă vreme. Cine a rămas președinte de onoare al PSD? Ion Iliescu. Alți președinți vin și pleacă, însă Ion Iliescu rămâne bine-mersi, nimeni nu îl anchetează pentru implicarea în crimele comise la Revoluție, își scrie memoriile, apare în emisiuni, iar partidul lui o duce mai bine ca niciodată. Fie că vreți, fie că nu vreți, victoria PSD în alegerile locale și parlamentare din 2016 nu ar fi existat fără temeliile atent întreținute de Ion Iliescu. E adevărat că el nu mai este un lider al prezentului, ci al trecutului, însă longevitatea sa politică nu poate să fie trecută cu vederea. Ion Iliescu știe să întoarcă vorba și să manipuleze pe oricine. L-am întâlnit personal la o prelegere de vreo oră ținută unor tineri studenți în 2007. Atunci, a trebuit să îi repet o întrebare de 3 ori ca să răspundă la ea. În cele din urmă, mi-a dăruit o carte cu autograf, care pot să jur că este între cele mai proaste 10 cărți pe care le-am cititi în viața mea. Dar, are skill? Are charismă? Are, fără îndoială. Este un lider politic, încă neîntrecut de nimeni. În plus, structurile politice pe care le-a înființat în anii ’90 au dat 3 președinți ai țării: pe el, pe Traian Băsescu (amintesc, PD s-a scindat din PSDR) și pe Nicolae Văcăroiu, președinte interimar în 2007.
Al doilea lider evident este Traian Băsescu, care este unicul președinte din istoria României care a putut fi validat prin 4 tururi de scrutin electorale ca președinte: la alegerile din 2004 și 2009 și la suspendările din 2007 și 2012. De asemenea, a câștigat alegerile ca deputat în 1992 și 1996, ca primar în 2000 și 2004, ca senator în 2016. Practic, Traian Băsescu a câștigat toate alegerile la care a participat și a fost și ministru al transporturilor în 5 cabinete de guvernare post-decembriste. Traian Băsescu a reușit să câștige șefia PD în 2004 asupra luiPetre Roman, fondatorul acestuia. A fost „locomotivă” pentru 3 partide parlamentare: PD, PNL și PMP. A reușit să eludeze justiția chiar și atunci când și-a pierdut imunitatea parlamentară. Chiar dacă mijloacele folosite pentru a ajunge și a rămâne la putere au fost de cele mai multe ori dezgustătoare, Traian Băsescu a mizat cu inteligență pe o carte mereu câștigătoare: „lupta cu sistemul ticăloșit”, luptându-se în imaginea electoratului cu un dușman invizibil. În timpul președenției sale, România a intrat în Uniunea Europeană (un dezastru, după părerea mea, dar ceva destul de apreciat la vremea respectivă), iar comunismul a fost condamnat (doar declarativ, desigur). Chiar dacă partidul care l-a adus la președenție în 2004 nu mai exista în 2014, Traian Băsescu a înființat propriul partid, PMP, cu care a reușit să intre în parlament la alegerile din 2016. Traian Băsescunici nu s-a obosit să candideze la alegerile locale în 2016, acestea fiind o miză prea mică pentru el. Chiar dacă au existat dovezi strânse împotriva lui, justiția nu l-a atins niciodată. Se pare că aceasta este o trăsătură importantă a unui lider politic longeviv în zona dâmbovițeană.
Al treilea lider, deși nu pare foarte evident, este Béla Markó, care a condus UDMR din 1993 până în 2011, adică 18 ani. Este cea mai lungă șefie de partid din România, după Corneliu Vadim Tudor la PRM. UDMR a fost „partid-balama” și de aceea foarte des în poziția de a avea o putere politică mai mare decât cea adjudecată prin vot direct. Poziția UDMR a fost constantă în cei 27 de ani. Dacă românii din diaspora ar fi avut o reprezentare atât de bună în Parlamentul României (ce să mai spun de parlamente străine) cum au avut cei de la UDMR în Parlamentul României, lucrurile ar sta foarte, foarte diferit pentru români. Béla Markó a reușit să ridice procentele obținute de UDMR în 2000 față de 1996 și a reușit în 1996, 2004 și 2009 să își aducă partidul chiar în guvern. Béla Markóa fost chiar vicepremier în 2009. După preluarea președenției de către Hunor Kelemen, procentele UDMR în toate alegerile au scăzut la minime istorice. Béla Markóa rămas în continuare senator, din 1990 până în 2016. Pe viitor, Béla Markónu mai este așteptat să aducă mișcări observabile publicului pe scena politică românească.
