Acasă Opinii Guru, hai la huța-huța!

Guru, hai la huța-huța!

Motto: Mă tem de ziua în care tehnologia va înlocui interacțiunile dintre oameni. Lumea va avea o generație de idioți. (Albert Einstein) 
  
Dacă ar fi mai trăit tatăl meu, lume, soro lume, v-aș fi explicat mai ușor ce cred eu că se întâmplă pe planetă în aceste zile. Pentru că trecerea lui pe pământ a avut atătea eșecuri și știa să nu pară războinic, să tacă mai mult decât să filozofeze aiurea, mai ales că desele lui apeluri nejustificate la securitate îi estompau orice pornire la răzvrătire. Era ca și mine, un om peste media inteligenții celorlalți, încercând să înțeleagă misterele și preferând la venirea din delegații să privească ore-n șir dansul porumbeilor cu gureșul lor specific, decât să intre în dispute inutile cu cei ai casei. Uneori îi reușea, alteori nu.
Era catalogat doar după ce căra pentru aprovizionare de pe teren în geanta lui burdușită de preceptor sau inspector fiscal, cum vreți să-i spuneți. Când se trezea, ca și mine astăzi, se ducea la geam și dădea perdeaua pentru a vedea cum e afară. În funcție de ce vedea se încărca sau nu psihic și pleca la treabă. În lumea lui de cifre, coloane, dări.
Când s-a pensionat, ai lui nu s-au bucurat, din contră. Pierduseră sursa, omul care le aducea, lăsându-le lor plăcerea împărțirii, mereu aiurea, a produselor. Acum le devenise o povară și ar fi vrut să-i anunțe dispariția cunoștiințelor, ei neavând, chipurile, nici o vină în asta. Tata a trecut să-și bibilească florile din curte și cine îl vedea sesiza că vorbea efectiv cu ele, că le uda și urmărea creșterea, într-un graphic nebun al întâmplării. Ca și cum asta nu era de ajuns, golanii din vecini, îi dădeau iama în porumbei, furându-i fără știință din volieră exemplarele la care ținea cel mai mult.
Poate n-o să credeți, dar porumbeiii i-au fost mereu cheia de boltă a existenței. Cum este și această cățelușă Negruța, care mă păzește lângă calculator. Este iubirea vieții mele, oficială și declarată, întâlnirea noastră fiind un semn al destinului pentru ambii. Până și duminica tata fugea în piața de păsări, care ne era alături, doar pentru a admira exemplarele prietenilor sau a discuta tot despre înaripate cu aceștia. Căra lăzi mari, din care nu vindea nimic.
Dar astfel reușea să respire, să-și ia gura de oxigen pentru următoarea săptămână. Pe la prânz ne aduna în bucătărie pentru că începea masa. Aveam locul meu pe un butoiaș. Spuneam obligatoriu ‘’Tatăl Nostru’’, apoi mama, pe care am bănuit-o tot timpul de părtinire, dădea cea mai faină bucățică de carne fratelui mai mare, la tata în farfurie ajungând inevitabilul ciolan cu măduvă. Imediat acesta, cu propria lingură, scotea măduva și ne-o împărțea în cantități egale, pentru că era și atunci o bătălie similară cu cea a statelor de acum pentru bogăție având ca obiectiv dulceața acesteia.
Niciodată nu am fost mulțumit de bucata primită, tot mereu îmi făcea cu ochiul ce primise cel mai mare ca mine cu cinci ani. Și mereu mă întrebam de ce așa. Nici acum nu am reușit să aflu pentru că la finalul de viață al tatei, când m-a rugat să mă întorc de pe cele meleaguri străine acasă, ori eu nu am mai apucat să-l întreb, ori el nu mi-a răspuns, plecând la cele sfinte după întâmplări care de care mai ciudate. Toate având-o în prim plan pe singura lui femeie iubită, îndopată însă de răutate. Într-o noapte luminoasă, la mijlocul unui așa-zis consiliu de familie, îmi arătase destinația noastră, locul de veci pe care-l făcuse, deja împrejmuit cu bare de fier.
Șocul mare trăit când mi-am văzut prima oară numele pe cruce mi-a alungat definitiv aburii alcoolului consumat. Am avut curiozitatea să-l întreb ce este aici, sub clar de lună la Eternitatea și mai ales care a fost motivația unui asemenea gest. Răspunsul lui m-a dezarmat, stare pe care o am și acum, când scriu aceste rânduri, la puțin clipe când, ca de obicei, m-am trezit brusc să văd ce-mi rezervă Dumnezeu azi: ‘’Măcar aici să fim împreună!’’ Cuvintele îmi răsună și în acest moment ca dangătul clopotului de la Ghiță Vasiliu, tras de sfori de un țigan beat, recompensat creștinește pentru asta. Normal, din tain mereu face o donație și pentru șeful care l-a pus în această onorantă postură, care-i dă un aer de șef printre mirenii veniți să îngrijească mormintele sau să facă pomeni sărace răposaților. Îmi mai amintesc din acea noapte când ne-a însoțit concubinul mătușii, fost baschetbalist de națională, că l-am întrebat pe tata de ce sub numele fratelui și al meu nu este scris nici un prenume, la care mi-a răspuns: “?”
În cazul meu, a avut perfectă dreptate, mai ales că la acest capitol n-am excelat, din contră. Ros de diabet și de urâțenia cotloanelor vieții, voi afla în curând. Era să-mi sperii cățelușa de atâta râs. Apucături mioritice. Aud frunțile cum se bat de podea. Sigur, voi avea o înmormântare frumoasă. Moldoveanca mea face o colivă să te lingi pe degete. Speranțele se lasă la poartă, așa scria un lăcătuș mecanic pe vremuri, Dante îi zice parcă. Modes-tule!
În situații de criză, oamenii înfricoșați se supun oricui pare că știe ce face. Cui nu-i convine spovedania mea s-o catalogheze în seria imbecililor din era coronavirusului. Doar tot plouă cu nebuni. Degeaba stă în casă și 5 luni dacă pulimea de rând își face de cap și în fața morții. Dar, România nu a fost construită să fie închisă. Șmecheri din toate țările, uniți-vă! Doar bunul Dumnezeu mai poate salva omenirea. Altfel ne omorâm prin gâdilat la tălpi. 
  
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.