Acasă Cultura Pași prin istorie, călător prin timp – Socrate (Corespondență de la Dr....

Pași prin istorie, călător prin timp – Socrate (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

Socrate, fiul lui Sofroniskos și Finaretis, născut în Grecia Antică, în orașul Alopeki în anul 469 si decedat la 15 februarie 399 î.Hr., a fost un mare filosof, una dintre cele mai strălucite figuri ale culturii și civilizației grecești și mondiale, unul dintre fondatorii filozofiei și-atât de important pentru filosofia greacă veche, încât toți filozofii greci de dinaintea lui au fost numiți presocratici.

Există nenumărați cărturari care s-au ocupat de Socrate  în secolele de după moartea sa. Influența sa totală îl plasează adesea printre cele mai importante figuri din toate timpurile din lume, cu cea mai mare influență, alături de elevul său, Platon. La cercetările sale filozofice au participat mulți, în special tineri, cărora le-a plăcut să-l asculte vorbind și să discute probleme sociale, politice, morale și religioase. Astfel s-a format un grup în jurul său, nu școală însă, deoarece Socrate nu preda sistematic, ci vorbea liber cu oameni din fiecare clasă socială, unii dintre ei devenind cunoscuți ca fondatori ai școlilor filosofice ce vor forma la rândul lor, precum au fost Platon și Antistene din Atena, Euclid la Megara, Fedon în Ilia și Aristipp în Kyrenia. Principalele surse despre viața sa le aflăm mai întâi de la elevul său, Platon, de la istoricul Xenofon, filosoful Aristotel și comediantul Aristofan. Socrate, la fel ca și Pitagora, nu a lăsat nicio carte, motiv pentru care este foarte dificil să se determine exact conținutul filozofiei sale. Ceea ce se știe despre Socrate a venit în principal din ceea ce au scris studenții săi despre el,  și alții, precum și unii scriitori care s-au concentrat asupra studiului personalității sale.

Pași prin istorie, călător prin timp – școala și mormântul lui Aristotel (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

Filozofia, știința, religia și politica – Thales din Milet, Pitagora (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Socrate, Platon (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

În ce privește personalitatea sa, se caracterizează prin răbdare, simplitate, stăpânire de sine, curaj putând să înfrunte orice încercare. Era vesel și agreabil cu tovarășii săi la simpozioane, fără a ști ce înseamnă aroganța, mânia, dușmănia, violența, întotdeauna plin de înțelegere pentru cei din jur. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justificase: „Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”. Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale. Dacă vreunul îi spunea văzându-i găurile mantiei „Îți văd deșertăciunea prin mantie”, trecând prin Agora a Atenei cu obiectele de tot felul expuse de negustori, se mulțumea să spună: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”. O întâmplare din viaţa lui Socrate, îi scoate în evidență înţelepciunea sa, atat de lăudată și admirată. Se spune că într-o zi, marele filosof Socrate a întâlnit în calea sa un cunoscut. Acesta, văzându-l, îl oprise ş-i spusese: „„- Socrate, ştii ce tocmai am auzit despre unul dintre studenţii tăi? – Stai o clipă, îi replică Socrate. Înainte să îmi spui acest lucru, aş vrea să treci printr-un mic test, numit „testul celor trei”. – Trei?– Da, trei, continuă Socrate. Înainte să îmi spui despre studentul meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să îmi spui. Primul test este „testul adevărului”. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să îmi spui este adevărat? Nu, spuse cunoscutul, doar am auzit despre el. – Bine. Deci în realitate tu nu ştii dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, „testul binelui”. Ceea ce vrei să îmi spui despre studentul meu este ceva de bine? – Nu, dimpotrivă, spuse omul din faţa filosofului şi dădu din umeri, destul de stânjenit de situaţia în care intrase de unul singur. Socrate continuă: – Totuşi, mai poţi trece testul încă, pentru că mai este un pas, „testul folosinţei”. Aşa că te întreb: ceea ce vrei să îmi spui despre studentul meu îmi este de folos? – Nu, nu chiar… – Ei bine, a concluzionat Socrate, dacă ceea ce vrei să îmi spui poate că nici nu e adevărat, nu e nici ceva bun şi nici nu este de folos, atunci de ce să îmi mai spui?””

Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

Cât de înțelept este „testul celor trei”, nu-i așa ? Deci am aflat despre „testul adevărului”, „testul binelui” şi „testul folosinţei”… Și noi primim fel de fel de informații și, desigur, la rândul nostru le transmitem mai departe, netrecându-le prin nici unul dintre cele trei teste. Facem acest lucru fără să gândim prea mult şi, bineînțeles că nici nu ne ajută, nici nu ne foloseşte şi cu siguranţă nu ne onorează. Ca fizic se zicea că Socrate era urât, cu chelie, barbă mare și nas borcănat. Alcibiade asemănându-l cu satirul Marsyas, a adaugat că este asemeni acelor statui de sileni pe care le deschizi și găsești înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui ascunzând cel mai frumos dintre suflete, tot așa cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascundeau cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate scandaliza pe atenieni, aceștia considerând că frumusețea fizică oglindește pe cea sufletească socotind că urâțenia lui Socrate este incompatibilă cu puritatea sa morală

Socrate deținea mai multe metode de predare. Una din ele era aceea prin care se prefăcea că ignoră complet subiectul ce-l alegea, prin întrebări încercând să extragă adevărul de la spusele auditoriului conducându-l și preluând în esență rolul conștiinței, prin acest proces de întrebări și răspunsuri creând un spirit de dialog în dezbatere. Interlocutorul, răspunzând la aceste întrebări, se ajungea la o concluzie, cât mai aproape de adevăr. Metoda s-a numit „obstetrică”, deoarece la fel cum moașa (meserie făcută de Finareti, mama lui Socrate) dă naștere nou-născutului, tot așa Socrate care avea rolul conștiinței, extragea adevărul de la interlocutorul său. Socrate a folosit si metoda așa-numită „inductivă” de raționament începând cu exemple din viața de toate zilele și experiența sa de zi cu zi tragând concluzii universale, care depășesc experiența și ajung la cunoașterea absolută a unui subiect, a binelui și răului, a frumuseții și urâtului, a bunei guvernări și a dominației, a înțelepciunii și demenței. O altă metodă folosită este și cea „dialectică”, sub formă de dialog, în care filosoful a încercat să-și conducă interlocutorul să descopere singur adevărul mai profund al lucrurilor, să-și exprime liber opinia cu privire la tema în discuție considerând inițial această viziune ca fiind completă și întemeiată. Prin urmare, îl conducea pe interlocutorul său să descopere noi concluzii și noi abordări ale adevărului. Potrivit lui Socrate, Dumnezeu nu filosofează, deoarece posedă înțelepciune, doar omul filosofează, a cărui existență și trecere prin viață este efemeră. În vremea lui Socrate existau sofiști care întorceau filosofia spre om și virtuțile lui, în timp ce anterior tema principală a filosofiei filosofilor presocratici era natura. Cu toate acestea, sofiștii, în calitate de non-filosofi, nu au pătruns adânc în studiul adevăratei esențe a omului. Acest lucru a început cu Socrate, care a considerat mai întâi Sufletul ca fiind adevărata esență a omului și Virtutea ca fiind ceea ce permite împlinirea naturii umane, prin căutarea și îmbunătățirea sufletului. Spunea el, că adevărata virtute este aceeași pentru toată lumea. Această noțiune largă de virtute poate include virtuți specifice, cum ar fi curajul, înțelepciunea, modestia, dar ar trebui să avem și o descriere generală a virtuții în ansamblu, abilitatea, abilitatea de a fi om. El își întreba deseori concetățenii: „Nu ți-e rușine de dorința ta de a dobândi cât mai multă bogăție, faimă și cinste, dar nu ții la fel de mult la înțelepciune sau adevăr, sau la îmbunătățirea sufletului tău?”. Le-a spus că sunt preocupați în permanență de familiile lor, de responsabilități și de politică, în timp ce ar trebui să fie preocupați de „bunăstarea sufletelor lor”. I-a îndemnat pe oameni să „aibă grijă de sufletele lor”, să se cunoască pe ei înșiși, prin celebru-i dicton „Cunoaște-te pe tine însuți” zicând că odată ce ne cunoaștem pe noi înșine putem începe să avem grijă și de sufletele noastre.

