Acasă Culturale si Altele Filozofia, Știința, Religia și Politica – Socrate, Platon (Corespondență de la Vavila...

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Socrate, Platon (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

Sokrates, Antisthenes, Chrysippos, Epikouros

 „Cine vrea să miște lumea trebuie mai întâi să se miște el însuși.” – Socrate; „Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna. Platon

Socrate (470 -399 î. H.) a fost un filozof al Greciei Antice. Se spune că ar fi primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa. Trebuiau să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte. A fost un om curajos, răbdător, de o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare. La banchete era un conviv vesel și agreabil care bea cu ceilalți meseni, dar niciodată până la beție. Mânia și ieșirile violente, precum și dușmănia îi erau străine. Odată, primind de la cineva o lovitură de picior, oamenii s-au mirat de resemnarea sa, el justificându-se în modul următor: Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”.

Dacă Pitagora –despre care am vorbit în eseul trecut–își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. El nu-și preda învățăturile într-un anumit local, ci în casele oamenilor bogați, în prăvăliile din piață, pe stadioane, pe străzi și în piețele publice. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

Metoda folosită promova descoperirea unor noi orizonturi printr-un proces continuu de întrebări, el considerând că viața lipsită de întrebări este o viață lipsită de sens. Conform spuselor unui oracol era cel mai înțelept om al orașului. Neîncrezător în profeția oracolului și conștient de faptul că nu cunoaște nimic (conform spuselor sale), Socrate conversa cu oameni de vază ai orașului, constatând că deși ei se considerau experți, în realitate aveau carențe considerabile. Astfel, Socrate s-a considerat pe drept a fi mai înțelept decât ceilalți, ceea ce i-a atras multe antipatii din partea auto-proclamaților cunoscători. Începea discuția punând întrebări și așteptând răspunsuri. Conducea astfel discuția încât cel care pretindea la început că știe, trebuia să recunoască în final că e neștiutor și are nevoie să fie luminat de Socrate. Acest procedeu de a scoate din conștiința cuiva ideile pe care le posedă, dar de care nu-și dă seama, era numit de Socrate maieutică. – arta de a întreba astfel, încât să poți obține răspunsuri juste de la persoana respectivă. Astăzi metoda este numită metodă socratică.

În scrierile lui Platon și ale lui Xenofon (istoric, soldat și mercenar grec, precum și un discipol al lui Socrate), au fost redate majoritatea ideilor lui Socrate.

Câteva din aceste idei: Evlavios este omul care cunoaște datinile cuvenite zeilor; Cei care se poartă după dreptate, sunt oameni drepți; Un om nu poate fi înțelept în toate, e înțelept numai în ce știe; Un lucru folositor este un bine pentru cel căruia îi folosește; Cei care știu să se poarte bine în împrejurări primejdioase și grozave, sunt oameni curajoși, iar cei care nu știu sunt fricoși; Când e vorba de mânuirea banilor publici, la loc de frunte va fi cel care va îmbogăți statul; A trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept; În nici o împrejurare nu trebuie să săvârșim o nedreptate; Când unii cred într-un fel și alții în altul, nu este cu putință între dânșii un temei comun de discuție; Virtutea, dreptatea, legile și supunerea la legi, sunt pentru oameni mai prețioase ca orice lucru; Nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea; Dacă credeți cumva că numai ucigând oameni veți înlătura pe cei ce vă mustră, că nu duceți o viață cinstită, nu judecați bine. Cea mai dreaptă și ușoară mânuire o veți găsi nu prin înăbușirea glasului celorlalți, ci printr-o pregătire de sine a fiecăruia , ca să deveniți cât mai virtuoși cu putință; Omului care se observă îi va fi greu să găsească un doctor care să se priceapă mai bine ca el să-i caute de sănătate.  Întreaga veșnicie nu pare să fie altceva decât o singură noapte senină.

Prin tiranie înțelegea puterea care se impunea în contra voinței cetățenilor și care nu are alte legi decât bunul plac al tiranului. Nu era de părere să se meargă cu învățătura geometriei până la problemele cele mai încâlcite, negăsind în aceasta un folos, ci fiind încredințat că cercetarea acestor probleme, ajunge să mistuie viața unui om și să-l îndepărteze de la alte învățături folositoare. Referitor la viața oamenilor, Socrate promova grija pentru suflet, pe care îl considera cel mai de preț bun al omului, condamnând avariția societății în care trăia.

Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Despre această „lebădă”, spunea mai târziu, a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”.

   Deși Socrate avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer. A avut parte de un „destin tragic, de înțelept drept, brav și de cetățean desăvârșit”.

A fost un om profund religios, ceea ce îl deosebea de sofiști care erau impregnați de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niște puteri vii, a căror importanță pentru viața poporului n-a pus-o la îndoială. El a crezut chiar și în preziceri și oracole, pe care le considera, ca de altfel și contemporanii săi, a fi indicații divine cărora le da ascultare cu inima plină de pioșenie. Cu toate acestea, Socrate era filozoful care căuta neîncetat temeiurile raționale și în problemele religioase. Avea credința că Divinul, Logosul se revelează în sufletul și conștiința morală a omului, vocea care-l oprește pe om să facă fapte care-i primejduiesc sufletul. Socrate vorbea și despre o singură Divinitate, ceea ce însemna că el depășise totuși politeismul antropomorf al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale. Totuși, filozoful nu s-a atins de formele înalte ale religiozității poporului. Se poate spune însă cu siguranță că la Socrate era vorba de convingerea că în lume domnește o Rațiune mai înaltă și că rațiunea omenească este o parte din această Rațiune universală, care este temelia ordinii morale a lumii și a existenței adevărate a omului. Concepția lui era că procesul lumii și al vieții omenești are în ultimă analiză un adânc sens moral. Ideile lui descoperă convingerea că tot ceea ce se întâmplă în lume este dirijat de o putere divină și această putere o identifica cu Binele, Adevărul și Frumosul. Este motivul pentru care unii dintre Părinții Bisericii îl numesc pe Socrate – creștin, iar zugravii bisericilor noastre îl zugrăvesc pe zidurile externe ale lăcașurilor sfinte, ca unul care „s-a ridicat cu gândirea lui până la marginile creștinismului”. Divinitatea este identică la Socrate cu „Providența”, o Providență care nu este independentă de voința omului, dar nici nu înlătură libertatea de voință a acestuia. Astfel lasă să se înțeleagă că omul trebuie să se hotărască în toate împrejurările vieții, ca un spirit liber, și cu credința că numai ceea ce este moral are valoare veșnică.

Socrate avea și umor, în sensul în care unele erori ale vieții trebuie acceptate cu ușurință, mai ales dacă ele sunt lipsite de valențe negative. Drept exemplu, cu privire la căsătorie, sfătuia: Orice ar fi, însoară-te! Dacă-ți iei o soție bună, vei fi fericit. Dacă-ți iei o soție rea, vei deveni filozof”. Voia să se cunoască pe sine și să deprindă și pe alții să facă acest lucru, adică să filozofeze, căci pentru el, nu exista decât o singură viață trăită cu sens – viața în filozofie. Numai așa omul poate deveni bun și fericit. Sufletul își are ființa sa în virtutea ce se fundamentează pe cunoașterea de sine.

Filozoful român Gabriel Liiceanu (n. 1942) în cartea sa „Declarație de iubire” citează răspunsul lui Noica la întrebarea: De ce lui Socrate toți tinerii îi păreau frumoși? – Pentru că spiritual vorbind, tinerii nu sunt ceea ce sunt, ci ceea ce pot deveni”; comentând în continuare frumusețea ca fiindu-le posibilul și posibilul fiind spirit poate fi modelat, obținându-se o frumoasă sculptură. 

Filozoful român Mircea Vulcănescu (1904-1952), încercând să precizeze sensurile termenului de spiritualitate, a considerat că poate fi văzută ca viață interioară, ca tip de cultură și ca viață duhovnicească, dar, în primul rând, este trăirea intensă a clipei, iar rădăcinile istorice ale acestui tip de spiritualitate duc la Socrate, trecând prin mistica Evului Mediu, apoi prin renaștere, ș.a.m.d.

Petre Țuțea(1902-1991, economist, filozof, politician și publicist) considera zbaterea lui Socrate datorată înțelepciunii filozofice care-l caracteriza și care cerea o nouă divinitate, divinitate ce se va revela mult mai târziu. Un spirit eminamente religios, lipsit de șansa revelației adevărului, a trăit în totul „pasiunea căutării lui”.

