În drumul meu, destul de anevoios, urmând firul Ariadnei prin labirintul tenebros al istoriei, dar totodată plin de farmec și magie, la fiecare-mi pas, la fiecare cotitură, îndemnată de aceeași dorință arzândă de-a afla despre viețile celor mai celebri filozofi greci, mi-a răsărit în față un nume cu litere fosforescente, Platon, nume de mare rezonanță și masivitate filosofică. Să mă încumet oare să mă apropii un pic de el, să aflu o fărâmă, cât de cât, din măreția găndirii sale? Voi încerca totuși făcând o mică incursiune prin viața și opera sa, scoțând însă la iveală câte ceva din cele ce m-au impresionat mai mult în peregrinările mele de călător prin timp !
Platon, născut în Atena antică, pe 7 mai 427 î.Hr și decedat în 347 î.Hr, a fost elevul cel mai faimos al lui Socrate și mentorul lui Aristotel. Opera sa, sub forma dialogurilor filosofice, a exercitat o influență uriașă asupra filosofiei antice grecești și-n general a filosofiei mondiale până astăzi. A provenit dintr-o familie aristocratică ateniană, tatăl său, Ariston, din familia regelui Kodros, iar mama sa, Perictioni era sora lui Harmidis, unul dintre cei 30 de tirani (tiran, cu sensul de stăpân absolut al unui stat sau al unei cetăţi greceşti din antichitate) și nepoata lui Kritias, deasemeni membru al celor 30 descendenți ai lui Solon (640 – 560 î.Hr., mare legiuitor, filosof și poet atenian, clasat printre cei Șapte Înțelepți din Grecia Antică). Curios e că primul său nume a fost Aristocle, dar mai târziu a fost numit Platon pentru că avea un piept lat și o frunte plată. Primise educație muzicală și sportivă, se ocupase și de poezie, avea un suflet liber și neliniștit, mereu în căutare și deținea cunoștințe matematice excelente. La vârsta de 20 de ani, Platon l-a întâlnit pe Socrate, a abandonat poezia, a fost studentul său rămânând cu el timp de 9 ani, până la moartea acestuia, în 399 î.Hr, învățătura sa modelându-i gândirea filosofică.
Platon a rămas la Atena timp de aproximativ trei ani, apoi s-a refugiat la Megara, ca apoi să se reîntoarcă la Atena, unde timp de 10 ani a scris lucrări filosofice, care poartă ștampila filozofiei socratice. A călătorit ajungând în Italia de Jos, l-a cunoscut pe Pitagora, în Taranto 387 î.Hr. i-a cunoscut pe pitagorici, ale căror gândiri filozofice l-au influențat decisiv, apoi în Egipt a fost inițiat în Misterele Piramnidelor din Egipt a devenit Arhidiacon Șef în Misterele Eleusiniene. În Siracuza a căzut victimă intrigilor curții regale și era cât pe ce să-și piardă viața. La Atena a fondat propria sa școală-Academie, care a durat aproape o mie de ani, până în 529 d.Hr, fiind centrul filozofiei platonice unde, până la moartea sa, a predat și scris lucrările sale filosofice și se pare că tot acolo ar fi fost și înmormântat.
Platon a fost unul dintre puținii socratici care și-a schimbat modul de viață influențat de puternica personalitate a lui Socrate și este foarte posibil să-și fi scris primele lucrări imediat după moartea mentorului său. Opera lui Platon înfățișează din amintiri vederea idealistă a vieții, a morții și a moralității lui Socrate, dar și o dezvoltare metodică a învățăturii sale, fidelă într-o oarecare măsură spiritului său. Din opera filosofului au fost salvate 35 de dialoguri și 13 scrisori, toate supraviețuind într-o stare excelentă – fapt unic în istoria filozofiei antice, din care astăzi, 26 de dialoguri sunt considerate operele sale autentice. Au fost salvate și alte lucrări: „Apologia lui Socrate”, „Legile”, „Simpozionul”, „Statul” și câteva altele care i-au influențat pe toți filozofii și oamenii de știință de mai târziu. Scrisoarea a 7-a este autobiografia intelectuală și politică a lui Platon. Primele dialoguri platonice se referă la ultimele zile ale profesorului său, scopul lor fiind apologetic, încercând să-l justifice pe Socrate și-arătând cât de nedreaptă i-a fost condamnarea. Fiecare dialog este un eseu de artă și dialectică platonică, adică acea artă de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr.