Cunoasșterea de sine de sine nu este altceva decât înțelepciune și nu putem distinge binele de rău, dacă nu avem înțelepciune. Socrate a preferat să-și onoreze credința față de adevăr și moralitate, crezând că nimeni nu ar trebui să facă niciodată ceva rău, nici măcar ca reacție la un rău suferit, că este întotdeauna greșit să nu respectăm legile statului, așa cum nu trebuie să ne rănim părinții, tot așa nu trebuie să ne rănim patria… deși, în cele din urmă, acest crez i-a costat propria-i viață. Spre deosebire de sofiști, credea că era posibilă cunoașterea, dar că primul pas către cunoaștere era să-și recunoască mai întâi cineva ignoranța. Socrate însuși spunând: „știu un singur lucru: ca nu stiu nimic” (Paradoxul lui Socrate), conștientizarea ignoranței sale fiind ceea ce l-a făcut în cele din urmă cel mai înțelept dintre concetățenii săi. Metoda lui Socrate a fost să-și convingă interlocutorul că, deși credea că știe ceva, de fapt nu știa. Metoda socratică, prin modul lui de-a pune întrebări, a fost folosită și în psihoterapie, pentru ca pacientul să privească profund în lăuntrul său cunoscându-și propriul suflet, descoperind prin recunoaștere ceea ce negativ îl preocupă, îl obsedează explorând modalități alternative de acțiune.

Socrate a fost acuzat chipurile că „a corupt tineretul, că nu a crezut in zeii atenieni, că a creat noi zeități “! Procesul lui Socrate, numit „Poseidon”, a fost făcut de poetul Melitos, precum și de un cunoscut politician, Anytos și-un orator, Lykonas. În 399 î.Hr., filosoful s-a confruntat cu Curtea de la Ilia. Acest proces a fost descris de mulți cărturari drept o parodie. Împotriva acuzatiilor Socrate și-a apărat drepturile cu inteligență, cu înțepătoare și ironice cuvinte care au subminat așa-zisa democrație ateniană. Deși prima dată doar un mic număr de voturi au fost exprimate împotriva lui, ultimul discurs a mâniat pe judecători și o majoritate covârșitoare l-au condamnat pe Socrate la moarte. În timpul procesului, Socrate a dat dovadă de curaj și mândrie, în timp ce anunțarea sentinței nu a reușit să-l scoată din frământările sale divine.

În Apologie Platon scrie că el ar fi fost probabil achitat dacă s-ar fi comportat mai umil, dar el însuși a declarat, că nu vrea să se umilească cu motivații. După condamnare, a rămas 30 de zile în închisoare, deoarece legea interzicea executarea pedepsei cu moartea înainte de întoarcerea corăbiei sfinte din festivalurile din Delos. Din dialogul lui Platon, Criton…., se pare că Socrate ar fi putut fi salvat dacă ar fi vrut, din moment ce discipolii săi au avut ocazia să-l scoată din închisoare, pentru că paznicii îi erau cunoscuți, ar fi acceptat mită și și-ar fi găsit refugiu sigur în unele dintre numeroasele orașe în care a avut susținători. Totuși, Socrate a rămas fidel viziunii sale asupra lumii și a refuzat, explicând că a beneficiat trăind sub legile ateniene timp de șaptezeci de ani și că, dacă le-ar încălca acum pentru că au acționat împotriva lui, ar fi anulat tot ceea în care credea cu sfințenie. Astfel, ca cetățean care respectă legea și ca adevărat filosof, el și-așteptat moartea cu demnitate și liniștit a băut cupa cu otravă, așa cum a poruncit legea.