„Într-altă vreme a fost un înțelept: Socrate El este cel de azi – unul dintre marii noștri contemporani–prin ceea ce ni l-a „făcut” Platon”, a gândit filozoful român Nae Ionescu.

Platon (427-347 î.Hr.) a vrut pentru suflet cele adevărate podoabe: cumpătarea și dreptatea, curajul, libertatea și adevărul. Alături de profesorul său–Socrate și de cel mai cunoscut student al său–Aristotel, a reprezentat culmea gândirii filosofice antice. Platon a pus bazele filozofiei Occidentale și ale științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filozofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Influența lui asupra gândirii creștine a constituit un act de adâncă meditație pentru Fericitul Augustin de Hipona, unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi din istoria Creștinătății.

Platon a fost considerat cel mai mare gânditor idealist al acelei perioade. A trăit într-o perioadă de timp a istoriei Greciei foarte frământată când, după un regim democrat al lui Pericle (443-429 î. H.) toate valorile recunoscute anterior se modificaseră. Gândirea sa părea ca ruptă de realitate în acel moment, sistemul lui filozofic având la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie. Gândirea sa mitică i-a permis realizarea unei opere cu valențe literare. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate, la adevăr, la dragoste. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului–capodopere ale prozei clasice grecești–, Socrate fiind pretutindeni prezent, conducând discuția cu măiestrie. Și totuși iese în evidență ideea de bază a filozofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr.

 S-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoși iluștri. Numele său de naștere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu l-a părăsit niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav însă, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viața maestrului său.

Este cel dintâi filozof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori. Dialogul creat de el este, de fapt, o specie literară în care problemele filozofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, cum am mai spus, dând posibilitatea ajungerii la adevăr, unul aducând niște argumente și celălalt având posibilitatea de a i le răsturna sau a le accepta. Dialogurile platonice sunt împărțite în: Dialoguri de tinerețe, Dialoguri din perioada de tranziție, Dialoguri de maturitate, Dialoguri din epoca bătrâneții.

Primele dialoguri platonice tratează în special teme de morală, doctrina platonică nedeosebindu-se încă suficient de cea socratică; dialogurile de maturitate aduc însă doctrina proprie a lui Platon. Una dintre lucrările cele mai de seamă este „Republica”, în care se ocupă de organizarea statului-model, adică de organizarea cetății ideale, criticând prezentul și aspirând la viitor. Platon arată în ce sens trebuie înțeleasă această lume inteligibilă. „Mitul peșterii este o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută: Prizonierii legați într-o peșteră, nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri unii disting trecerea umbrelor cu mai multă agerime; memoria îi ajută să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Alegoria: Peștera este lumea sensibilă, lumea noastră obișnuită, prizonierii suntem noi; ni se pare că această lume este singura reală. Lipsiți de lumina soarelui, nu cunoaștem decât lucrurile ei fără a ne putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Noi nu vedem în mod obișnuit decât un aspect superficial al lucrurilor.Această cunoaștere nu ne va da niciodată înțelegerea ultimă, metafizică, a lucrurilor. Sensul lucrurilor constă în ideile, în esența lor; degeaba vom privi corpurile frumoase sau acțiunile virtuoase, drepte. Nu vom înțelege sensul adânc până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine, sau la ideea de dreptate. Ne despărțim greu de lumea sensibilă pentru a ne ridica până la contemplarea ideilor. Prizonierul care este smuls din peșteră și adus cu forța către lumea ideilor are nevoie de o obișnuință progresivă, ochii îl dor, dar odată ce a văzut lumina și lucrurile adevărate, prizonierul nu mai vrea să se întoarcă în peșteră; el știe acum că realitatea adevărată nu este ce a umbrelor, a sensibilului, dar este cea care se descoperă inteligenții.