Al patrulea lider, deși la început nu ar fi părut, s-a dovedit a fi Călin Popescu-Tăriceanu. Prelând conducerea PNL de la Theodor Stolojan în 2004, a ajuns prim ministru, numit în echipă „frățească” de Traian Băsescu, cu care ulterior a intrat în conflict, dar căruia a reușit să-i țină piept. Călin Popescu-Tăriceanu este de altfel, din această scurtă listă pe care am alcătuit-o și singurul om de afaceri român milionar în euro, care a contribuit atât ca legiuitor din poziția de executiv, cât și ca om de afaceri, la dezvoltarea pieței auto din România. În ciuda conflictului cu Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu a reușit să fie numit prim ministru (29 decembrie 2004-22 decembrie 2008) și pentru un al doilea cabinet și a fost primul premier etichetat ”de dreapta” al României postdecembriste care a rezistat 4 ani neîntrerupt în funcție, practic pe durata mandatului electoral, fiind depășit după 1989 în termeni absoluți doar de Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996). Dacă ar fi să ne raportăm la întreaga istorie a României, Călin Popescu-Tăriceanu a rezistat neîntrerupt în funcția de prim-ministru chiar mai mult decât: Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Dimitrie Brătianu, Ion I. C. Brătianu (care a avut 4 mandate ca premier, dar nu succesive și niciunul de 4 ani), Titu Maiorescu, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Antonescu, Petre Roman, Theodor Stolojan. Dintre liberali, singurii din punct de vedere istoric care l-au depășit ca longevitate neîntreruptă în funcția de premier au fost Lascăr Catargiu (11 martie 1871-30 martie 1876), Ion Brătianu (9 iunie 1881-20 martie 1888) și Dimitrie Sturdza (27 februarie 1901-4 ianuarie 1906). După ce a pierdut alegerile în 2008 și șefia PNL în 2009, temelia alianței cu PSD-ul a adus în cele din urmă partidul său la guvernare. Atenție! Cu o alianță minoritară, a reușit să intre la guvernare și în Parlament! În 2012 a candidat ca independent și a obținut un mandat de senator, ceea ce este o reușită destul de rară. În 2014, a fost numit Președintele Senatului, funcție păstrată până în prezent și care urmează să fie păstrată cel mai probabil și în virtutea câștigării alegerilor parlamentare din 2016. Ceea ce înseamnă că dacă Klaus Iohannis este suspendat ca președinte, Călin Popescu-Tăriceanu devine președintele României. Este a doua funcție politică în România ca importanță. Acestea nu sunt niște realizări minore. Amintesc, Călin Popescu-Tăriceanu a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007. De asemenea, la alegerile prezidențiale din 2014, Călin Popescu-Tăriceanu a obținut al treilea loc la voturi, după Iohannis și Ponta și este de așteptat că va candida și în 2019. Partidul său înființat în 2014, PLR, prin alianța politică cu partidul condus de Daniel Constantin, ALDE, a reușit să intre într-o majoritate politică cu PSD, iar dacă cele două partide vor guverna singure, majoritatea ar putea să fie simplă și suficientă. De fapt, ALDE are acum mai multă putere decât PSD-ul, deoarece PSD ține „cu dinții” de versiunea Liviu Dragnea, ceea ce nu se va întâmpla. Călin Popescu-Tăriceanu mai este cunoscut și ca motociclist, pilot și mare cuceritor (a avut 5 neveste).
Președinții PNL care i-au urmat lui Călin Popescu-Tăriceanu. Crin Antonescua ajuns președinte interimar, poziție din care s-a făcut de râs, iar un an și jumătate mai târziu, Tăriceanu i-a succedat în funcție ca președinte al Senatului. Alina Gorghiu și-a dat demisia ca urmare a scorului considerat foarte scăzut la alegerile parlamentare din 2016. În doar 2 ani, partidul controlat de Călin Popescu-Tăriceanu, într-o alianță inteligentă, a ajuns la aproape o treime din scorul PNL-ului, partid înființat în sec. al XIX-lea. Călin Popescu-Tăriceanu este un lider politic de care Klaus Iohannis are de ce să se teamă.