Multe s-au scris despre aceasta cupă cu conium, zis de unii c-ar fi cucută, și-anume cucuta pestriță, o plantă otrăvitoare destul de cunoscută în Grecia Antică ce conține coniină, cu impact asupra joncțiunii neuromusculare, la nivelul sinapselor producând blocarea acestora, cu efect asupra transmisiei profunde neuromusculare prin cordoanele nervoase la nivel cerebral având ca rezultat o paralizie progresivă a mușchilor striați( scheletici ), netezi (ai organelor) și-a mușchilor cardiaci( o categorie aparte de mușchi, ce prezintă automatism, adică acea capacitate a cordului de-a genera spontan impulsuri electrice, fără intervenția centrilor nervoși, prin celule specializate ce asigură activitatea cordului). Având în vedere că procesul lui Socrate corespunde cu perioada de toamnă-iarnă, se poate presupune că, pentru prepararea conținutului cupei s-au utilizat fie fructe uscate sau rădăcini de cucută care s-au triturat într-un mojar și s-a obținut o infuzie suficient de puternică rămânând în istorie „Cupa lui Socrate“. S-a spus despre Socrate„a dus filosofia de pe stele pe pământ”, pentru că datorită propriei sale personalități filosofii au încetat să se ocupe de fenomenele naturale și au început să se ocupe de omul însuși și de societatea sa. De fapt, mulți filozofi înainte de Socrate s-au ocupat de probleme politice, în timp ce Democrit s-a ocupat și de probleme etice. Totuși, Socrate a fost cel care a orientat într-adevăr gândirea filosofică asupra acestor probleme. Motivul pentru care ideile socratice au marcat istoria filosofiei în acest fel trebuie căutat în modul de gândire socratic, în faptul că Socrate  a fost interesat de modul corect de viață, de cunoștiță, de conștiință și virtute. El a dorit să creeze un teren solid pe care să se poată stabili ulterior, definitiv și irevocabil, conceptele de bunătate, virtute și înțelepciune. Așa cum filosofii timpurii au căutat primul principiu al creației, tot așa Socrate a căutat principiul fiecărui concept moral, uman.

WK Guthrie, în monografia sa clasică despre Socrate, descrie printre altele pe Omul Socrate: „El i-a privit pe alții într-un mod cu totul special, o privire de neuitat, dar greu de descris. Am citit că „obișnuia să te privească cu ochii mari”, „arunca, după obișnuința sa, priviri rapide cu capul lăsat ca un taur” și „că privea lateral”. Acest aspect este greu de descris, oricum întâlnirea cu el te schimbă”. Privirea lui Socrate nu era amenințătoare, ironică, ci o privire neobișnuită, ciudată, mai ales atunci când era cufundat cu gândurile-i în tăcere, pierdut într-o altă lume, a lui, creând o impresie puternică asupra celor care îl priveau. Unde își îndrepta privirea în timpul contemplației sale mute? Se spune că odată a ramas in așa o stare, pierdut în gânduri la un simpozion, neclintit o zi și-o noapte după care s-a ridicat și a plecat, ca și cum ar fi fost ceva firesc  Unde era Socrate când medita? În ce loc? Nu se știa și nu vom afla niciodată; doar că gânditorul Socrate provoca admirație celor care îl priveau.