Alegoria peșterii este aceea de a trezi conștiința asupra realităților sensibile, religioase, spirituale, morale, pe care lumea materială nu ne permite să le întrezărim atât timp cât suntem condamnați să trăim doar în întuneric și necredință. Contemplația realităților spirituale, viața adevărată promisă de Dumnezeu omului ne permit să scăpăm de lanțurile sclaviei noastre și să ne înălțăm, trup și suflet, spre bunurile cerești. Omul eliberat din aceste lanțuri este filozoful, iar filozoful este persoana capabilă să deslușească forma Binelui și deci bunătatea absolută și adevărul. Datoria lui este de a reintra în peșteră. Aceia care au văzut lumea ideală, reprezentată de Soarele care luminează lumea dinafara ei, au datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumină acelora din întuneric. De vreme ce filozoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun, el este singurul potrivit să conducă o societate, după spusele lui Platon.

Adaug umila mea părere cum că această judecată trebuie să fie urmată și în zilele noastre. Lumea are nevoie de conducători înțelepți, a căror cultură, moralitate și viziune să fie exemplară. Nu putem face rabat principiilor înalte la care s-a ajuns cu greu, după nenumărate experimente, de-a lungul secolelor. Doar felul în care trebuie condus fiecare popor, stabilirea legilor care trebuie să corespundă nivelului de civilizație, exigența respectării acestor legi, sunt probleme asupra cărora trebuie să gândim, deoarece fiecare etapă a istoriei aduce ceva nou cu ea și nu avem dreptul la decădere. Legislația trebuie să vină în ajutorul vieții, să aducă oamenilor liniștea și fericirea și nicidecum să ducă la un minus de moralitate.

Dar să revin la „Republica” care se încheie cu „Mitul lui Er, prilej pentru Platon de a prezenta ideile sale despre suflet și despre viața de după moartea trupului. Platon credea în nemurirea sufletului și în răsplata pe care zeii o pregătesc celor buni, și pedeapsa rezervată celor răi, corupți, care au impus sisteme politice în defavoarea poporului, gândindu-se doar la propriul interes și prestigiu. Pentru el Filosoful-Rege este guvernantul ideal format pentru a conduce sufletele subalternilor în împărăția zeilor, unde se trăiește adevărata viață pentru care au fost creați. Dezordinea într-un stat se produce când legile sunt rele sau ele nu sunt respectate. Ideile sunt ale sufletului care este simplu, nemuritor. Cunoașterea Ideilor este doar o reamintire a sufletului încarcerat în corpul fizic. Menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filozofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale.

Platon a fost un spirit întreprinzător și activ, veșnic în căutare de noi cunoștințe, însetat de realizarea unor noi opere sau de ascultarea unor maeștri. A reușit să deschidă la Atena o școală filosofică, printre ucenici numărându-se și Aristotel, transformată mai târziu în Academie. Se spune că pe frontonul Academiei erau trecute cuvintele: Cine nu e geometru nu poate intra aici”. Matematica (geometria) a jucat un rol deosebit atât în structurarea planurilor de studii în Academie, cât și în fundamentarea teoriei metafizice a lui Platon. Fiind preocupat nu doar de filozofie, ci și de studii politice, Academia înființată de el a devenit în timp o adevărată pepinieră de funcționari și oameni politici. Ea a funcționat aproape 1000 de ani. După înființarea Academiei, Platon s-a întors în Siracuza, sperând să poată înfăptui planul său de a face o legătură între filozofie și politică. Dionysos cel Tânăr care domnea la acea vreme în Siracuza l-a dezamăgit, acesta alegând rolul tiranului, excluzând treptat filozofia din viața sa, pentru care fusese instruit asemeni tuturor conducătorilor. Platon îl sfătuise să renunțe la expedițiile de jaf împotriva etruscilor, fiindcă erau imorale, nu ele fiind cele care puteau însănătoși finanțele țării, soluția fiind reducerea cheltuielilor la curte și încurajarea agriculturii. Cred că Platon nu luase în seamă că oamenii care nu mai vor să „crească” nu mai primesc sfaturi. Ei se cramponează de o limită a cunoașterii, a înțelepciunii.