Theodor Stolojan este în continuare un lider politic care s-a remarcat în cei 27 de ani de tranziție. Theodor Stolojan a fost ministru de finanțe (1990-1991) în primul cabinet de după Revoluție și prim-ministru în 1991-1992. Din această poziție, a devenit recunoscut și de către marile mase ca un economist expert. În 2000, a candidat la președenție și a ieșit al treilea după numărul de voturi. În 2002, devine șeful PNL, funcție pe care o pierde în 2006 ca urmare a contestării unor decizii luate de conducerea partidului. Tot în 2006 face un pariu câștigător și înființează propriul partid, PLD (Partidul Liberal Democrat), împreună cu alți liberali nemulțumiți, partid cu care câștigă un mandat de europarlamentar, menținut și reconfirmat până în prezent. PLD a fuzionat în 2007 cu PD sub denumirea PD-L, iar Theodor Stolojan a devenit prim-vicepreședinte. În 2008, a fost numit prim-ministru dar a renunțat, deoarece a afirmat că nu suportă să îi fie dictat ce să facă, o decizie onorabilă pentru un om politic român. Theodor Stolojan a demonstrat că poate câștiga simpatia electoratului, a înființat propriul partid, a câștigat cu el, a transformat un partid al unui fost coleg de alianță (PD) care ulterior (2014) a fuzionat cu PNL. Actualmente, Theodor Stolojaneste europarlamentar și membru în PNL.
Cine a fost, cine a rămas și cine a eșuat ca lider politic
Așadar, în România mai există după părerea mea 5 lideri politici în partide: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Béla Markó, Călin Popescu-Tăriceanu și Theodor Stolojan. Din aceștia, Ion Iliescu, Béla Markó și Theodor Stolojanaparțin trecutului, iar posibilitatea ca ei să mai dețină funcții importante în România ca președenția, conducerea Guvernului, președenția Camerei Deputaților, Președenția Senatului sau chiar conducerea vreounui partid este foarte mică. Doi lideri confirmați în trecut încă mai au resursele de a face istorie pe scena politică din România și care actualmente sunt președinții propriilor partide intrate în Parlament: Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu.
Voi trece în revistă și alte persoane pe scurt, care s-au apropiat de statutul de lider, dar au eșuat sau încă nu au fost pe deplin confirmați.
Emil Constantinescu (n.1939) a îngropat PNȚCD-ul, iar guvernarea CDR între 1996-2000 s-a dovedit a fi mai proastă decât cea PSD. Predarea sa prin refuzul de a mai candida la un al doilea mandat a fost un gest de slăbiciune politică iar în cele din urmă promisiunile sale au rămas neîndeplinite. Totuși, din toți politicenii români care au servit funcții majore în stat după 1989, Constantinescu se remarcă prin demnitate, chiar dacă nu prin leadership. Constantinescu nu a avut stofă de politician.
Nicolae Văcăroiu (n.1943) a fost prim-ministrul cel mai longeviv după Revoluție (1992-1996). A servit sub Ion Iliescu și Emil Constantinescu. A fost președinte al României în 2007 când Traian Băsescu a fost suspendat, ca urmare a faptului că între 2000-2008 a fost Președintele Senatului. Din 2008, este președintele curții de conturi, funcție apolitică. Deoarece de 8 ani nu a mai deținut o funcție politică, este destul de bătrân și este doar un membru obișnuit în PSD, Nicolae Văcăroiu a fost un lider în trecut, dar acum nu mai e. Spre exemplu, nici Ion Iliescu nu mai deține o funcție politică în stat, dar este totuși președintele de onoare al PSD. Corneliu Vadim Tudor (1949-2015) a fost un lider naționalist, dar a murit în 2015 și odată cu el și șansele PRM. Dan Voiculescu (n.1946) a avut o viziune politică cu influență, dar în cele din urmă a fost doborât de procesele în justiție. Corupția dovedită în cazul său a însemnat sfârșitul puterii sale directe iar Partidul Conservator înființat de el a supraviețuit doar pentru că Daniel Constantin a avut curajul și inspirația să-l dea pe Voiculescu pe mâna justiției.
Emil Boc (n.1966) a fost o figură ștearsă, folosită ca marionetă de Traian Băsescu, marioneta care nu a putut fi nici Călin Popescu-Tăriceanu, nici Theodor Stolojan. În cele din urmă, importanța sa pe scena națională a puterii politice a fost dată jos de protestele de stradă. Emil Boc este în cel mai bun caz un politician local.
Gigi Becali (n.1958) a reușit să intre la pușcărie și să se facă de râs de multe ori în public, inclusiv din postura de europarlamentar. Partidul fondat de el nu mai există.
Klaus Iohannis (n.1959) este de asemenea prin excelență un politician local. El a avut mare succes în Sibiu și a ajuns președinte ca urmare a unor circumstanțe neobișnuit de favorabile. Chiar suspect de favorabile. La alegerile parlamentare din 2016, atât el, cât și Dacian Cioloș, prin imixtiunea în campania electorală a PNL și prin declarațiile făcute, au pus umărul la îngroparea partidului. La următoarele alegeri prezidențiale, Klaus Iohannis nu are șanse împotriva unor candidați pe val ca Călin Popescu-Tăriceanu sau Gabriela Firea (care nici ei nu au multe șanse). Dacă va câștiga, o va face ajutat de servicii.