În închisoare și în timp ce se pregătea să bea otrava, se uitase lateral la omul care i-a adus cupa, cu aspectul său obișnuit și-l întrebase dacă cu această băutură i se permite să cântărească sau nu un zeu, acum că se pregătește pentru mutarea sa de aici dincolo (Platon, Fedon,117b). Platon descrie sentimentele celor de față care îl observau șocați de privirea aceea caracteristică, socratică. Dar ceea ce era șocant cu adevărat era privirea lui Socrate după condamnare, când își înfrunta moartea, căpătând o altă calitate, înălțător-autentică dezvăluind o altă dimensiune… În acest moment merită să ne oprim un pic, pentru că aici, aspectul înălțător al lui Socrate întâlnește aspectul abisal al tovarășilor săi care îi sunt alături în aceste ultime clipe. Privirea lui Socrate întâlnește pentru ultima dată privirea prietenilor săi în închisoare care, de dimineață și până la apusul soarelui, au stat lângă el trăind emoții ciudate. Lipsea doar cel care urma să-i ofere nemurirea… Platon, cel mai important creator literar al său, a lipsit în ultimele momente ale profesorului său. „ Socrate nu este aici, cred că este bolnav”- a spus Socrate și se pare că a fost. Acest lucru este înregistrat de către Platon însuși, cel care urma să-l imortalizeze pe Socrate. Cu toate astea, dânsul a „pictat” portretul lui Socrate aflat pe moarte, cu atâta precizie de parcă ar fi fost de față și asta nu numai din informațiile celor prezenți, transformând astfel absența în prezență, ajungându-se la supoziția că poate s-au întâlnit și comunicat într-o altă dimensiune. Așa se face că Platon, deși absent, a surprins privirea lui Socrate în ultimele sale clipe. Fără această întâlnire, un absent nu ar fi putut descrie niciodată cu atâta energie și emoție moartea profesorului său, emoție ce reușește să ne-o transmită atât de vie și nouă prin descrierea sa. Phaedon descrie și el ce vede și ce simte. Aflăm astfel că Socrate părea binecuvântat, nu simțea frică în fața morții, arăta fericit, arăta curaj și superioritate!

Acest lucru era evident în manierele și cuvintele sale netransmițând vreo teamă prietenilor săi prezenți. El chiar îi certase făcându-i să se simtă rușinați de excesele lor emoționale sfătuindu-i să fie calmi și puternici. Chiar și în momentul când Socrate  bea conium, privirea lui rămâne liniștită și cutezătoare, neclintită și pașnică, concentrat fiind pe un loc pe care numai el îl putea vedea, fixată în altă parte. Alții au simțit acest lucru în ochii lui, dobândind o altă calitate fără precedent pentru ei. Dar nu-l pot urmări acolo. În dialogurile din ultima scenă, cea a morții, el a luat cupa în mâini, plin de seninătate, fără să tremure, fără să-și schimbe culoarea sau expresia feței și a băut-o până la ultima-i picătură, fără să arate dezgust și fără să îngreuneze atmosfera, într-un moment în care chiar și cel mai tare dintre prietenii săi a fost copleșit de lacrimi în fața acestui spectacol cumplit (Phaidon, 117b-d). Privirea senină și calmă a lui Socrate, înălțătoare, strălucitoare, autentică, le-a arătat că a făcut saltul peste abis. În acest salt se află măreția lui Socrate  și cu puțin timp înainte de a bea otrava, Socrate neagă interpretarea banală a morții oferită de Criton.

