Alexandru Băduță-Priveliști românești (190 planșe cu o prefață și text introductiv, ateliere de foto-roto-gravură „Adevărul” SA– Bcurești, 1932)
Prefață
Prefață
Prin natura ei, oarecum biografică în raport cu individul, fotografia corespunde, în scara genurilor literare, „memoriilor“.
Exclusiv receptiv, aparatul fotografic înregistrează, fără să adauge sau falsifice.Este, dacă se poate spune, glasul direct pentru ochi al realității: răsturnat în apele clare ale plăcei fotografice, faptul se pietrifică şi definitivează.
În comparație de pildă cu un tablou, peisagiul participă în fotografie într’o proporție aproape absolută; crescând din realitate, dar rămânând continuu între hotarele ei, fotografia elimină orice discuție şi convinge. Invers decât la pictor, arta fotografului e mai curând în funcție de condițiile exterioare decât de cele lăuntrice: ochiu fidel, obiectivul nu poate înregistra pe retina plăcii fotografice decât un singur aspect; acel autentic. Dacă în pictură, realitatea este de cele mai adesea simplu arcuş care trece peste coarde, cântecul fiind al artistului şi nu al peisagiului, în fotografie ea devine rost țial şi prim. În acest sens, un album este un „Jurnal”. Al unei călătorii, al unei vieţi sau chiar al unei ţări: cum bunăoară cartea de faţă.
Stimulată inițial de Înaltul îndemn al M. S. Regelui, ea a purces necesar din nevoia unei confesiuni. Aceea a peisagiului şi frumuseților româneşti: oficial împuternicit să le adun şi fixez fotografic de Subsecretariatul de Stat al Presei, sprijinului căruia se datorează însăşi apariția Albumului, am avut treptat revelația uluitoare a acestei splendide comori naturale autohtone. Ea s’a cerut în cele din urmă imperios mărturisită: subiectivă inițial, lucrarea s’a obiectivat cu vremea prin material.
Cartea se desface astfel, ca un rod, de pe crengile susținutei activități din ultimii patru ani a Direcției Presii, grație acestor străduinţe, colecțiile ei constituesc azi cel mai complet erbar al tezaurului natural românesc.
Concepută în limita unor posibilități personale, cartea a ajuns final antologică.
Firesc prin natura materialului, apoi prin obârşia lui.
Înlăturând tentația de a utiliza numai fotografiile colectate direct, am crezut cu mult mai nimerit să le asociez o parte din străduinţele câtorva distinşi fotografi din afară, a căror menţionare e făcută pentru fiecare planşă la sfârşitul acestei cărţi; toți sârguitori şi pasionați caligrafi ai pitorescului nostru.
Mulțumită lor, cartea a isbutit să fie mai bogată. Mai ales în partea referitoare la munte. Dar nu completă: mult prea divers pentru a încăpea în 200 de planşe, peisagiul românesc o depăşeşte.
Aceste „Privelişti” pot fi considerate cel mult o primă fascicolă a lui: pe celelalte le vor tipări alții, poate noi sau, mai cu seamă, le va culege direct ochiul turiştilor. Această din urmă eventualitate ar constitui, de bună seamă, câştigul cel mai serios şi cartea cea mai bună. Aceea pe care n’o va putea vreodată destăinui nici gura celui mai perfect obiectiv fotografic.
Tară din belşug dăruită cu nenumărate frumuseți, cele mai multe picate din pumnul plin de daruri al lui Dumnezeu, iar unele făcute de mâna omului, drumurile şi potecile României sunt totuş mai puțin străbătute decât ar merita-o; drumeția fiind o deprindere
care trebue stimulată şi crescută cu multă grije. Unele şcoli străine au pentru ea ore speciale de studiu. În aşteptarea lor, nădăjduim că fotografia va fi o chemare ascultată: în nevoia unui început, dificil ca oricare altul, noi îl vedem în ea; va fi avocatul cel mai elocvent în acest proces al absenței noastre de gând pentru turism, a cărui desbatere nu poate să mai rămână mereu fără termen.
Aducând între noi aspecte naturale dintre cele mai variate, fotografia le asimilează, prin intermediu vizual, definitiv interior: chiot înalt al pământului, muntele nu mai rămâne, bunăoară, simplu accident geologic, ci se integrează, ca într’un portativ, pe o scară de valori terestre în care valea, apele şi câmpul sunt asemeni unor note alcătuind, dincolo de aspectul imediat, o partitură unică şi armonioasă care nu aşteaptă decât pasul ca să fie descifrată.