Liviu Dragnea (n.1962) și-a câștigat renumele ca prefect, iar apoi printr-un concurs de împrejurări a ajuns președintele PSD, însă victoria din alegerile parlamentare 2016 nu e meritul lui, Dragnea este condamnat penal, iar de unde a ajuns nu o poate lua decât în jos. El a fost mentorat de Ion Iliescu, dar nu are calitățile sale politice.
Nicușor Dan (n.1969) este un politician local, de București, care a pierdut jocul strategic la alegerile locale din 2012, când nu a făcut cunoscută candidatura sa drept consilier local. În 2016, a ieșit consilier local pe București, dar a abandonat promisiunile pentru o poziție obținută ca deputat. Partidul său nu are o orientare politică și pare mai degrabă o însăilătură de tehnocrați cu afirmații care de care mai opuse, fără experiență la guvernare și care a reușit să intre în guvern mai mult ca urmare a ponderii voturilor din București și din străinătate. Foarte probabil, ca multe alte partide micuțe și trecătoare, va intra în jocul compromisurilor politice prin care își va îndepărta electoratul. Perspectivele susținerii lui Dacian Cioloșca premier, împreună cu PNL, precum și discuțiile despre o posibilă coaliție de dreapta, lipsa de claritate a modului în care „se împarte ciolanul” și recentele certuri vor pune foarte probabil cruce acestei inițiative declarate „anti-sistem”. Dacă nu asta, atunci sigur o va face intrarea la guvernare prematură a USR-ului, datorită unei lovituri de stat împotriva PSD-ului, cum s-a făcut în 2015 cu Colectiv.
Niciunul din politicienii tineri nu are puterea necesară pentru a deține și păstra prin alegeri reconfirmate funcții politice majore. Obținerea primăriei unui oraș mare (cum a fost în cazul lui Gheorghe Funar sau al lui Emil Boc Clujul, iar în cazul lui Sorin Oprescu și a lui Victor Ciorbea, Bucureștiul) nu reprezintă o garanție pentru accesul ca lider la păstrarea puterii la o scară națională.
Problema principală a României este că nu are suficienți lideri politici, iar din cei care încă mai sunt lideri, niciunul nu este o opțiune pe care votanții să și-o asume pe deplin. Nu există o cultură a formării și dezvoltării liderilor politici din cauza mediocrității care se exprimă în partide. Cine are curajul să critice în interiorul propriului partid și să plece bine ar fi în stare să își facă un nou partid (Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Theodor Stolojan) cu care să cîștige alegeri pe cont propriu. În esență, ca urmare a fricțiunilor între acești trei lideri, PD a dispărut în 8 ani de pe scena politică a României (2006-2014), iar ceea ce începuse ca un partid etcihetat de centru-dreapta este acum fragmentat, în timp ce PNL și ALDE sunt mai degrabă partide de centru. Dreapta politică în România a apus pentru mult timp, este o minoritate fragmentată.
Dacă Nicușor Dan va da dovadă de rezistență și voință politică refuzând în continuare orice alianțe și își va implementa măcar promisiunile din campania parlamentară, atunci el are șanse în cel mai bun caz să spere la un mandat de primar al Bucureștiului în 2020 sau la un nou mandat de deputat în 2020, dacă nu cumva USR crapă până atunci. Chiar dacă va candida la președenția României în 2019, nu va ajunge în turul 2 de scrutin, și Dan va găsi foarte greu să nu pice într-una din capcanele jocurilor de manevră pentru suținerea candidatului din turul 2. Prin comparație cu dinozaurii Călin Popescu-Tăriceanu și Traian Băsescu, Nicușor Dan nu pare decât o meduză rătăcită în ape tulburi.
Concluzia? Ca de obicei. Nu prea avem cu cine vota. Așa că viața merge în continuare, putem conta pe faptul că în mod sigur se găsește cineva care să ne pună în pericol tihna, siguranța și munca de-o viață prin legile strâmbe care se dau, iar tinerii se feresc de politică în timp ce jocurile sunt făcute tot de niște foști comuniști.