Iubirea, libertatea, nevoia, moartea, sufletul și judecata, crearea lumii și ideea în sine, sunt temele filosofiei platonice. Interesant e că la capitolul 7 al „Statului”, Platon compară lumea în care trăim cu o peșteră întunecată, locuită de mulți oameni, care sunt numiți captivi, legați locului, cu spatele la intrare și care nu se pot uita în jur. În spatele lor sunt diverși oameni care poartă niște obiecte animate și neînsuflețite. Lumina care vine de la intrarea peșterii căzând peste obiecte creează umbre în fața ochilor acestora. Deci, datorită legăturilor care îi fixează, neputând privi în jur sau în spate, ei acceptă ca realitate doar ceea ce văd în fața lor, adică… umbre. Configurația acestei scene este făcută în așa fel încât oamenii captivi trăind în întuneric, au o imagine falsă a realității, legăturile lor fiind atât de puternice îi țin nemișcați, fără a putea face cea mai mică încercare de eliberare pentru descoperirea adevărul.
Această imagine oare nu este valabilă și cu cea a societății noastre de astăzi, unde omul se complace să trăiască într-o iluzorie siguranță, primind a priori ceea ce i se servește, fără să se întrebe, fără să-l preocupe vreo anume schimbare ? Oare nu întâlnim acest paralelism și-n ziua de azi ? Se formează și crește având ca scop să dobândească bunuri materiale (umbre), fără vreo posibilitate de a cultiva virtuți și valori pentru a putea aspira spre înaltele idealuri. Deci, o concluzie, azi ca atunci și-atunci ca azi, după 2500 de ani, parcă nimic nu s-a schimbat și nu se vede vreo perspectivă de schimbare, din păcate… omul secolului 21 rămânând complet superficial, ocupat atât de mult de-un înveliș frumos, încât nu percepe realitatea și nu țintește spre idealuri spirituale. Trăiește o viață prinsă în umbrele pe care unii i-au impus-o ca realitate, spunându-i că nu există nimic în spatele acestui frumos înveliș. Astfel, el rămâne sclavul stăpânilor peșterii și atâta timp cât crede în umbre, devine o umbră a sinelui său. Omul ar trebui să aibă încredere în forțele lui, să aibă discernământ, să-și rupă legăturile sclaviei, să se uite în spatele lui și să vadă de unde vine lumina. La început va fi orbit de contactul cu ea, dar treptat își da seama că lumea reală se află în afara peșterii și că umbrele pe care le considera realitate sunt doar o reflectare a soarelui. Această descoperire îl va transforma într-un om fericit, un om înțelept și nu va mai dori să se întoarcă în peșteră. În caz că o va face, va trebui să-și adapteze ochii iar la întuneric și, de va încerca să explice adevărul celor legați, după cum scrie Platon, aceștia vor crede că încearcă să-i înșele și-l vor ucide nefiind, aș zice eu, pregătiți să vadă adevărul, acceptând o siguranță oferită până acum, iluzorie, În schimbul neprevăzutului, în virtutea inerției rămânând într-o stare de catatonie.