Tocmai din gândul de a înfăţişa întreagă puterea de atracție a acestui peisagiu, diversitatea elementelor lui, culoarea aparte a vieții autohtone şi originalitatea creației artistice româneşti, am preferat, în gruparea materialului, în locul unei imagini generale, a unei Românii pe regiuni sau pe firele principalelor ei drumuri, cum se face de obicei în cărțile similare străine, un alt criteriu: o disociere distinctă a tuturor acestor elemente şi o considerare amplă a fiecăruia dintre ele. Deoparte Munţii şi de alta Marea. Lângă ea Dunărea şi Văile. După ele, aspecte de oraş, Castele şi Cetăți. Apoi Satul, tipurile şi o seamă de manifestări artistice populare, iar final, isvorând logic din lăuntrul lor, principalele locaşuri de închinare ale țărei. In felul acesta, diversitatea de aspecte căpătând o ordine oarecum demonstrativă, vadeveni sensibilă chiar pentru drumețul neinițiat şi va face să reiasă mai puternic caracterul prin excelență turistic al peisagiului românesc : unul dintre cele mai complete, prin prezența tuturor elementelor de atracție naturală, prin bogăţia şi neegalabila lor varietate de forme. Cu toate că aşezată în chiar centrul continentului, la hotarele lui cu Orientul care a îmbinat de îndelung atâția călători şi condeie literare, România rămâne şi azi, drumeţeşte vorbind, o adevărată Cenuşăreasă a Europei: pământ de taină şi miracole, vălurile lui n’au căzut decât fragmentar sub revelația fotografiei. Negreşit prea sumară şi necesar comprimată, acestă prefață va fi, nădăjduim, mai clară în rândurile cari urmează şi, ceeace face obiectul acestei cărți, în cele 200 de planşe ale ei: tot atâtea ferestre deschise spre adevăratele şi încă ineditele frumuseți autohtone, pe care noi le vrem cât mai larg deschise şi escaladate de închipuirea şi pasul lectorilor. Căci, prin însuşi rostul ei, cartea pe care o încep rândurile acestea, e gândită să insemne mai mult decât o simplă asociere de fotografii: o Predică, egal rostită pentru ochi şi suflet, a frumuseții şi valorilor turistice româneşti.
În genere contraste, elementele cari alcătuesc un peisagiu pot totuş căpăta, în chip natural, valori armonice capabile să le asocieze într’o individualitate perfectă: după cum se poate vorbi curent de o personalitate umană, la fel geograful sau turistul pot distinge,
în formele, oricât de diferenţiate, ale unui peisagiu, semnele individualității lui specifice. Căci, dacă există țări în al căror peisagiu stăpâneşte esențial un singur element: muntele sau câmpul,-există, în schimb, altele al căror aliaj exterior este infinit mai complex, întocmai cum în retorta unor hotare naturale un alchimist nevăzut ar fi combinat fericit toți cei trei factori tereştri de seamă: apele, şesul şi muntele.
Din acest punct de vedere, România oferă, într’o viguroasă imagine pitorească, toate atracţiile fireşti ale acestor elemente, armonizate printr’o convieţuire milenară într’o puternică individualitate geografică: una dintre cele mai complete şi distincte.
Considerată în funcție de aşezarea sa, România ar trebui să se bucure de condiții de viață mediteraniană.
Paralelele care trec prin Delta Dunărei întâlnesc, de pildă, la vest podgoriile dela Medoc şi portocalii din Valea Ronului, dar, din cauza lipsei de bariere muntoase spre Nord, spre permanentul frigorifer rus, climatul ei climatul ei are între sezoane discontinuitate foarte capricioasă. Departe însă de a constitui un inconvenient, această distribuţie a timpului are, din punct de vedere natural şi turistic, o importanţă deosebită: creiînd o floră extrem de variată, ea îngădue peisagiului o viaţă dublă, de vară şi de iarnă; aceeaş realitate sub două măşti diferite, deopotrivă de interesante pentru drumeți. Dacă am presupune o secțiune în relief, făcută dealungul României, de pildă dela Oradia-Mare la Constanţa, ea ar înfăţişa ochiului o linie plină de mişcare şi contraste. In centru, amfiteatrul muntos al Carpaților, din care, asemeni unor trepte imense, coboară spre platoul ardelean, masivele munţilor Apuseni şi ai Banatului.