Cele mai tari perle ale politicienilor: De la „inundaţii în chiloţi” până la „noi lucrăm cu vecii-vecilor”
Introducere
Am ales să risc să-mi dau cu părerea și eu în mod public despre subiectele electorale. De obicei, nu spun nici măcar prietenilor cu cine votez, iar subiectul nu mă preocupă în mod deosebit. Totuși, în cel puțin 4 poziții, procesul electoral mi se pare personal foarte interesant. Una din poziții e cea de marketer, care a lucrat pentru un politician în 2006, cunoaște politicieni și a urmărit cu atenție comunicarea politică din punctul de vedere al comunicării de specialitate. Altă poziție este aceea de militant pentru urmărirea modificării unor legi și a respectării unor drepturi, situația în care am făcut apel personal la sute de politicieni, am trimis memorii, am pus în public în dificultate politicieni români. Chiar dacă aceste apeluri au rămas în mare parte (cel puțin după cunoștințele mele) irelevante, experiențele mi-au conturat argumentele de a avea scepticism cu privire la politicieni în general. O a treia poziție este cea de cetățean care analizează din oferta electorală toate posibilele opțiuni, dând candidaților și partidelor șanse (aproape) egale înainte de a decide pe baza performanțelor anterioare și a programului.Cea de-a treia poziție este una de român cu un picior de plecare ce urmărește ce se întâmplă având curiozitatea de a observa cât de repede se duce totul de râpă.
Așadar, nu sunt de părere că de fiecare dată nu avem cu cine vota, nu cred că toți politicienii sunt o apă și-un pământ, și în același timp, nu am încredere prea mare într-un anumit politician și nici nu îmi permit sau propun să suțin unul public. Așadar, dacă nu vorbesc pe cineva de rău, nu înseamnă că-l gândesc de bine și nici că l-am votat. Dacă vorbesc pe cineva de bine, nu înseamnă că-mi place și nici că l-am votat. Părerile multor români despre politică sunt destul de vehemente și de aceea îi sfătuiesc pe majoritatea bloggerilor să-și țină degetele departe de tastatură când vine vorba de a scrie despre politică dacă nu vor să-și piardă cititorii. Așadar, am să scriu despre un concept pe care l-am studiat destul de științific, zic eu, și care este relevant atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru viața politică: leadershipul.
A fi lider în politica românească este sinonim pentru mulți cu a fi un fel de lichea cu 7 fețe, ce reușește să iasă de cele mai multe ori între câștigători, să obțină funcții și să conducă partide spre succes. Așadar, un lider este unul care are o viziune sau măcar un slogan de care se ține, ce reușește performanțe validate atât în partid cât și în alegeri, ce reușește să își asume cât de cât credibil o serie de îmbunătățiri vizibile. Oricât de mult ne-ar displace, este cazul să ne asumăm că există lideri în politica românească și există foarte multe persoane șterse, fără charismă, care au ajuns conjunctural în anumite funcții și au reușit să se facă de râs în mod public în diferite situații. Așadar, doresc să fac o trecere în revistă a liderilor politici la nivelul României, care sunt în partide care încă mai există. Această radiografie este valabilă la momentul 2016.
Ion Iliescu (n.1930)
Primul care merită menționat este Ion Iliescu, președintele onorific și marele fondator al PSD. Ion Iliescua fost întotdeauna președintele din umbră al PSD. În 2001, când a fost înființat în această formă, Ion Iliescu era la al treilea mandat de președinte, iar președintele oficial al PSD era Adrian Năstase. Ulterior, Mircea Geoană l-a înfrânt pe Ion Iliescu la congresul PSD din 2005, pe care l-am urmărit cu interes la televizor. Totuși, Iliescu a spus o afirmația care pe atunci era absolut revoluționară: „eu am, cum se zice, brandul meu!”, fiind prima folosire publică a cuvântului „brand” pe care am auzit-o la vreun politician de calibru în România postdecembristă. Când nu a fost președinte de stat, a fost senator de București, cel puțin până în 2008. Astfel, din decembrie 1989 și până în decembrie 2008, Ion Iliescu a fost mereu într-o funcție politică importantă în stat. Vreme de 15 ani, electoratul l-a votat din nou și din nou. Cei 19 ani de politică i-au asigurat un loc clar în istoria României, leadershipul său fiind cel cel în perioada căruia țara a fost practic distrusă și apoi parțial reconstruită (nu după meritele sale, desigur). Ion Iliescu mai are și meritul de a nu fi sprijinit pe deplin 3 figuri politice care au eșuat să fie lideri. Mircea Geoană s-a făcut de râs prin propriile ambiții (deși ajunsese într-o vreme Președintele Senatului), în confruntările repetate cu Traian Băsescu și în cele din urmă a fost dat afară în șuturi din propriul partid (soarta logică a oricărui președinte PSD care nu reușește să fie președintele României este să fie dat