Cât timp nu ne dedicăm căutării Adevărului, cu o gândire liberă și dornică de-a afla, vom rămânem prinși în întunericul ignoranței și dezinformării, exact ca muștele într-o plasă de păianjen, căzând cu ușurință victimele spălării creierului impuse celor care trag firele pentru o orientare exclusiv către materie. Doar cel care va reuși să scape de falsele impresii ce i-au fost impuse, de cătușele slăbiciunilor și-ale ignoranței sale, de inerția lipsei de interes, doar cel ce-și va cuceri propriul său vârf trecând peste dificultăți și obstacole, doar el își va da seama de inutilitatea umbrelor care se mișcă în fața lui și va ieși din peșteră, la lumină… Interesantă alegorie !
De pe urma lui Platon au rămas și o sumedenie de faimoase citate și aforisme. Iată doar câteva care par atât de actuale vremii în care trăim:
- „Pedeapsa oamenilor buni pentru indiferența de care dau dovadă în treburile publice este să fie conduși de oameni răi”
- „Oamenii înțelepți vorbesc pentru că au ceva de zis; proștii, întrucât simt nevoia să îndruge ceva”
- „Exista trei feluri de oameni: iubitori ai înțelepciunii, iubitori ai onoarei și iubitori ai câștigului”
- „Dictatura se ivește în mod natural din democrație; cea mai gravă formă de tiranie și sclavie derivă din cea mai mare libertate”
- „Democrația este o formă frumoasă de guvernare, plină de varietate și dezordine, împărtășind un fel de egalitate celor egali și inegali deopotrivă” Excelent spus, nu-i așa? Cât adevăr și cât de actual… și continui:
- „A gândi înseamnă să vorbești cu însuși sufletul”
- „Omul este o ființă în căutarea ințelesului”
- „Opinia este calea de mijloc dintre cunoaștere și ignoranță”
- „Numai cei morți au zărit sfârșitul războaielor”
- „Necesitatea este mama invenției”
- „O casă care are o bibliotecă posedă suflet”,
- „Exista trei feluri de oameni: iubitori ai înțelepciunii, iubitori ai onoarei și iubitorii câștigului”, „Cunoașterea devine rea dacă nu țintește să fie virtuoasă”
- „Fie ca părinții să transmită copiilor nu bogăție, ci un spirit de respect”
- „Intelepciunea singură este știința celorlalte științe”
- „Numai acestea sunt de temut: mintea închisă, imaginația adormită, moartea spiritului”
- „Stiinta nu este nimic altceva decât percepție” și, firește, multe, multe altele… De ce Platon continuă să scrie dialoguri de-a lungul vieții sale, chiar și atunci când s-a distanțat de moștenirea socratică și și-a dezvoltat propria abordare autonomă ? Ar fi o întrebare, răspusul însă este evident: modul interactiv de a scrie este o alegere conștientă a lui Platon legat de natura propriei sale filozofii. Filozofia platonică este dualistă, împărțind lumea într-o sferă materială și una imaginară a existenței. Acest lucru se realizează prin introducerea Teoriei Ideilor care, după Platon, sunt arhetipurile eterne ale lucrurilor sensibile recunoscând astfel două lumi diferite: cea sensibilă, care se schimbă constant, într-un flux continuu și lumea imaginară, a ideilor, ce nu se schimbă. Acestea sunt arhetipurile lumii vizibile, modelele eterne care păstrează forma corpurilor materiale, cu alte cuvinte, un sistem metafizic dualist.
Platon a dezvoltat sistematic învățăturile lui Pitagora, matematica văzând-o ca pe o „fereastră” în lumea ideilor, pentru că se ocupă de concepte intangibile și neschimbătoare care modelează lumea. Devenise un bun cunoscător al matematicii, al geometriei, renumit în toată Grecia antică, în special având o concepție în contextul doctrinei Cosmologiei (Timeu 27 c) conform căreia toate elementele naturii, cu excepția ființelor vii, au forme de cerc și cub. Reiese de-asemenea că la maturitate, pare să fi arătat un mare interes pentru clădiri având relație cu constructori și meșteri după cum reiese din testamentul său salvat în întregime de Diogene Laertious (180 d.Hr- 240 d.Hr), un fost istoric al filosofiei antichității și autorul lucrării „Viețile filozofilor” care menționează: „Platon elaborase o construcție geometrică, folosind diagrama celor șapte cercuri concentrice pentru a produce solidul mixt al camerei mormintelor macedonene”.