Spre ambele laturi ale Carpaților, frământarea lor de piatră şi păduri scade continuu, pe scările din ce în ce mai domoale ale dealurilor, până acolo unde ele se îneacă definitiv, fie în vastele ape terestre ale Bărăganului, fie în neteda câmpie transilvăneană. Se poate, deci, uşor ceti în acest grafic natural al solului românesc, varietatea de aspecte şi măsura în care ele s’au aliat armonic. Dar, ceiace caracterizează peisagiul românesc, în afară de pluralitatea elementelor şi perfecta lor îmbinare, este marea varietate de forme din lăuntrul fiecăruia dintre ele. Ca pretutindeni cu evidente caractere comune, diversele masive muntoase, cari compun Carpații, îşi păstrează pentru fiecare regiune un caracter aparte care se prelungeşte, dincolo de aspectul fizic perceptibil, în însăşi viaţa locului : uneori chiar în sufletul oamenilor şi, mai totdeauna, în creația lor practică sau artistică.
O străbatere a acestor munţi, începând dela frontiera polonă spre Dunăre, constitue o călătorie plină de mişcare. Ochiul va distinge, chiar din capul locului, o despletire de aspecte deosebite: deoparte munții Maramureşului, ziduri aspre şi înalte, apărând văi unde s’au strâns, mai mult decât apele, aşezările omeneşti; de alta munții Bucovinei, excesiv încărcați de păduri şi fără prea mari diferențe de altitudine.
Cei dintâiu domină o regiune de mare atracție turistică, alături de aceia a munților Apuseni, printre cele mai interesante din câte numără peisagiul românesc.
Este caracteristică, în primul rând, prin puritatea tipului etnic, nealterat de nici o influență, cu toată vecinătatea frontierelor, grație izolării barierelor sale geografice; şi prin creațiile de artă populară locală: splendidele case țărăneşti din țara Oaşului şi Maramureş, cu acoperiş înalt şi pridvor lucrat în arcade, porți de o excepțională valoare artistică prin rafinamentul cu care s’au stilizat în lemn elemeniele din viața înconjurătoare şi, mai ales, acele minunate biserici în întregime lucrate din lemn de pe Valea Izei şi a Vişeului. Rezervor milenar de viață românească, astăzi vast muzeu etnografic viu, Maramureşul păstrează în folklorul şi creația sa artistică forma cea mai pură a geniului popular autohton.
Este regiunea în care se pot descifra, pe toate treptele vremii, cele mai vechi urme de pas băştinaş. Fiecare colţ este un glas care aşteaptă o ureche. O gură de bătrân din Maramureş este ca un izvor: muzical şi plin de taine, adăstând parcă să fie transcris de culegător. O călătorie aci este un prilej continuu de freamăt, de oprire, de exclamare.
Ca şi firea lui, portul țăranului maramureşean este sobru, croit drept şi lipsit de înflorituri. La fel costumul femenin: cămaşa, de o tăetură involtă are ornamentația redusă la minim, iar, cu o frânghie petrecută peste umăr, ele poartă un fel de leagăn în care îşi duc pretutindeni copilul. Casele maramureşene sunt deadreptul lucrări de artă. Porțile lor de intrare sunt, de asemeni, cu totul demne de interes: largi, acoperite, cu şiţă şi, mai presus de orice, cioplite cu un dar al caligrafiei în lemn, puțin obişnuit altor regiuni. Trebuesc încă amintite printre realizările artistice de seamă ale locului, cimitirele din această regiune cari sunt, mai totdeauna, adevărate muzee ale tristeței maramureşene. Aceiaş tristețe care sună, ca o melodie definitiv încrustată, în lemnul de alăută veche al folklorului maramureşan: una dintre cele mai autentice arhive de credinţe şi datini româneşti. Asemeni Maramureşului, munții Apuseni reprezintă una dintre cele mai ridicate valori turistice româneşti, înfăţişând o viaţă etnică unită cu o creație artistică extrem de interesantă într’un cadru natural de o frumusețe sălbatecă, din care nu lipsesc nici râurile subterane, cum Cotețul sau Gârdeiul, nici coloanele bazaltice cu aspect dolomitic dela Detunata, toate culminând însă în Grotele dela Scărişoara: abis deschis în inima munților Arieşului, păstrând în mijlocul lui un ghețar înconjurat de prăpăstii fără fund. Munții Bucovinei îşi prelungesc pădurile compacte peste dealuri, până în vecinătăți de mari industrii forestiere ; cum de pildă acele depe Valea Bistriței. Mai comunicativi decât acei ai Maramureşului, aceşti munți s’au înfrățit cu oamenii şi i-au găzduit ori de câte ori neprielnicele condiții istorice au cerut-o. Ei cuprind şi azi numeroase semne ale acestei vechi tovărăşii : vestitele mânăstiri ale Bucovinei, unele datând din secolul al XV-lea, demne de cel mai mare interes prin originala diversitate a arhitectonicei, prin obiectele de artă bisericească pe cari muzeele lor le conţin şi prin particularitatea frescei exterioare integrale.