Și ajungem la descrierea fazei finale, cea a morții lui Socrate! Circumstanțele morții lui Socrate reiese din mai multe surse istorice. Moartea profesorului său, filosoful Platon o descrie după cum urmează: „Ei bine, dragul meu prieten, ce ar trebui să fac cu acest trofeu?“-a spus Socrate temnicerului, la care acesta a răspuns: „doar tu trebuie să bei, apoi du-te înainte și înapoi, până ce amorțeala va ajunge la șolduri și apoi culcă-te și otrava își va continua efectul.“ Socrate se pregătește să meargă la scăldat, pentru a nu împovăra femeile cu sarcina neplăcută de a-i spăla trupul mort. Kriton îl întreabă care-i sunt ultimele dorințe ce le lasă prietenilor, copiilor săi sau, ce altceva ar mai avea de spus (Phaidon 115a-116d), dar acesta le spune că nu are nimic nou de spus, doar că să aibă grijă de ei înșiși după spiritul căutărilor lor filozofice. Tot Kriton îl întreabă pe Socrate cum să-l îngroape și acesta râzând le spune: „Îngropați-mă după cum doriți. Desigur, atâta timp cât mă prindeți mai întâi și nu fug de voi ”. Și după ce a râs cu blândețe, și-a îndreptat privirea spre prietenii săi, amintindu-le că Socrate, care este în fața lor și le vorbește, nu este același cu mortul care va fi înmormântat mai târziu. Adevăratul Socrate-adică sufletul său-nu poate fi îngropat, pentru că nu-l pot prinde. Sufletul nemuritor nu este îngropat. Ce vor îngropa va fi un cadavru și nu acest Socrate care a trăit cu el filosofând. Kriton îi amintește lui Socrate că soarele nu a apus încă, deci nu este nevoie să se grăbească să bea cupa. Îi amintește, de asemenea, că alții condamnați la moarte au băut conium mult mai târziu, după ce au luat mai întâi cina și au ținut companie cu cei ce și-au dorit. Prin urmare, Kriton îl îndeamnă să nu se grăbească, pentru că mai este timp. Socrate arată iar un curaj fără egal! Nu se apleacă pentru a culege ultimile fărâmituri de viață, ai sorbi ultimile picături așa cum prietenul său îi propune. „Așa fac alții- îi spune el sever lui Kritonas, cei mulți și nefilosofici, care cred că așa câștigă ceva, dând impresia că sunt blocați în viață”. Astfel el arată cum moare practic un filosof. Socrate a golit cupa și a început să meargă, până când a simțit o greutate în picioare, apoi s-a întins pe spate. Unul din cei de față i-a presat piciorul și l-a întrebat dacă simte ceva. Socrate a răspuns: „Nu“. Ofițerul însărcinat cu executarea a exercitat o presiune și mai mare, dar… nimic și a constatat că organismul este rece, amortit; apoi l-a informat că de îndată ce otrava va ajunge la inimă survine moartea. Otrava începuse să acționeze provocând rigiditate la extremitățile inferioare, progresând tot mai sus. Socrate și-a acoperit fața cu o batistă, corpul începuse deja să-i înghețe în jurul abdomenului. Apoi, după ceva timp, când toți credeau ca deja este mort, Socrate și-a dezvăluit brusc fața la un moment dat, spunând aceste ultime cuvinte: „Kritos îi datorează lui Asclepius un cocoș. Dă-i-l și nu-l neglija”.Ce au însemnat aceste ultime cuvinte enigmatice ale lui Socrate? Interpretarea lui Nietzsche, filozoful eretic german a îndrăznit o interpretare provocatoare a întregii filosofii a lui Socrate bazată pe această frază: Socrate a cerut să-i ofere lui Asclepius (zeu al medicinei) un cocoș pentru că odată cu moartea sa l-a vindecat de boala vieții. Socrate ura viața. Socrate a vrut să moară. Atena nu a dorit-o, el a forțând-o să-i dea conium … Moartea a fost leacul pentru boala pe termen lung a vieții care l-a afectat pe Socrate. Aceasta este interpretarea lui Nietzsche a semnificației în spatele acestei fraze. Desigur, în spatele acestei interpretări a lui Nietzsche se află războiul său împotriva platonismului care s-a încheiat cu dispreț pentru corp și simțuri, adică pentru această viață de aici, de dragul unei vieți de apoi spirituale. O interpretare că Socrate își acoperise fața cu o batistă ar fi ca prietenii săi să nu-i vadă expresia înghețată de pe fața lui. Socrate, încă în viață, s-a considerat mort și le-a arătat asta tovarășilor săi cu chipul său mascat. Fața, privirea acoperită, nu mai întâlnea privirea tovarășilor săi. Și apoi, în timp ce ceilalți îl socoteau mort, se întorsese brusc privindu-și prietenii, de parcă ar fi uitat să le zică ceva plecând. Nimeni nu se aștepta. Așa făcea Socrate. Poate că a planificat-o chiar! Și pentru asta ar fi fost capabil ! Se știe că pentru astfel de farse care i-au surprins fusese de neuitat. Se întorsese descoperindu-și fața ! Se întoarsese, dezvăluindu-le ultima sa privire. Și cu această ultimă privire a spus acele ultime cuvinte. Această descoperire a feței nu este un simplu gest, ci un ritual, iar ultimele sale cuvinte capătă sens în această atmosferă ritualică, sensul revelației. Ceea ce credea că arăta cu acest act ritualic era de a se dezvălui. Cu fața neacoperită și privirea, el luminează semnificația ultimelor sale cuvinte: „Îi datorăm un cocoș lui Asclepius. Dă-i-l și nu-l neglija”. Această revelație a ultimei privirii socratice va rămâne o necunoscută pentru noi, pentru totdeauna. Mulți filozofi moderni nu au fost de acord cu această interpretare. Cu toate acestea, merită să încercăm o alta dincolo de rivalul nietzschean al platonismului și cel pur filologic. Privirea lui senină, înălțătoare, autentică, permite să riscăm presupunerea că ultima ofrandă adusă lui Asclepios a exprimat recunoștința lui Socrate față de zeul care i-a permis să vadă adevărul cu puțin înainte de moartea sa, adevărul pe care îl căuta filosofând toată viața; adevărul i s-a oferit pentru o clipă în ochii lui, ca un dar, în orizontul înțelegerii propriei sale morți. Pentru acest tratament, adică pentru faptul că a văzut prin sfârșitul său ceea ce căuta în timp ce filosofa în viața sa, să aducă ca jertfă un cocoș zeului medicinei Asclipius drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup. Nu, Socrate nu a fost un negator al vieții, așa cum crede un adept al lui Nietzsche extrem. Nu invidia viața. Înțelesese viața în ultimul moment al finalizării ei…