afară din politică). Adrian Năstase a reprezentat un candidat neconvingător, fără prea multă personalitate și care în cele din urmă a intrat la închisoare. Victor Ponta, deși a câștigat șefia partidului și funcția de prim-ministru, a fost învins în alegerile prezidențiale de o figură și mai ștearsă, s-a făcut de râs în toată lumea cu scandalul plagiatului și în cele din urmă, după ce a încălcat toate promisiunile făcute înainte de intrarea la guvernare în 2012, a fost dat jos prin protestele de stradă organizate în toamna lui 2015. Apoi s-a agitat înființându-și un partiduleț care nu prea a reușit mare lucru pentru multă vreme. Cine a rămas președinte de onoare al PSD? Ion Iliescu. Alți președinți vin și pleacă, însă Ion Iliescu rămâne bine-mersi, nimeni nu îl anchetează pentru implicarea în crimele comise la Revoluție, își scrie memoriile, apare în emisiuni, iar partidul lui o duce mai bine ca niciodată. Fie că vreți, fie că nu vreți, victoria PSD în alegerile locale și parlamentare din 2016 nu ar fi existat fără temeliile atent întreținute de Ion Iliescu. E adevărat că el nu mai este un lider al prezentului, ci al trecutului, însă longevitatea sa politică nu poate să fie trecută cu vederea. Ion Iliescu știe să întoarcă vorba și să manipuleze pe oricine. L-am întâlnit personal la o prelegere de vreo oră ținută unor tineri studenți în 2007. Atunci, a trebuit să îi repet o întrebare de 3 ori ca să răspundă la ea. În cele din urmă, mi-a dăruit o carte cu autograf, care pot să jur că este între cele mai proaste 10 cărți pe care le-am cititi în viața mea. Dar, are skill? Are charismă? Are, fără îndoială. Este un lider politic, încă neîntrecut de nimeni. În plus, structurile politice pe care le-a înființat în anii ’90 au dat 3 președinți ai țării: pe el, pe Traian Băsescu (amintesc, PD s-a scindat din PSDR) și pe Nicolae Văcăroiu, președinte interimar în 2007.
Traian Băsescu (n.1951)
Al doilea lider evident este Traian Băsescu, care este unicul președinte din istoria României care a putut fi validat prin 4 tururi de scrutin electorale ca președinte: la alegerile din 2004 și 2009 și la suspendările din 2007 și 2012. De asemenea, a câștigat alegerile ca deputat în 1992 și 1996, ca primar în 2000 și 2004, ca senator în 2016. Practic, Traian Băsescu a câștigat toate alegerile la care a participat și a fost și ministru al transporturilor în 5 cabinete de guvernare post-decembriste. Traian Băsescu a reușit să câștige șefia PD în 2004 asupra lui Petre Roman, fondatorul acestuia. A fost „locomotivă” pentru 3 partide parlamentare: PD, PNL și PMP. A reușit să eludeze justiția chiar și atunci când și-a pierdut imunitatea parlamentară. Chiar dacă mijloacele folosite pentru a ajunge și a rămâne la putere au fost de cele mai multe ori dezgustătoare, Traian Băsescu a mizat cu inteligență pe o carte mereu câștigătoare: „lupta cu sistemul ticăloșit”, luptându-se în imaginea electoratului cu un dușman invizibil. În timpul președenției sale, România a intrat în Uniunea Europeană (un dezastru, după părerea mea, dar ceva destul de apreciat la vremea respectivă), iar comunismul a fost condamnat (doar declarativ, desigur). Chiar dacă partidul care l-a adus la președenție în 2004 nu mai exista în 2014, Traian Băsescu a înființat propriul partid, PMP, cu care a reușit să intre în parlament la alegerile din 2016. Traian Băsescu nici nu s-a obosit să candideze la alegerile locale în 2016, acestea fiind o miză prea mică pentru el. Chiar dacă au existat dovezi strânse împotriva lui, justiția nu l-a atins niciodată. Se pare că aceasta este o trăsătură importantă a unui lider politic longeviv în zona dâmbovițeană.
Béla Markó (n.1951)
Al treilea lider, deși nu pare foarte evident, este Béla Markó, care a condus UDMR din 1993 până în 2011, adică 18 ani. Este cea mai lungă șefie de partid din România, după Corneliu Vadim Tudor la PRM. UDMR a fost „partid-balama” și de aceea foarte des în poziția de a avea o putere politică mai mare decât cea adjudecată prin vot direct. Poziția UDMR a fost constantă în cei 27 de ani. Dacă românii din diaspora ar fi avut o reprezentare atât de bună în Parlamentul României (ce să mai spun de parlamente străine) cum au avut cei de la UDMR în Parlamentul României, lucrurile ar sta foarte, foarte diferit pentru români. Béla Markó a reușit să ridice procentele obținute de UDMR în 2000 față de 1996 și a reușit în 1996, 2004 și 2009 să își aducă partidul chiar în guvern. Béla Markó a fost chiar vicepremier în 2009. După preluarea președenției de către Hunor Kelemen, procentele UDMR în toate alegerile au scăzut la minime istorice. Béla Markó a rămas în continuare senator, din 1990 până în 2016. Pe viitor, Béla Markó nu mai este așteptat să aducă mișcări observabile publicului pe scena politică românească.