Sub munții Bucovinei încep aceia ai Moldovei. Ei sunt ca un fel de rezultantă a unei sinteze dintre Carpații bucovineni şi acei ai Maramureşului: mari întinderi împădurite, dinlăuntrul cărora vârfurile ţâşnesc din loc în loc, izolate şi drepte cum de pildă Ceahlăul, dând din depărtare călătorului impresia unor stânci de țărm marin, de cari se sparg continuu imensele valuri verzi ale pădurilor de prin prejur. Intre ei şi restul lanțului carpatic, care se întinde până la Dunăre, puntea de legătură o fac Bucegii: munții prin excelență calcarici, ei par, văzuți din Valea Prahovei ori din câmpia geometric parcelată a Bârsei, în lumina soarelui care-i scaldă fără încetare, strălucitoare palate preistorice, astăzi prăbuşite, peste zidurile cărora, fără a le putea însă atinge vârfurile, s’au căţărat acum neostenit pădurile de brad. Situați în apropierea Bucureştilor, la numai trei ore cu trenul, Bucegii se numără printre munții româneşti cei mai amplu organizați turistic şi găzduesc reşedinţa regală de vară a României: Sinaia. Grație străduinţelor „Touring-Clubului“, şi Societății „Carpatina“, două din principalele asociaţii active turistice din România, Bucegii au, ca şi Carpații nordici, case de adăpost, cum de pildă: „Casa Peşterii“ în apropierea unor grote cu galerii adânci, străbătute de ape subterane şi căptuşite cu bizare formațiuni calcaroase de o mare frumuseţe şi cu un schit de călugări aşezat chiar în intrarea grotelor; apoi „Casa Bolboci“, situată în plină vale a Ialomiței, între Cheile Tătarului şi ale Zănoagei, de o sălbătecie şi de un pitoresc unice. In afară de acestea, mai trebuesc menționate: „Casa Mălăeşti“ dominând din față masivul Postăvarului, casa „Mihai Haret” de pe Muntele Omul, una dintre cele mai înalt situate, de unde ochiul îmbrăţişează laolaltă Văile Prahovei şi Timişului şi, până în zare, câmpia munteană şi aceia a Ardealului.
Depe pridvoarele vaste ale versantului Bucegilor dinspre Ardeal, se deschide drumețului vederea vestitei câmpii a Bârsei, a Pietrei Craiului şi, în fund, ca un cucui al pământului din vreo preistorică ciocnire a lui cu munții apropiaţi: stingheră, Măgura Codlei. Spectacolul este dintre cele mai impresionante: în dreapta vârful semeţ al Postăvarului dominând vechiul burg german al Braşovului şi la stânga lanțul îmbrăcat în cețuri şi zăpezi al munţilor Făgăraşi la poalele cărora, din pânze şi mătăsuri diferite, câmpia ardeleană e ca o trenă naturală şi imensă a lor.
Din spatele Bucegilor drumul se lasă frânt spre Bran: Castelul M. S. Regina Maria, agățat ca un cuib în peretele de piatră al munților, sub streaşina unor mari păduri de brad, brusc oprite deasupra lui.
Dela picioarele castelului, a cărui imagine se adânceşte şi dublează invers în apele unui lac la un anume ceas al zilei, porneşte unul din acele admirabile parcuri regale, asemeni căruia mai sunt în țară: Copăcenii, Balcicul şi Cotrocenii. În apropiere de Bran, cetatea Râşnov, amintind Balcicul prin lumina puternică în care se scaldă, este zidită pe o înaltă temelie de cremene şi calcar din care, înlocuind valurile Mărei, nevăzutele păsări ale vânturilor şi ploilor au ciugulit continuu în piatră chipuri şi semne, neînţelese nouă oamenilor. De cealaltă parte a munţilor Branului, drumul coboară spre Rucăr: ca şi Arbora din Bucovina, Soveja din Moldova, Ieud din Maramureş, Tismana din Gorj și Drăguş din Făgăraş, Rucărul este un centru pur românesc, de mare valoare documentară etnografică şi în deosebi căutat de străini.