Platon  a plecat din lumea aceasta la vârsta de aproape 80 de ani, îngândurat în privința viitorului politicii și filozofiei. S-a stins din viață, după cum spunea Cicero, cu condeiul în mână”. Ne-a lăsat numeroase sfaturi privitoare la eficacitatea conducerii și modurile în care aceasta trebuie exercitată. În esență, se reduc la trei principii fundamentale pe care orice lider trebuie să le respecte. Primul se referă la cunoașterea binelui. Fiecare conducător este dator ca, printr-o disciplină intelectuală și morală să ajungă la deosebirea binelui de rău și să urmeze calea cea bună. Cel de-al doilea se referă la necesitatea unei continue educații, instruiri. În opinia lui Platon, fiecare om care aspiră să devină liderul celorlalți este dator să aibă o cultură și o pregătire cu mult superioară maselor. Cel de-al treilea principiu cuprinde existența timpului liber. Cine nu își poate permite luxul de a gândi și nu are suficiente resurse materiale pentru a o face, nu va reuși să se desăvârșească suficient.

 Părerea lui Platon cu privire la Imperiul Atlantidei înghițit de potop, a fost că aceasta s-a întâmplat deoarece locuitorii lui s-au scufundat în corupție și materialism, corupția și orgoliul conducând la ruină. Astfel cataclismul a șters pentru totdeauna Atlantida de pe harta lumii. Foarte incitante sunt parabolele pe care le-a adus în discuție în scrierile sale. El spunea că este imposibil să devii o persoană dezvoltată intelectual dacă eviți să gândești. Oricât de mult am acționa sau citi, fără gândire și fără o practică susținută a principiilor adoptate nu putem crește spiritual.

Platon susținea că divinitatea, ca și sufletul, nu este corporală; numai astfel este ea nepieritoare și nu este supusă schimbărilor. Ideile sunt cauzele și principiile prin care lumea obiectelor naturale este ceea ce este. A admis două principii ale tuturor lucrurilor: divinitatea și materia; divinitatea o numește rațiune și cauză; materia nu are nici o formă, nici limită și din ea se formează lucrurile compuse; la început ea se află în mișcare dezordonată, iar divinitatea socotind ordinea preferabilă dezordinii, a strâns-o într-un singur loc. Această substanță a fost transformată în patru elemente: focul, apa, aerul și pământul, din care s-a născut lumea și tot ce se află într-însa. Dintre aceste elemente numai pământul nu este supus schimbării, cauza fiind particularitatea figurilor geometrice care îl constituie.

Pentru frumusețea și profunzimea dialogurilor, voi transcrie doar câteva dintre concluziile cuvântărilor, în prim plan fiind cele ale lui Socrate: „Universul este compus din foc, apa, aer și pământ; din foc, ca să fie vizibil, din pământ ca să fie solid; din apă și aer, ca să fie proporționat.”; „Timpul a fost creat ca o imagine a eternității. O dată cu crearea universului ia ființă și timpul.”; „Materia primește ideile și astfel dă naștere substanțelor.”; „A fi înțelept, înțelepciune și cunoștința de sine înseamnă să știi ce știi și ce nu știi.” Și apropo de umorul lui Socrate: „Ce bine ar fi, Agaton, dacă înțelepciunea ar avea darul să se scurgă, ori de câte ori ne atingem unii de alții, de la cel ce are mai multă la cel cu mai puțină; să fie așa, ca apa care trece prin fitilul de lână, din vasul mai plin spre cel mai gol!”; „Nu orice Eros este frumos și vrednic de laudă; ci numai acela care ne îmbie să iubim în chip frumos.”; „Ar trebui prin lege să se oprească iubirea celor prea tineri, pentru a nu se risipi atâta zel în vederea unui lucru nesigur; căci la copii este nesigur dacă împlinirea îi conduce spre viciu sau virtute, în ce privește spiritul sau trupul.”;  „Cine iubește, chiar dacă ar călca jurământul, este iertat de zei…”; „Rău este iubitorul de rând, cel ce se îndrăgostește de trup mai mult decât de suflet. (…) Căci odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „zboară și dispare”, dând de rușine multele vorbe și făgăduieli ce-a făcut. În schimb cel care iubește însușirile sufletești, tocmai fiindcă are această înzestrare superioară, rămâne îndrăgostit întreaga viață, ca unul care se contopește cu ceea ce este permanent.”; „Pentru orice om cu minte, cei puțini dar inteligenți sunt mai de temut decât proștii mulți la număr.”; „Astfel creația este cauza ce stârnește orice lucru să treacă de la starea de neființă la aceea de ființă. În chipul acesta, creațiile ce se fac prin orice tehnică sunt poesis-uri, iar creatorii lor, oricare ar fi, s-ar numi „poeți”. „Este o veche credință de care ne aducem aminte, potrivit căreia sufletele plecate de aici există dincolo; apoi, ele se întorc aici, născându-se din lumea celor morți. Dacă lucrul este așa, dacă cei vii renasc din sânul celor morți, atunci unde ar putea sta sufletele noastre decât acolo?…Putem recunoaște și acest lucru, că cei vii întru nimic mai puțin nu provin din cei morți, pe cât cei morți din cei vii. Acesta fiind faptul, ne este îndeajuns dovedit că sufletele celor morți neapărat există într-un loc de unde iarăși să se poată ivi… Căci iată: dacă ar fi numai cădere în somn și n-ai încuviința că există și o trezire a ceea ce este adormit, toate ale naturii s-ar curma într-o zi… dacă-ar muri tot ce se bucură de viață și dacă, o dată murind, ar rămâne în această stare și n-ar mai reînvia, oare n-ar mai urma cu necesitate că, murind toate, le va stăpâni moartea, iar viața va dispărea cu desăvârșire? Căci dacă din cele moarte nu se nasc cele vii și dacă cele vii mor mereu, ce mijloc este de a nu se pomeni totul într-o zi cufundat în moarte?”; „La moartea fiecăruia dintre noi, se zice că un înger păzitor, hărăzit de soartă drept călăuză încă din timpul vieții, îl duce într-un loc unde trebuie să se adune toți morții, spre a fi judecați.” ; „Trebuie să spui deci cu toată hotărârea că înmormântezi trupul meu. Și să-l îngropi cum îți va plăcea, sau după datina care ți se va părea mai bună.”