Până atunci, mormintele macedonene erau în formă de cutie, nu boltite având probleme statice. Se pune intrebarea azi, ca o nouă teorie despre Amphipolis, locul mormintelor macedonene regale: Platon a proiectat mormântul regelui Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru Macedon (Alexandru cel Mare) la comanda acestuia, un monument care va rezista timpului și nu se va scufunda așa cum s-a întâmplat cu mormintele în formă de cutie, sub presiunea mare a volumului de sol care le acoperea ? În Legile sale, o lucrare a maturității acestuia, Platon se referă foarte specific la un tip de mormânt foarte onorabil, descriind în esență un mormânt macedonean cu o singură cameră. Caracterizează clădirea ca fiind o „carcasă” subterană acoperită, cu paturi de piatră în interior și realizate din „pietre de apă și puternice în rezistență” știind după cum se vede chiar tipul de material de construcție al clădirii.
Concluzia că el a oferit planurile de construcție reiese din studiile arheologului Dimakopoulos a celor 100 de morminte macedonene boltite care au fost excavate până acum, dar și la doi mari arheologi cu recunoaștere internațională, Chr. Tsountas (1857-1934) și K. Romeos (1874-1966), ce asociaseră construcția mormintelor macedonene (sec. IV-II î.Hr) cu ceea ce este menționat în Legile lui Platon, așa cum subliniază și arhelogul Stavros Dimakopoulos (Aristotle University of Thessaloniki). Prin urmare, dacă Platon nu ar fi dat desenele, s-ar putea ca azi să nu admirăm mormintele regale din Vergina cu faimoasele picturi de pe fațadă, Amphipolis, Lefkada, Dion, Pella și multe altele, unde se observă camera cu planul pătrat. Succesul acestui proiect l-a făcut pe regele Filip să simtă că îi datorează onoruri speciale lui Platon. De aceea, când acesta din urmă a murit, în 347 î.Hr. și a fost informat, regele Filip a organizat o ceremonie funerară, un fel de memorial onorific pentru Platon.
N-aș putea încheia această narațiune, fără la a mă referi la un subiect atat de mult discutat și care de-a lungul timpului a incitat imaginația multor cercetători prin supoziții și scrieri : Atlantida, acel continent mic, un leagăn se presupune al unei civilizațiii foarte înaintate le acea vreme, care s-a scufundat se presupune după un mare seism urmat de tsounami acoperind-o în totalitate. Platon, singurul care a scris despre Atlantida, a „lăsat moștenire” exclusiv oamenilor două lucrări ale sale cosmologice, „Timeu” și „Critias”, scrise în perioada 360-347 î.Hr, un mister încă nerezolvat care stârnește interesul și lasă imaginația să se reverse. A existat sau nu Atlantida ? Nu se știe exact pentru că cercetările au fost infructuoase până acum, oamenii de știință și cercetătorii căutând-o de la Atlantic și Azore, la țările scandinave, pe coastele continentului american sau pe lângă coasta Ciprului.