În apropriere de el, şoseaua desface un braț către Peştera Dâmboviţei printr’un defileu prin care abia încap alături un drum şi un pârâu, deopotrivă bolovănoşi şi îngusti, a căror strecurare printre zidurile înalte de stânci, aminteşte Cheile Bistriței din Vâlcea, ale Zănoagei şi Oarzei din Bucegi, ale celeilalte Bistrițe din Bucovina ori pe ale Bicazului din Ardeal. Asemeni Bucegilor, munţii Făgăraşi posedă, la rândul lor, case de adăpost clădite la mari altitudini şi uneori pe margini de lacuri limpezi provenite din ghețari, cum de pildă Bâlea, în vecinătățile careia aşteaptă drumeți casa Negoiul. Masivul Făgăraşului numără culmi care depăşesc în medie 2500 m. şi, în raport cu Bucegii şi chiar ceilalți munți ai României, au o configurație aparte: în locul vârfurilor subțiri, dințate ca pânza unui fierestrău, cum de exemplu coama Bucegilor sau a Pietrei Craiului, lanţul lor se înalţă deasupra într’o linie masivă care a biruit, prin înălțime, orice vegetaţie; având de o parte şi de alta, urme de morene şi mari circuri glaciale.
La poalele lor pitorescul costumelor făgărăşene, printre cele mai caracteristice ale țării, exuberant înflorate, şi semnele vechilor aşezări de viață istorică: săpături arheologice, biserici, cetățile Devei, Albei Iulii, Sighişoarei, Cohalmului, creiază acestei regiuni o puternică seducție pentru turist. Arta acestor locuri este îndeosebi interesantă: ca pretutindeni dealtfel la români, spiritul ei a tins dela început mai puțin către practic şi mai mult către frumos.
La obârşia întregii creații artistice populare stă în primul rând o intenție poetică.
Chiar în lucrurile de negreşită utilitate, produse de țăran, prezența ei înobilează şi răscumpără: dela cana păstorească de lemn, purtată atârnând la chimir, până la lada în care omul îşi ţinea alimentele şi, în ordinea aportului femenin în creaţia populară autohtonă, dela batista confidentă tristeței ochilor sau zâmbetului gurii până la lăicerele grele de lână, ale căror culori vegetale au rămas azi o taină a vremii şi a plantelor; totul poartă urma acestei străduinţi de poezie. Creaţia populară românească şi arhitectura în primul rând, îndeplinesc câteodată o funcție în plus, pe lângă valoarea strict artistică: țin loc de document.
Acolo unde scriptele s’au pierdut, o biserică în lemn, bunăoară, o rămăşiţă de poartă sau un covor, capătă un preț istoric, certificând o activitate sau un drept de proprietate. Dar unde puterea plastică a artei populare autohtone e mai cu seamă vizibilă este în ornamentație: plecând dela a împrumuta elemente decorative din viața înconjurătoare, ea isbuteşte în majoritatea cazurilor să dizolve printr’o interpretare personală toate amănuntele particulare şi să reducă împrumutul la esențial: la ceiace este frumusețe pură. Niciodată natura nu este servil copiată, ci totdeauna interpretată sau stilizată.
Totul însă lipsit de orice urmă de artificialitate: chiar păsările de pe covoare sau vasele de lut smălțuit, nemişcate uneori de mai mult decât o sută ori două de ani, stau pururi parcă gata de sbor şi de cântec, sub fiorul de viaţă permanentă pe care singură arta autentică a ştiut să-l insufle. Lucrate cu mijloace primitive, în Făgăraş ca şi în Oltenia, Basarabia şi Bucovina, obiectele cari constituesc patrimoniul de artă locală, fac totuşi dovada rafinamentului superior al ochiului şi mâinilor cari le-au produs.
Chiar acolo unde, în viziunea personală a lucrului, s’au strecurat unele elemente străine, ele s’au topit însă în retorta unei puternice sensibilități, devenind în cele din urmă tot atât de firesc româneşti cât universale, ca un cântec sau ca o floare.