Încheind aceste scurte cunoștințe despre cei doi filozofi de seamă ai Greciei antice – Socrate și Platon  înțelegem că s-au preocupat de sufletele oamenilor, de spiritualitate, atrăgând în acest mod atenția  asupra faptului că lumea fizică nu e tot ceea ce există. Ființele umane nu sunt numai materiale, ci, de asemenea, posedă un suflet-duh. În jurul nostru există o lume spirituală, de care trebuie să fim conștienți și căreia trebuie să-i acordăm atenția cuvenită. Adevărata valoare a spiritualității este faptul că ne trimite înspre ceva și cineva care există dincolo de această lume fizică, cu care trebuie să intrăm în legătură.

Spiritualitatea este Roada Duhului Sfânt pe care acesta îl produce în viața unui om: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor (Galateni 5.22-23). Religia este îmbrăcămintea prețioasă a spiritualității, constituită dintr-un set de credințe și de ritualuri care duc o persoană într-o relație corectă cu Dumnezeu. Nae Ionescu amintește cuvintele lui Platon: Vai de mine! Dacă se iese din Religie, trebuie să se mărească numărul jandarmilor!

În zilele noastre valorile morale au fost înlocuite cu cele materiale precum lăcomia, interesul omului fiind doar creșterea avuției materiale și nicidecum a celei spirituale care-i pare de prisos. Or, lipsa credinței, a moralei, pervertirea spiritului curat într-unul mizerabil, sunt cauzele tuturor relelor, a neajunsurilor, a dezechilibrului social. Este ceea ce spune autorul francez Jean-Claude Larchet în cartea sa „Terapeutica bolilor spirituale”, despre duhul neliniștit al acestui veac care sporește fără încetare numărul celor mutilați sufletește”.

Corespondență de la Vavila Popovici din SUA (Carolina de Nord)

Vavila Popovici, Amazon

Vavila Popovici – Interviu cu George Stroia (În dialog cu inima)

„De ce scriu?/Scriu pentru că sunt încă vie,/pentru că scrisul este al celor vii,/ pentru că miracolul creației/sălășluiește încă în sufletul meu./Scriu pentru că iubesc viața/și-ți mărturisesc că uneori mi-e teamă/ de bătaia de aripă a păsării în agonie… /În acele clipe m-arunc asupra unei coli de hârtie,/ca-ntr-o mare cu valuri iubitoare/m-arunc …”

Bibliografie

Lecţii despre fericire din filosofia Greciei Antice

Articolele autoarei  Vavila Popovici  în Jurnalul Bucureştiului

Nota redacției

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

 

20 COMENTARII