Cum de a scris Platon despre Atlantida, cu detalii atât de izbitoare ? Din biografia sa, se știe că a vizitat Egiptul, a citit deci cărțile sfinte ale egiptenilor; a vrut oare să ne transmită niște adevăruri cosmogene sub forma unui mit sau a unor evenimente preistorice necunoscute? Sau, lucrurile despre Atlantida au fost într-adevăr transmise chiar de Solon în timp ce Platon le mărturisește? Mulți sunt cei care s-au încumetat s-o caute, chiar recent, după descrierile lui Platon, printre ei fiind si cercetătorul Titanicului, creatorul Avatarului, James Cameron cu echipa sa. Expediția a fost condusă de arheologul Richard Freud de la Universitatea din Hartford. S-a plecat din Grecia în direcția Oceanului Atlantic, echipa a călătorit la Santorini, Malta, Sardinia și Azore, analizând pentru fiecare dintre aceste zone constatările relevante și datele Atlantidei pierdute. Utilizând mijloace tehnologice avansate, imagini prin satelit, imagini spectrale multiple și radare speciale care „văd” clar la adâncimi mari, cercetătorii au ajuns la o descoperire neașteptată. Și, de fapt, nu în locațiile menționate mai sus, unde unii vorbeau chiar despre craterul lăsat după marea erupție vulcanică în insula Santorini, ci la vest de Strâmtoarea Gibraltar, o zonă care, potrivit rapoartelor lui Platon, pare a fi cea care ascunde în profunzimea sa mitică Atlantida. Ceea ce s-a găsit în interiorul Oceanului Atlantic, la prima scufundare, au fost șase ancore mari de piatră, din epoca bronzului, estimându-se că au o vechime de aproximativ 4.000 de ani și sugerează a fi un port într-o parte a Oceanului în care nimeni nu și-ar fi putut imagina că le va găsi.
Au apărut și alte descoperiri care i-au determinat pe cercetători să concluzioneze că există sub ape un mare port din care navigatorii aventuroși ai vremii au navigat către ocean. „Nu mă îndoiesc că există zone vaste care au fost cândva locuite de oameni și sunt acum la sute de metri sub apă”, a declarat oceanograful Bill Lanez, care a luat parte la misiune. După mărimea ancorelor se pare că treceau pe-acolo nave mari și fundul mării poate fi plin de mii de-aceste ancore vechi confirmând scrierile lui Platon despre un port mare chiar dincolo de Coloanele lui Hercule (Heracle(s)), în Strâmtoarea Gibraltar. Platon a plasat insula fictivă a Atlantidei dincolo de „Coloanele lui Hercule”.
Tradiția Renașterii spune că stâlpii au purtat avertismentul „Non plus ultra”, adică „Nimic mai departe de dincolo”, servind drept avertisment pentru marinari și navigatori să nu meargă mai departe.Atlantida, după spusele lui Platon era aranjată în inele concentrice, alternante de apă și pământ, în centru aflându-se templul lui Poseidon, iar palatele celor 10 regi fiind înconjurate de trei șanțuri concentrice conectate prin canale. Solul era bogat, a spus Critias, existau buni tehnicieni ce făceau construcții cu o arhitectură grandioasă, cu porturi și clădiri impozante. Câmpia centrală din afara orașului avea canale și un minunat sistem de irigații. Atlantida avea regi, legi, administrație politică, precum și o armată organizată, o forță militară puternică. Se exploata metalul: aur, argint și arama. A fost considerată o insulă sacră, cu produse minunate, cu animale casnice și sălbatice, mulți elefanți, vegetație bogată, copaci, ierburi, fructe și legume din abundență.