Mai puțin înalți decât munţii Făgăraşi şi trăgând aproape o linie între cele două laturi ale amfiteatrului carpatic, se întinde un lanț de munți a căror obârşie vulcanică este uşor de identificat, prin emanațiile de gaze şi numeroasele izvoare termale. Nu lipseşte de aci nici semnul mai nobil al activității vulcanice de altădată: în afară de înfloritoarele industrii plecate din extracția diferitelor minereuri, se pot vedea aci instalațiile aurifere dela Rodna, Baia, etc. Dar acest contrast continuu, aflat chiar în lăuntrul elementelor cari compun peisagiul românesc, poate fi urmărit şi dincolo de munte. Bunăoară în apele României. Mai întâi Dunărea. Lipsită de uniformitate, ea are două regiuni caracteristice şi total deosebite. Una tumultoasă, alta potolită. O Dunăre de munte şi alta de şes : Cazanele şi Delta.
Din momentul când intră pe teritoriul românesc, dela Baziaş până la Orşova şi, pentru a cincea oară dela izvor, apele Dunărei îşi fărâmă curgerea lor de mătase dom oală, se strâng şi spumegă între colții ascuțiți de stâncă şi două ziduri mari de munți. Priveliştea seschimbă la fiecare clipă.
De pe un țărm sau altul se desfac, dintre păduri, ruine de cetăți, a căror imagine se îngemănează o clipă în ape spre a cădea apoi la fund, sfărâmată de mişcarea undelor. și, nu odată, în mijlocul albiei, vapoarele trebue să ocolească vârfuri solitare şi semeţe de piatră, ostroave inundate de vegetație, iar către Orşova, insula cu ziduri de cetate: Ada Kaleh, prim punct avansat şi izolat al Orientului.
Cu totul altceva este Delta. Cuprinsă între cele trei brațe, prin care Dunărea se varsă în Mare, ea alcătuie un ţinut fără egal în Europa: întindere foşnitoare de trestie, cu ape adormite pe oglinda cărora tremură frânt numai sborul păsărilor şi lotcile pescarilor, Delta este renumită, dincolo de poezia fără egal a aspectului, prin vânatul numeros pe care-l găzduesc plaurii ei; specii de păsări cari numai aci se mai păstrează. O viață domoală şi nicăeri întâlnită ochiului trăeşte în aceste locuri.
Omul înşuşi este altul, cu un tip aparte şi un trai specific, adaptat locului şi profesiei lui de căpetenie: pescuitul. Inimă a Deltei, Vâlcovul este un târg exclusiv locuit de pescari; asemeni Veneției aşezat pe un mic arhipelag de insule. Pe străzile lui înguste de apă, bărcile svelte, mergând spre cherhanale, se strecoară tainic, pe sub frunzişul cuminte şi adânc cuvântător al sălciilor pieptănate de vânt, şi pe sub arcadele punților de lemn smolit.
Tăcut întreaga zi, Vâlcovul nu este viu decât dimineața când, spre mare şi spre toate canalele vecine ale Deltei, porneşte stolul neostenit al acelor curioase păsări de apă, negre cu aripile albe, cari sunt lotcile pescăreşti.
Tot atât de plină de contraste este şi Marea: de o sălbatecie aproape normandă, cu stânci înalte şi grote în care jocul valurilor se prelungeşte neştiut în inima pământului, în regiunea sudică, spre Capul Caliacra, țărmul ei se îmblânzeşte şi îşi schimbă culoarea pe măsură ce se zăresc coastele de argint ale Balcicului.
Structura calcaroasă a locului, resfrântă în apă, dă țărmului de aci o culoare profundă şi neobicinuită, iar vegetaţia şi minaretele vestesc Orientul de dincolo de Mare. Şi, cu cât se apropie de Constanţa şi urcă spre Basarabia, malurile Mărei devin din ce în ce mai joase şi bogate în plaje: este regiunea aşezărilor balneare maritime româneşti, unanim considerată drept una dintre cele mai pitoreşti şi cuprinzătoare din câte se cunosc.
În deosebi, trebue insistat asupra plajei Ekrene, poate cea mai puțin amenajată dar, alături de Constanţa, cea mai frumoasă din România: largă, adăpostită, ea este situată în apropierea Capului şi Grotelor Caliacra; punctul cel mai sălbatec al litoralului. Pe aceiaş latitudine cu Marsilia, plaja Ekrene reprezintă deschiderea spre Mare a acelei regiuni din Dobrogea, de o puternică individualitate, care se începe în interiorul Țării prin ,,valea fără iarnă“ a Batovei. Ferită din toate părțile de vânturile nordului, această vale nu cu- noaşte aproape de loc asprimile zăpezilor, a căror prezență este aci foarte scurtă şi mai mult decorativă.