Povestea de dragoste pe care Nietzsche n-a trăit-o….

Condamnarea înțeleptului și moartea lui, a umplut de mâhnire pe toți cei care l-au cunoscut. La Atena, în semn de doliu național s-au închis teatrele și palestrele (școală de gimnastică și lupte în Atena antică), măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună-Meletos a fost condamnat la moar­te, Lycon și Anytos au fost exilați. Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria Elladei și a Umanității. Este marele merit al lui lui Socrate și Xenofon de pe urma cărora ne-au rămas date despre ultimele momente din viața celui ce a fost „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept” – așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi.

Moartea lui Socrate a fost imortalizată într-o pictură în ulei realizată în anul 1787 de pictorul francez Jacques-Louis David, de dimensiuni 129,5 × 196,2 cm, expus la Muzeul Metropolitan de Artă de la New York. În această pictură, un temnicer cu robă roșie îi întinde lui Socrate cupa, cu un aer de tristețe și de rușine. Socrate domină scena, având o atitudine de om hotărât să bea otrava după ce și-a rostit discursul cu privire la nemurirea sufletului. Mâna lui arată spre cer, indicând respectul său față de zei și atitudinea sa neînfricată față de moarte. O altă pictură descriind același eveniment a fost realizată de artistul italian Giambettino Cignaroli, unde îl arată pe Socrate deja mort, înconjurat de adepții săi consternați și o altă lucrare realizată de artistul francez Jacques-Philippe-Joseph de Saint-Quentin (1738-1785) expusă în prezent la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris, ce datează din jurul anului 1738. Așa s-a stins un mare filosof, precum demn a trăit, tot așa a părăsit cele lumești lăsând în urma lui o mare școală universală…

 Alte articole ale autoarei Anna-Nora Rotaru în Jurnalul Bucureştiului

Nota redacției

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

 

Articolul precedentDespre lideri în politica românească
Articolul următorProblema…(Corespondență de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu, Craiova)
Fizician teoretician și matematiciancian de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv ai studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care au contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.