În jurul vechii metropole s-au construit lucrări miraculoase, supradimensionate, de o frumusețe desăvârșită, canale și porturi artificiale. Interiorul palatului Acropolei avea în centrul său sanctuarele Cleitus și Poseidon (din a cărui întâlnire s-au născut atlanții). Templul lui Poseidon era din argint, cu excepția marginilor care erau de aur. În interiorul templului erau statui de aur și Zeul era reprezentat pe un car cu șase cai înaripați, iar înălțimea lui ajungea la vârf. Tot în sanctuarul din Poseidon era și o coloană de aramă, unde legile erau scrise de primii regi și conțineau jurământ și blesteme mari împotriva încălcătorilor de legi. De asemenea aveau săli de sport și piste de curse, existau două surse de apă, rece și caldă, cu proprietăți minunate. Frumusețile, luxul incredibil și măreția, bogăția naturală și materială, sunt descrise temeinic de Platon, depășind orice imaginație. Dar apoi atlanții au provocat un război imperialist în restul Asiei și Europei. Când Atlantida a atacat Atena, orașul-stat, deși mult mai mic, ca lider al grecilor și-a arătat superioritatea, fiind singura forță care a rezistat Atlantidei. Numai Atena a triumfat asupra invaziilor forțelor atlantice, învingându-l pe inamic, împiedicând pe cei liberi să devină sclavi și eliberându-i pe robi. După bătălie, au avut loc cutremure și inundații violente, Atlantida s-a scufundat în mare, dar și toți războinicii atenieni au fost înghițiți de pământ. În povestea lui Platon, Atlantida se pierde într-o „zi ș-oi noapte” printr-o uriașă catastrofă. Mulți echivalează această dispariție cu pedeapsa zeilor.
Potrivit lui Orser, mitul Atlantidei este o poveste despre declinul moral și spiritual al oamenilor care au trăit cândva într-o cultură extrem de avansată, utopică. Cu toate acestea, au devenit lacomi, meschini și imorali pierzând drumul drept. Rezultatul acestui „faliment moral” a fost să provoace mânia Zeilor. Savanții sunt împărțiți în două categorii: cei care consideră că Atlantida este o invenție platonică, mitologică și cei care cred că este o narațiune cu fond istoric. Pentru toți, cauza dispariției ei a fost un tsunami de coșmar, care a îngropat-o sub tone de noroi. Exploratorul Robert Ballard, care în 1985 a descoperit Titanicul scufundat spune că: „Mmitul Atlantidei pare adevărat pentru că vorbește despre inundații cataclismice și erupții vulcanice, care au avut loc de-a lungul istoriei pământului. Există un exemplu care prezintă multe asemănări cu povestea distrugerii Atlantidei. Este uriașa erupție vulcanică care a distrus insula Santorini, acum aproximativ 3.600 de ani. Cam în același timp, civilizația minoică avansată a Cretei pare să dispară brusc ”.
Singurul element al descoperirilor care nu se potrivește cu descrierea Atlantidei mitice este faptul că Platon vorbește cronologic de distrugerea ei în jurul anului 9.000 î.Hr, când a existat un razboi între Atena și Atlantida, după care ar fi dispărut de pe urma catastrofei. Între timp, cercetările continuă fără întrerupere și, cine știe, un nou Schliemann poate demonstra într-o zi, ca și în cazul Troiei lui Homer, că Atlantida a existat și nu este o invenție filosofică a lui Platon. Narațiunea lui Platon este întreruptă, lucrarea sa a rămas neterminată, lăsându-ne pe noi, cititorii singuri în labirint, nedumeriți, fiind dificil să tragem concluzii, textele fiind enigme cu legături grele, neîntrerupte, care permit doar presupuneri.
Dar, chiar și așa, vom urmări pe mai departe firul Ariadnei prin labirint că, după spusele marelui poet Konstantin Kavafis, în faimoasa-i poezie „Ithaka”, referitor la peripețiile lui Odiseu( Ulise ), descrise în Odiseea lui Homer, pe timp de 10 ani până la întoarcerea la Ithaka, regatul său, poetul însuși zice: „Omul în viața lui urmărește un scop, o „Ithacă”, dobândește experiență, cunoștințe și, uneori, bunuri mai mari decât propriul său scop. Uneori, când ajunge la sfârșitul eforturilor sale la „Ithaka”, o poate găsi săracă, sub așteptările sale…totuși, Itaca nu a râs de el, ci i-a oferit înțelepciunea și frumoasa-i călătorie ” !
A se vedea și articolele conexe
Alte articole ale autoarei Anna-Nora Rotaru în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]
[…] Pași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-P… […]