Nicăeri culorile nu se imbină mai simfonic şi nicăeri ca aci peisagiul nu se dematerializează în efecte şi irizări mai inedite. Platourile cu vegetație săracă, sub lespedea cărora izvoarele vieței romane de odinioară n’aşteaptă decât sumara lovitură de târnăcop spre a se schimba în şipote contemporane, alternează cu văile doldora de păduri şi cântec de ape. Din loc în loc, păturile continue de flăcări ale trandafirilor și bujorilor dobrogeni se înfrățesc cu nenumăratele lacuri vegetale ale lanurilor albastre de cicoare. Și tot în valea Batovei se află colțul cel mai depărtat al vechei transhumanțe autohtone: punct terminus al drumurilor păstorilor cari, plecați din munte cu nostalgia mistuitoare a Mării, îşi ogoiau aci dorurile lor şi foamea turmelor de oi.
Prea strânsă ca să fie completă, această schiță a peisagiului românesc a vrut numai să stabilească imensa lui diversitate naturală: adică tocmai acel element, care formează punctul capital de atracție în orice acțiune turistică. In această privință, România se situează printre ţările cele mai admirabil dăruite de natură. In plină organizare, ea oferă deocamdată călătorului străin, poate într’o mai mică măsură, confortul pe care îl poate afla în alte părți; în schimb îi pune la dispoziție imensele şi variatele ei comori naturale, sporite de ceiace omul le-a adăogat: un tip etnic de o mare originalitate, o creație artistică populară a cărei personalitate se detaşează distinct de aceia a altor popoare, de o infinittă diversitate şi bogăție de culori, costume, țesături, cioplituri în lemn, ceramică şi arhitectură rurală, de o neobicinuită noutate; toate variind, ca şi tipul, dela o regiune la alta. Lor mai trebuesc încă adăogate, spre a avea cel puțin enunţat linear graficul specificului românesc, acele meştere semne ale unei evlavii realizate în piatră şi culori, cari sunt mânăstirile României: adevărate bastioane în care un popor şi-a păstrat împotriva asalturilor istoriei, ceeace sufleteşte a avut mai de preț puține țări se pot mândri, în acest sens, mai îndrituit decât noi, cu atâtea mânăstiri şi biserici câte are România: în sate, în oraşe, solitare pe vârfuri de deal, tăinuite în funduri de văi sau cățărate pe priporurile munţilor, pretutindeni au crescut aceste flori de piatră ale evlaviei româneşti, îmbălsămând văzduhul cu sunetele necuprinse ale clopotelor.
Căci, zidite în vremi nesigure, întâiele biserici româneşti au căutat să fie cât mai ferrite de primejdii: dacă nu erau împrejmuite cu întărituri de piatră care să le apere, cum de exemplu Probota sau Neamț, ele se găseau cel puțin situate în locuri unde vrăjmaşii puteau mai anevoie străbate, în felul mânăstirilor Cozia sau Tismana.
Pe măsură însă ce timpurile se domolesc, aşezările bisericeşti coboară în mijlocul oamenilor; în târguri şi în sate. In fruntea lor stau, de sigur, mânăstirele din Bucovina:Voroneț, Gura Humorului, Vatra Moldoviței, Sucevița, Putna, Dragomirna şi altele; toate cu o înfăţişare aparte.
Din depărtare, în lumina dimineților ori primăvara, văzute peste acele revărsări de flori ale căror ape parfumate îneacă întreagă Bucovina–această grădină fără pereche a ţării româneşti bisericele ei par asemenea unor năvi divine care se desprind, smulgând toate ancorele terestre, şi plutesc nesimțit peste pământ. O grupă deosebită alcătuesc mânăstirile Moldovei, cum de pildă Bistrița, Văratec, Agapia, Zlatna, Secu, Cetăţuia şi, mai cu osebire, acele ale Olteniei: tot atât de impunătoare şi numeroase ca mânăstirile Bucovinei. Coborând pe Valea Oltului şi lăsând în urmă Schitul Turnu-Roşu, întâlneşti astfel biserica din Cornet, urzită în veacul al şeasesprezecilea și pe sub ale cărei ziduri trece astăzi drumul de fier; iar mai jos minunata mânăstire a Coziei datând din cel de al patrusprezecilea secol, deasupra căreia se înalță schitul cu acelaş nume, şi el cu vechime de aproape patru sute de ani. In dreapta văiei Oltului, la o distanță de câțiva zeci de chilometri, se ridică în calea drumețului, după o mică abatere dela şoseaua Târgu Jiului, mânăstirea de maici Hurezi, împrejmuită de numeroase chilii şi pridvoare, a căror cizelură în piatră cunoscătorii o au în mare stimă de artă. Iar, cam la două poşte de Târgu Jiu, în apropierea comunei cu acelaş nume, se află mânăstirea Tismana, dăinuind aci de prin veacul al patrusprezecelea, şi ale cărei împrejurimi păduroase sunt pline de schituri şi legende.