Călin (Constantin Anton) Popescu-Tăriceanu (n.1952)
Al patrulea lider, deși la început nu ar fi părut, s-a dovedit a fi Călin Popescu-Tăriceanu. Prelând conducerea PNL de la Theodor Stolojan în 2004, a ajuns prim ministru, numit în echipă „frățească” de Traian Băsescu, cu care ulterior a intrat în conflict, dar căruia a reușit să-i țină piept. Călin Popescu-Tăriceanu este de altfel, din această scurtă listă pe care am alcătuit-o și singurul om de afaceri român milionar în euro, care a contribuit atât ca legiuitor din poziția de executiv, cât și ca om de afaceri, la dezvoltarea pieței auto din România. În ciuda conflictului cu Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu a reușit să fie numit prim ministru (29 decembrie 2004-22 decembrie 2008) și pentru un al doilea cabinet și a fost primul premier etichetat ”de dreapta” al României postdecembriste care a rezistat 4 ani neîntrerupt în funcție, practic pe durata mandatului electoral, fiind depășit după 1989 în termeni absoluți doar de Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996). Dacă ar fi să ne raportăm la întreaga istorie a României, Călin Popescu-Tăriceanu a rezistat neîntrerupt în funcția de prim-ministru chiar mai mult decât: Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Dimitrie Brătianu, Ion I. C. Brătianu (care a avut 4 mandate ca premier, dar nu succesive și niciunul de 4 ani), Titu Maiorescu, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Antonescu, Petre Roman, Theodor Stolojan. Dintre liberali, singurii din punct de vedere istoric care l-au depășit ca longevitate neîntreruptă în funcția de premier au fost Lascăr Catargiu (11 martie 1871-30 martie 1876), Ion Brătianu (9 iunie 1881-20 martie 1888) și Dimitrie Sturdza (27 februarie 1901-4 ianuarie 1906). După ce a pierdut alegerile în 2008 și șefia PNL în 2009, temelia alianței cu PSD-ul a adus în cele din urmă partidul său la guvernare. Atenție! Cu o alianță minoritară, a reușit să intre la guvernare și în Parlament! În 2012 a candidat ca independent și a obținut un mandat de senator, ceea ce este o reușită destul de rară. În 2014, a fost numit Președintele Senatului, funcție păstrată până în prezent și care urmează să fie păstrată cel mai probabil și în virtutea câștigării alegerilor parlamentare din 2016. Ceea ce înseamnă că dacă Klaus Iohannis este suspendat ca președinte, Călin Popescu-Tăriceanu devine președintele României. Este a doua funcție politică în România ca importanță. Acestea nu sunt niște realizări minore. Amintesc, Călin Popescu-Tăriceanu a susținut suspendarea lui Traian Băsescu în 2007. De asemenea, la alegerile prezidențiale din 2014, Călin Popescu-Tăriceanu a obținut al treilea loc la voturi, după Iohannis și Ponta și este de așteptat că va candida și în 2019. Partidul său înființat în 2014, PLR, prin alianța politică cu partidul condus de Daniel Constantin, ALDE, a reușit să intre într-o majoritate politică cu PSD, iar dacă cele două partide vor guverna singure, majoritatea ar putea să fie simplă și suficientă. De fapt, ALDE are acum mai multă putere decât PSD-ul, deoarece PSD ține „cu dinții” de versiunea Liviu Dragnea, ceea ce nu se va întâmpla. Călin Popescu-Tăriceanu mai este cunoscut și ca motociclist, pilot și mare cuceritor (a avut 5 neveste).
Președinții PNL care i-au urmat lui Călin Popescu-Tăriceanu. Crin Antonescu a ajuns președinte interimar, poziție din care s-a făcut de râs, iar un an și jumătate mai târziu, Tăriceanu i-a succedat în funcție ca președinte al Senatului. Alina Gorghiu și-a dat demisia ca urmare a scorului considerat foarte scăzut la alegerile parlamentare din 2016. În doar 2 ani, partidul controlat de Călin Popescu-Tăriceanu, într-o alianță inteligentă, a ajuns la aproape o treime din scorul PNL-ului, partid înființat în sec. al XIX-lea. Călin Popescu-Tăriceanu este un lider politic de care Klaus Iohannis are de ce să se teamă.