Nu trebue deasemeni uitat Ardealul. În afară de locurile româneşti de închinare, el mai numără o seamă de biserici de altă religie, monumente de deosebită valoare, printre cari Biserica Neagră din Braşov este, excepție făcând Templul din Densuş, cel mai vechi din întreagă Transilvanie. Egal de interesante sunt apoi bisericile întărite în lăuntrul cărora se retrăgeau, în vreme de grea cumpănă şi în chilii dinainte hotărâte, cu merinde şi avut, locuitorii din împrejurimi cum se mai pot vedea şi astăzi la Hărman, Prejmer şi în alte numeroase localități ardelene.
Sau castelele fortificate de pe Nistru: Hotin, Soroca, Tighina şi, ca o piatră unghiulară a Nistrului cu Marea: Cetatea-Albă. Dar ce cuprinde într’adevăr caracteristic românesc Ardealul, sunt bisericile în lemn : locuri de rugăciune, cu o turlă peste măsură de înaltă şi ascuțită, sprijinită pe o clădire joasă, cu pridvor de cele mai adesea ori în arcade aşezate pe stâlpi groşi şi scurți, ori cu turlă mai scăzută dar nefiresc de largă. Aceste biserici sunt în întregime lucrate din lemn, cu un meştuşug şi o ştiinţă fără pereche.
Ele se întâlnesc în județul Arad, Maramureş şi Bihor; adică mai cu osebire acolo unde, piatra lipsind, omul a fost nevoit s’o înlocuiască prin ceiace avea în primul rând la îndemână: vastele păduri ale munţilor.
Completând astfel acest peisagiu, viaţa omului s’a adăugat pretutindeni: dela cioplitura în lemn, întâia slovă prin care păstorul îşi comunica soaței singurătatea şi visurile lui şi până la covoarele sau cămăşile înflorate, care nu sunt altceva decât scrisorile ei de răspuns; dela vasul primitiv desenat şi până la semeața biserică maramureşeană, minune de simț arhitectonic natural; dela troiţa firesc înflorită la marginea tuturor drumurilor țării şi până la splendidele biserici ale Bucovinei,–totul atestă, alături de indiscutabila individualitate a peisagiului, puternică personalitate etnică a poporului român. Izvorând mai întotdeauna din taina anonimatului, arta populară autohtonă se integrează, deci, în scara unor fenomene naturale de suflet: toate drumurile ţărei nu fac, în acest sens, decât se aducă ochiului şi urechii drumețului de azi măestrul ei cântec, care sună nealterat prin frunzişul tuturor timpurilor; uneori fragmentat de condițiile istorice
dar niciodată definitiv biruit…
Bibliografie
Nota redacției
Alexandru Bădăuță (1901-1983) a fost un prozator, memorialist și eseist român, întemeietor al cinematografiei documentare românești și al Oficiului Național de Turism (în 1936), care a organizat mai multe expoziții românești în străinătate și a elaborat și editat albume și ghiduri turistice: România (în colab., 1933), Arta populară românească (1936), Guide de la Roumanie (1940; distins cu Premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române), Munții României (1942) etc. Este primul cel care a descris megalitul Sfinxul din Bucegi într-un număr din 1936 al revistei România, popularizând denumirea „Sfinxul românesc” ce apăruse în 1935 într-un articol din Buletinul Alpin. A îndeplinit funcția de secretar de redacție la revistele culturale Cugetul românesc (1923-1924), Buletinul cultural (1925-1928), Viața literară (1926-1932) și Gândirea (1928-1931) și a colaborat la revistele Ramuri, Universul literar, Gândirea, România literară, Cele trei Crișuri, Preocupări literare, L’Europe orientale (Paris), Cuvântul literar și artistic, Țara de jos, România pitorească, etc.
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] „Privelești românești” ale prozatorului, memorialistului și eseistului Alexandru Băduță, … […]