Theodor Stolojan (n.1943)
Theodor Stolojan este în continuare un lider politic care s-a remarcat în cei 27 de ani de tranziție. Theodor Stolojan a fost ministru de finanțe (1990-1991) în primul cabinet de după Revoluție și prim-ministru în 1991-1992. Din această poziție, a devenit recunoscut și de către marile mase ca un economist expert. În 2000, a candidat la președenție și a ieșit al treilea după numărul de voturi. În 2002, devine șeful PNL, funcție pe care o pierde în 2006 ca urmare a contestării unor decizii luate de conducerea partidului. Tot în 2006 face un pariu câștigător și înființează propriul partid, PLD (Partidul Liberal Democrat), împreună cu alți liberali nemulțumiți, partid cu care câștigă un mandat de europarlamentar, menținut și reconfirmat până în prezent. PLD a fuzionat în 2007 cu PD sub denumirea PD-L, iar Theodor Stolojan a devenit prim-vicepreședinte. În 2008, a fost numit prim-ministru dar a renunțat, deoarece a afirmat că nu suportă să îi fie dictat ce să facă, o decizie onorabilă pentru un om politic român. Theodor Stolojan a demonstrat că poate câștiga simpatia electoratului, a înființat propriul partid, a câștigat cu el, a transformat un partid al unui fost coleg de alianță (PD) care ulterior (2014) a fuzionat cu PNL. Actualmente, Theodor Stolojan este europarlamentar și membru în PNL.
Cine a fost, cine a rămas și cine a eșuat ca lider politic
Așadar, în România mai există după părerea mea 5 lideri politici în partide: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Béla Markó, Călin Popescu-Tăriceanu și Theodor Stolojan. Din aceștia, Ion Iliescu, Béla Markó și Theodor Stolojan aparțin trecutului, iar posibilitatea ca ei să mai dețină funcții importante în România ca președenția, conducerea Guvernului, președenția Camerei Deputaților, Președenția Senatului sau chiar conducerea vreounui partid este foarte mică. Doi lideri confirmați în trecut încă mai au resursele de a face istorie pe scena politică din România și care actualmente sunt președinții propriilor partide intrate în Parlament: Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu.
Voi trece în revistă și alte persoane pe scurt, care s-au apropiat de statutul de lider, dar au eșuat sau încă nu au fost pe deplin confirmați.
Niciunul din politicienii tineri nu are puterea necesară pentru a deține și păstra prin alegeri reconfirmate funcții politice majore. Obținerea primăriei unui oraș mare (cum a fost în cazul lui Gheorghe Funar sau al lui Emil Boc Clujul, iar în cazul lui Sorin Oprescu și a lui Victor Ciorbea, Bucureștiul) nu reprezintă o garanție pentru accesul ca lider la păstrarea puterii la o scară națională.
Problema principală a României este că nu are suficienți lideri politici, iar din cei care încă mai sunt lideri, niciunul nu este o opțiune pe care votanții să și-o asume pe deplin. Nu există o cultură a formării și dezvoltării liderilor politici din cauza mediocrității care se exprimă în partide. Cine are curajul să critice în interiorul propriului partid și să plece bine ar fi în stare să își facă un nou partid (Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Theodor Stolojan) cu care să cîștige alegeri pe cont propriu. În esență, ca urmare a fricțiunilor între acești trei lideri, PD a dispărut în 8 ani de pe scena politică a României (2006-2014), iar ceea ce începuse ca un partid etcihetat de centru-dreapta este acum fragmentat, în timp ce PNL și ALDE sunt mai degrabă partide de centru. Dreapta politică în România a apus pentru mult timp, este o minoritate fragmentată.
Dacă Nicușor Dan va da dovadă de rezistență și voință politică refuzând în continuare orice alianțe și își va implementa măcar promisiunile din campania parlamentară, atunci el are șanse în cel mai bun caz să spere la un mandat de primar al Bucureștiului în 2020 sau la un nou mandat de deputat în 2020, dacă nu cumva USR crapă până atunci. Chiar dacă va candida la președenția României în 2019, nu va ajunge în turul 2 de scrutin, și Dan va găsi foarte greu să nu pice într-una din capcanele jocurilor de manevră pentru suținerea candidatului din turul 2. Prin comparație cu dinozaurii Călin Popescu-Tăriceanu și Traian Băsescu, Nicușor Dan nu pare decât o meduză rătăcită în ape tulburi.
Concluzia? Ca de obicei. Nu prea avem cu cine vota. Așa că viața merge în continuare, putem conta pe faptul că în mod sigur se găsește cineva care să ne pună în pericol tihna, siguranța și munca de-o viață prin legile strâmbe care se dau, iar tinerii se feresc de politică în timp ce jocurile sunt făcute tot de niște foști comuniști.
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului