Thomas Csinta, Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch)
Notă. Ne adresăm în primul rând compatrioților noștri români din diaspora care au fost arestați și plasați în detenție provizorie (ca „preveniți”) în Franța, înainte să fi angajat, deja, un avocat care să-i reprezinte, dar și celor care deși sunt asistați de un avocat, întâmpină dificultăți în comunicarea cu autoritățile de anchetă (franceze) datorită problemelor lingvistice (cu caracter socio- judiciar) cu care se confruntă. Să nu uitați că într-o mare majoritate de cazuri, sunteți victimele unor interpretări neadecvate și neadaptate ale infracțiunilor comise (indiferent de procedură: corecțională sau criminală), ceea ce agravează incadrarea voastră juridică și ca urmare pedeapsa la care veți fi condamnați. Contactați-ne pe site-ul nostru: oadd.ro
„Legile generale ale intelectului, care sunt în acelaşi timp legi ale Naturii îi sunt acesteia tot atât de necesare (deşi se nasc spontan) ca şi legile de mişcare ale materiei.”18– menţionează Kant. Dacă ne-am permite să admitem această concepţie, atunci am trebui să admitem că legile intelectului, deşi se nasc spontan cu cele ale Naturii le-ar determina pe cele empirice (ale Naturii). Ele însă nu pot să le determine odată ce se nasc spontan asemenea legilor empirice. Şi dacă se nasc concomitent cu acestea, atunci de ce ar fi atât de necesare şi Naturii? Concepţia conţine o contradicţie de judecată sau de interpretare. Faptul e că fenomenologia Naturii încorporează în ea legile conform cărora se produce, incluzând în ea şi fenomenologia intelectului. Astfel intelectul a apărut (apare) concomitent cu această fenomenologie. Adevărul e că intelectul exprimă anumite aspecte ale fenomenologiei Naturii şi nu totalitatea lor. El reprezintă oglinda în care se reflectă procesele morfologice ale naturii fiinţei în legătura lor cu mediul ambiant şi în primul rând cu o componentă a lui principală–cu alte fiinţe (lucruri)-toate constituind ceea ce numim Natură în general. Ceea ce există în intelect şi nu este legat nemijlocit de această morfologie de moment, ci transmis şi depozitat în fiinţă ca memorie, la fel este produsul unei dezvoltări ontologice determinat de această dezvoltare. Numai memoria (produsul dezvoltării ontologice) este a priori receptării senzuale ale faptului zilei, dar nicidecum a priori receptării senzaţiilor în ceea ce au ele esenţial. Dar şi din acest punct de vedere legile generale ale intelectului nu sunt atât de necesare Naturii pe cât de necesare îi sunt propriile legi, pentru că numai prin ceea ce ţine de memorie intelectul capătă o lege a sa care însă nu stă deasupra celor generale ale Naturii-o lege a transmiterii. Dar ea nu exprimă un apriorism în esenţă, ci unul de formă din cadrul unor legi mai largi generale.
Aflăm în concepţia lui Kant aceeaşi judecată a unei raţiunii pure presupusă a exista cu o raţiune impură (în acest caz o judecată a unei raţiuni pure cu un intelect a cărui legi potrivit poziţiei sale ar fi tot atât de necesare Naturii pe cât de necesare îi sunt lui, raţiunea impură fiind facultatea de judecare a omului care a fost Kant cu capacitatea sa de interpretare a adevărului atât de accentuată). Atare abordare a lucrurilor o găsim şi în următoarele cuvinte menţionate de el: „Găsirea acestei ordini [ordini a naturii n.n.] este o îndeletnicire a intelectului care vizează un scop necesar al său , şi anume de a introduce în Natură unitatea principiilor – scop pe care facultatea de judecare trebuie să-l atribuie ulterior Naturii, deoarece intelectul nu-i poate prescrie acesteia vreo lege în această privinţă.”19 Găsirea ordinii vizate este întradevăr o îndeletnicire a intelectului, dar nicidecum el nu se poate ocupa şi cu introducerea în Natură a unităţii principiilor-fapt ce ar presupune supunerea legilor de fond ale ei acestor principii. Ori, este tocmai lucrul cu care s-a ocupat etapa modernă a lumii de după Kant.
Legile Naturii s-au răzbunat pe om din cauza că el a încercat să subordoneze legile Naturii unei unităţi a principiilor arbitrare fabricate a priori (în afara legăturii strânse cu legile de fond ale naturii) considerate de filosof drept „scop pe care facultatea de judecare trebuie să-l atribuie ulterior Naturii”. Aşa cum intelectul nu poate determina în esenţă legile Naturii (vezi mai sus), atunci facultatea de judecare ce ţine de el nu trebuie să aibă nici un scop, pentru că ea este singură un scop în sine a-l Naturii (legilor ei) ca rămânere în fapt (vezi mai sus). Orice alt aşa numit scop va duce neapărat într-o sincopă.
Kant afirma că „Atingerea oricărui scop este legată de un sentiment de plăcere.”20 Fiind un scop a-l ducerii în fapt el nu poate decât să formeze un sentiment de plăcere sadic (plăcere falsă), dar crezută adevărată. Este un sentiment fals în raport cu plăcerea pe care o simte omul care rămâne în sine , se înţelege pe sine şi se controlează pe sine, pentru că toate realizările (ducerile în fapt) mai mult sau mai puţin se încununează cu producerea unei suferinţe care succede plăcerilor fizice. Adevărata plăcere este aceea ce satisface necesităţile spirituale ale fiinţei legate întotdeauna cu Sein (ideea de fiinţă).
Deci nu este vorba despre atingerea vreunui scop ce se face întotdeauna dintr-un orgoliu, ci este vorba despre fiinţa ca fiinţare-Daseinul prin prezentualizare, care devine scop în sine şi se realizează ca scopul de a fi. Constatăm şi în acest caz aceeaşi apreciere a fiinţei ca fiinţare cu o facultate de judecată a priori ce are foarte puţin de a face cu însăşi această fiinţă. Prin „atingerea oricărui scop” facultatea de judecată forţează legităţile empirice ale Naturii (le terorizează) pentru a satisface nişte dorinţe (voinţe) ale unei facultăţi de judecată crezută a fi pură (a fi a priori). Găsim aceasta în ceea cum spune autorul: „Dacă aceasta reuşeşte [se are în vedere atingerea oricărui scop n.n.] este condiţionată de reprezentare a priori precum în acest caz de un principiu pentru facultatea de judecare reflexivă în genere, atunci sentimentul de plăcere este determinat şi pentru un principiu a priori valabil pentru oricine: şi anume doar prin raportarea obiectului la facultatea de cunoaştere fără ca aici conceptul de finalitate să ţină seamă câtuşi de puţin de facultatea de a dori, deosebindu-se astfel cu totul de orice finalitate practică a Naturii.”21 .
Principiul finalităţii formale a Naturii fiind un principiu transcendental a-l facultăţii de judecare nu poate fi legat în totalitate, deci de sentimentul de plăcere (vezi mai sus transcendentalul care este ceea ce se găseşte concomitent neschimbat în lucruri, între lucruri şi dincolo de orice lucruri şi le tranzitează), pentru că el ţine mai mult de plăcerea ducerii în fapt-plăcerii fizice, şi mult mai puţin de ceea ce este constant, dar tranzitează lucrurile şi se află concomitent între lucruri şi dincolo de lucruri. Sentimentul de plăcere ţine de ceea ce se schimbă în lucruri, dar nu se transmite dincolo de ele ca schimbat. Am menţionat că principiul finalităţii formale a Naturii este un principiu în desfăşurare, deoarece exprimă evoluţia Naturii şi a legilor ei empirice-un principiu a-l desfăşurării formale a Naturii. Caracterul lui schimbător face ca plăcerea la diferiţi oameni să fie schimbătoare în sens că ei o sesizează în mod diferit la unele şi aceleaşi lucruri, dar şi de la faptele lor în relaţie cu ele.
Plăcerea este ea însăşi o ducere în fapt prin însăşi esenţa ei. Altfel ea nu ar fi sesizată ca rezultat a-l proceselor morfologice senzitive produse în fiinţă în mod indirect, fiind şi un produs a-l relaţiei dintre senzaţii şi lucrurile din mediul înconjurător. De aceea ea nu are cum să nu fie o sesizare a unor schimbări care îşi manifestă stările ca atare prin această calificare calitativă numită plăcere. Din acest motiv principiul în desfăşurare a Naturii este, de fapt, un principiu a-l finalităţii practice a ei. În acest fel sentimentul de plăcere, fiind o componentă organică a desfăşurării practice a ducerii în fapt va fi legat nemijlocit de conceptul finalităţii practice şi nici decum cu cel al finalităţii Naturii.
Dovada faptului că filosoful doreşte să formuleze un principiu a priori în stare să justifice naşterea unei senzaţii de plăcere, principiu cu ajutorul căruia să poată subordona (explica) legile empirice ale Naturii o găsim confirmată în următoarele afirmaţi ale sale: „De aceea ne declarăm mulţumiţi şi atunci când ni se spune că o cunoaştere mai profundă sau mai extinsă a Naturii prin observaţie trebuie în cele din urmă să se lovească de o diversitate a legilor pe care nici un intelect omenesc nu o poate reduce la un principiu.”22, regretând imposibilitatea efectuării acestui lucru, fiind determinat să cunoască această stare de însuşi caracterul lor.
Dar pentru ce intelectul uman trebuie să reducă neapărat diversitatea legilor Naturii la un principiu dacă el nu se naşte liber din însăşi traducerea în realitate a legilor empirice ale Naturii? Natura îşi are singură propriul principiu legic – principiul diversităţii -diversitate din care face parte omul supus în totalitate principiului diversităţii legilor Naturii, fără necesitatea de a fi inventat artificial un principiu care să le explice. Principiul diversităţii legilor Naturii există independent de voinţa unei componente a ei cum este omul. Prin vrerea sa ce nu poate fi satisfăcută, din care cauză regretă într-un fel, Kant se vrea plasat (îl plasează pe om) deasupra Naturii care este particularitatea de fond caracteristică modernismului a cărui fondator din punct de vedere filosofic el a fost. Aşa cum omul face parte din Natură şi se supune până la urmă legilor Ei diverse, la fel şi plăcerile lui vor fi legate direct de această diversitate (schimbare), adică vor fi neconcludente (amăgitoare).
Despre reprezentarea estetică a finalităţii dinamice a Naturii
„Ceea ce este doar subiectiv în reprezentarea unui obiect, adică ceea ce formează raportul ei cu subiectul nu cu obiectul, constituie latura ei estetică, însă ceea ce în ea serveşte sau poate fi folosit la determinarea obiectului (la cunoaştere) constituie valabilitatea ei logică.”23–spune Kant. Pentru a pătrunde în esenţă conţinutul acestui citat să ne dumerim la început ce este obiectul şi care sunt constituentele lui. Un obiect se reprezintă prin ceea ce este material. Prin ceea ce este el fizic şi poate produce percepţie (senzaţie)-este obiect, iar prin ceea ce se recunoaşte pe sine ca sine este subiect. Starea obiectului în sine este aşa numita senzaţie interioară a lui ca sine, percepţia subiectului său de către obiect. Astfel, de faptm un obiect (lucru) se reprezintă atât prin obiect cât şi prin subiect. Pe când pentru filosof „ceea ce doar subiectiv în reprezentarea unui obiect” este „ceea ce formează raportul ei cu subiectul, nu cu obiectul” (vezi citatul).
Dacă reprezentarea lucrului este dată atât de partea lui obiectivă cât şi de cea subiectivă, atunci în ce fel raportul ei (a-l reprezentării determinată atât de obiectul cât şi de subiectul) numai la subiect poate constitui latura estetică a lucrului? Căci, la partea subiectivă a lucrului nu se poate raporta partea lui subiectivă. Ele se pot doar suprapune fiind stări identice, având aceeaşi situaţie-stare în sine a ceea ce reprezintă ele o identitate pentru că lucrul numai un singur subiect are. La partea lui subiectivă se poate raporta numai partea lui obiectivă–ceea ce reprezintă o diferenţă. Astfel nu ceea ce este subiectiv în reprezentarea unui obiect poate fi raportat la partea subiectivă, ci ceea ce este obiectiv în ea şi raportat la partea subiectivă va constitui latura lui estetică. Şi într-adevăr oare nu felul comportamentului fiinţei umane a ceea ce este obiectiv în ea în primul rând faţă de sine (subiect) sau faţă de sine-le (subiectele) altor oameni determină calificativul lui estetic (moral)? În cazul aşa numitelor lucruri neânsufleţite însăşi reprezentarea prin ceea ce sunt constituite-obiect şi subiect- ceea ce constituie reprezentarea ca raport a-l obiectului la subiect, va determina latura lor estetică. Relaţia dintre obiectul şi subiectul unui lucru va satisface în cea mai mare măsură suficienţa lui ca atare, ea fiind în cea mai mare parte benefică. Când vorbim despre calitatea relaţiilor omului cu alţi oameni (alte lucruri) avem în vedere aceeaşi calificare pe care o apreciem atunci când avem în vedere relaţiile omului cu sine însuşi. Dacă relaţiile sale cu alţi oameni se vor apropia de calificativul relaţiilor sale cu sine însuşi, atunci se va avea în vedere comportamentul estetic (moral) de înaltă calitate sau viceversa. Dar să înţelegem ce face, de fapt, Kant când raportează reprezentarea obiectului la componenta lui subiectivă, adică când raportează şi partea lui obiectivă şi partea lui subiectivă? El inventează un subiect nou a-l obiectului (lucrului) odată ce reprezentarea este însăşi obiectul cu cele două constituente ale sale.
Cu ale cuvinte autorul inventează a priori un subiect scos din obiect cu ajutorul căruia vrea să-l cunoască. Este vorba tocmai despre acea particularitate care caracterizează întreaga sa filozofie (vezi de asemenea mai sus alte argumente în acest sens). Mai mult decât atât, reprezentarea ca obiect şi subiect luaţi împreună nu se poate raporta nici la obiect şi nici la subiect luate împreună. Căci, dacă am încerca să facem acest lucru am trebui să scoatem lucrul din sine – reprezentarea lui din obiect (ceea ce constituie el) pentru a-l raporta în consecinţă la ceea ce nu mai există, deoarece astfel am lipsi obiectul de reprezentarea sa, adică l-am lipsi de obiect şi subiect, pentru că nu putem raporta obiect la obiect şi subiect la subiect, deoarece ele nu reprezintă o diferenţă pentru sine în reprezentarea care exprimă suma lor.
Kant nu specifică ce în reprezentarea unui obiect „serveşte sau poate fi folosit la determinarea obiectului” care constituie valabilitatea lui logică. Un obiect este determinat ca atare de către un om prin percepţia (senzaţia) pe care i-o provoacă el. Ea este produsă la contactul direct sau indirect a-l simţurilor omului cu materia lui fizică care este partea obiectivă a lucrului. Deci, ceea ce în reprezentare poate fi folosit la determinarea lucrului este partea lui obiectivă manifestată în raportul dintre ea şi receptor. Pe când în viziunea lui Kant: „În cunoaşterea unui obiect a-l simţurilor se manifestă ambele raporturi.”24, raportul reprezentării lui cu subiectul şi a subiectului cu reprezentarea, de fapt, însă existând un raport între obiect (receptor) şi obiectul sesizat (alt obiect). Subiectul unui lucru nu are cum să fie sesizat de către receptor, pentru că el este lucrul în sine, rămânând o adâncă intimitate a lui.
Următoarea afirmaţie a filosofului are un sens cu totul contrariat: „În reprezentarea sensibilă a obiectelor exterioare mie, calitatea spaţiului în care le putem intui constituie subiectivul pur a-l reprezentării mele despre ele (prin care nu se stabileşte ceea ce ele pot fi ca obiect în sine.”25 Despre ce fel de intuire a obiectelor poate fi vorba odată ce ele produc o reprezentare sensibilă la recipient, care naşte o conştientizare trează a existenţei lor şi nicidecum o intuire. Mai mult decât atât, el descoperă o calitate a spaţiului în care şi le închipuie că există numită „subiectivul pur”. Constatăm aceeaşi încercare de a descoperi a priori subiectul care încă nu s-a întruchipat în lucrul intuit de autor într-un spaţiu virtual pe care-l concepe reprezentarea subiectivă a cunoaşterii sale. Astfel reţinem că el numeşte reprezentare subiectivă a obiectelor în senzaţiile sale calitatea spaţiului în care ele încă n-au apărut. Dar atunci ce facem cu reprezentarea pe care o capătă obiectele în senzaţiile omului după ce ele apar? Pe ele cum le vom califica? Oare această reprezentare nu este tot subiectivă? Căci, structura fizică a obiectelor nu poate fi transferată suprapusă (identificată) în structura fizico-biologică a celui ce le percepe cu senzaţiile sale ca să putem spune, că perceperea lor ar fi una obiectivă, ea putând fi doar una subiectivă. Însă spre deosebire de percepţia subiectivă a priori crezută de Kant ca atare care potrivit lui este una intuită de percepere a calităţii unui spaţiu în care urmează a apărea de abia obiectul, constituie o cunoaştere mai apropiată de realitate a lucrurilor, fiind în pas cu fenomenologia lor. Atare cunoaştere subiectivă a obectelor poate fi considerată cea adevărată, pentru că este contemporană cu însăşi existenţa obiectelor şi nu cu aceea care este a priori apariţiei lor.
În definitiv, intuirea apariţiei unor obiecte în spaţiu este legată şi ea de existenţa obiectelor într-un timp real ontologic datorită cărui fapt la nivelul percepţiilor omului s-au precipitat informaţiile fizico-morfologice senzitive, formând ceea ce astăzi numim jene umane. Intuirea spaţiului apariţiei unor obiecte care încă nu au apărut vine din informaţia depozitată în aceste gene. Oricât am dori să plasăm informaţia subiectelor despre un obiect în afara obiectului din punct de vedere ontologic nu putem face acest lucru. Informaţia subiectivă despre un obiect este contemporană cu acest obiect. Nu este surprinzător deci faptul, că filosoful consideră plăcerea şi neplăcerea independente de cunoaştere. Căci, spune el: „Însă acel aspect subiectiv dintr-o reprezentare care nu poate deveni o parte a cunoaşterii este plăcerea sau neplăcerea care îi este asociată.”26 Însă, de fapt, plăcerea şi neplăcerea sunt componente ale cunoaşterii – produse nemijlocite ale ei.
Când omul cunoaşte mai mult, plăcerea este mai mare şi viceversa. Dar în toate cazurile ele sunt legate de cunoaştere (toate senzaţiile omului sunt într-un fel sau altul încadrate în procesul cunoaşterii), pentru că depind de senzaţii şi ele legate de sinteza, selectarea şi deducţiile care nasc aceste sentimente. Aşa dar plăcerea şi neplăcerea sunt atributele incontestabile ale cunoaşterii subiective (vezi dependenţa subiectivismului de relativitatea senzitivă a percepţiilor) în plan senzitiv. Plăcerea este încununarea (generalizarea) finalizării procesului de cunoaştere, iar neplăcerea dimpotrivă a neândestulării (nefinalizării) lui. În cazul fiinţei umane vom vorbi despre o reprezentare a sa estetică, deci (vezi mai sus) în legătura ei cu raportul părţii sale obiective la partea subiectivă sau a persoanei sale faţă de altă persoană. Ca formă fizică în evoluţie fiinţa umană capătă o finalitate practică aparentă, în fapt fiind vorba despre o desfăşurare practică ascunsă a fenomenologiei ei interioare (vezi mai sus).
Reprezentarea estetică a obiectelor va fi conformă desfăşurării practice ascunsă a lor, va fi însăşi oglinda desfăşurări ei, adică va depinde de modul în care se va comporta partea obiectivă faţă de partea subiectivă (de ce depinde acest comportament vezi lucrarea Creştinismul).27 Reprezentarea estetică nu este un proces static (încremenit), ci unul dinamic desfăşurat în timp determinat de existenţialitatea obiectului, care este şi el un proces complex şi dinamic. De aceea fenomenologia Naturii nu poate fi nici ea statică, în stare să comporte o finalitate a caracterului ei, ci o desfăşurare a acestui caracteri. Atâta timp cât orice obiect exprimă o funcţie, iar funcţia este producătoare de timp real, ea ca componentă a Naturii nu poate avea o finalitate practică, căci în definitiv timpul este spaţiu în organizare. Spaţiul în organizare este timpul real , iar spaţiul neorganizat este timp etern. Realitatea are de a face cu un spaţiu în dinamică, adică cu un timp real care induce obiectelor o funcţionalitate.
În viziunea lui Kant: Finalitatea unui obiect nu constituie proprietatea obiectului însăşi. Însă finalitatea unui obiect întrucât este percepută nu constituie proprietatea subiectului însăşi (căci o astfel de proprietate nu poate fi receptată), deşi poate fi dedusă dintr-o cunoştinţă a obiectului.”28 Nu poate exista o conştiinţă a obiectului fără existenţa acestuia cu tot cu proprietatea lui ce în acest caz este finalitatea sa. Deci, ea pate fi percepută pentru că provoacă la om cunoştinţa obiectului. Deşi finalitatea practică a obiectului este a priori cunoaşterii lui, constituind aspectul subiectiv a-l acesteea, el este o parte a cunoaşterii fie ea şi subiectivă. Pe când pentru Kant finalitatea „nu poate deveni în nici un caz o parte a cunoaşterii”. Iată cum spune el: „Deci finalitatea care precede cunoaşterea unui obiect şi care, chiar fără a voi să utilizăm reprezentarea acestuia pentru cunoaştere este totuşi nemijlocit legată de ea constituie aspectul ei subiectiv care nu poate deveni în nici un caz o parte a cunoaşterii.”29 Dar cum poate finalitatea obiectului să constituie aspectul subiectiv al cunoaşterii fără a deveni o parte a acestuia? Al cărui aspect atunci este totuşi? Se pare că a unui obiect inexistent. Căci, numai aceasta poate fi concluzia. Este aceeaşi concluzie pe care am dedus-o şi în alte contexte explicative a filosofiei lui Kant. Afirmă el: „Aşadar obiectul este numit final doar atunci când reprezentarea sa este legată nemijlocit de sentimentul de plăcere iar această reprezentare însăşi este o reprezentare estetică a finalităţii.”30 Am constatat că finalitatea unui obiect poate fi numai practică în esenţa lui, însă aparentă pentru subiectul recipentului. Deci, ceea ce putem numi finalitatea unui obiect va fi numai o finalitate practică. Aşadar plăcerea pe care o poate produce un obiect asupra omului este a unei finalităţi practice.
Dar ce simţim atunci când omul simte faţă de cunoaşterea unui obiect sentimentul de neplăcere? Ori, el va fi produs tot de o finalitate practică aparentă a obiectului. Astfel şi în cazul când omul simte sentimentul de plăcere are de a face tot cu finalitatea obectului. Prin urmare reprezentarea obectului se produce nu numai prin sentimentul de plăcere, dar şi prin cel de neplăcere din care cauză atât plăcerea cât şi neplăcerea vor constitui o reprezentare estetică a finalităţii practice a obiectului. Căci, esteticul conţine în sine şi partea frumoasă şi partea urâtă a lucrurilor, rezultatul calificării lor de către simţurile umane fiind unul relativ (vezi mai sus). Mai mult de cât atât, filosoful pune la îndoială însăşi existenţa reprezentării finalităţii.
El afirmă: „Întrebarea este dacă există întradevăr o astfel de reprezentare a finalităţii.”31 Nu este întâmplătoare această ambiguitate odată ce pentru el fiinţa nu este şi fiinţare. Prin finalitate înţelegem un obiect în aspectul reprezentării sale. Prin însăşi existenţă el este o reprezentare. Dacă am fi să-l credem pe Kant atunci am trebui să considerăm că omul este în stare să cunoască obiectul fără ca acesta să constituie o reprezentare printr-o cunoaştere pur intuitivă a lui. Autorul acomodează toate capacităţile facultăţii sale de gândire la aceste concepte fundamentale ale filosofiei, parcurgând toate labirinturile unei imaginaţii sofisticate plină de idei ce caută să găsească legile şi regulile care chipurile ar putea să stea la baza ei.
În gândirea lui Kant reprezentarea a ceva (a unei finalităţi a Naturii) poate exista fără acest ceva (fără finalitatea acestuia) – o reprezentare pur subiectivă. Atunci ne întrebăm finalitatea există sau nu există? Însă autorul o consideră existentă, adică chipurile existentă totuşi, însă fără reprezentare, fără fiinţare. Ajungem la aceeaşi concluzie-detaşarea fiinţei (lucrurilor) de fiinţarea ei (fiinţarea lucrurilor). Căci, iată ce susţine el: „Atunci când simpla percepere (apprehensio) a formei unui obiect a-l intuiţiei [fie şi a intuiţiei căci până la urmă ea vine dintr-o percepere ontologică reflexivă a unei realităţi cândva trăită n.n.] fără raportarea ei la un concept în vederea unei cunoaşteri determinate este însoţită de plăcere, prin aceasta reprezentarea nu se raportează la obiect, ci exclusiv la subiect.”32
Potrivit acestor idei ale sale judecata estetică asupra finalităţii obiectului nu este legată de obiectivitatea lucrului, ci de facultatea de judecată a unei reprezentări a închipuirii a priori despre obiect-aşa numitul obiect a-l intuiţiei. Însă, de fapt, omul percepe lucrurile ca existenţe (fiinţe ca fiinţare) din care motiv judecata estetică asupra finalităţii va exprima neapărat realitatea practică a lui şi nu subiectivitatea intuită a priori a acestuia. În schimb pentru Kant „ O astfel de judecată este o judecată estetică asupra finalităţii obiectului, care nu se întemeiază pe un concept despre el.”33 Chiar şi atunci când obiectul nu este sesizat direct, judecata estetică asupra finalităţii lui devine una pur subiectivă bazată pe intuiţie tot ca rezultat a-l unei sesizări cândva directe a acestuia bazată pe un concept deja format în legătură cu existenţa lui aparentă. Aceasta va fi o judecată estetică asupra finalităţii unui obiect închipuit, adică o judecată estetică închipuită. De ce totuşi închipuită? Pentru că este o judecată despre ceva aşa cum am dedus că a fi estetic înseamnă a fi aşa cum este realitatea, închipuirea, plăcerea, neplăcerea care fiecare reprezintă un ceva , deşi acesta poate fi închipuit.
___________________
- 18 E. Kant, „Critca facultății de judecată”, Chișinău, „Editura trei”, p.32.
- 19 Ibidem, p. .33; 20 Ibidem; 21 Ibidem; 22 Ibidem; 23 Ibidem, p. 34; 24 Ibidem; 25 Ibidem, p. 35; 26 Ibidem.
- 27 Petru Ababii, „Creştinismul”, Chişinău”, 2012.
- 28 Immanuil Kant, „Critica facultăţii de judecată”. trad. A. Surdu, V.D. Zamfirescu, Editura trei, Bucureşti, 1995, p. 35
- 29 Ibidem; 30 Ibidem; 31 Ibidem; 32 Ibide; 33 Ibidem
Corespondență de la Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)
Născut la 8 iulie 1947 în Fântâniţa, raionul Drochia, Republica Moldova. În 1972 a absolvit Institutul de Medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucrat ca medic generalist în Orhei. Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică: Animus Animus-Anima-Anima! sau Narcis Hyperionic, Chișinău, 2005; Trans(multi)culturalismul monoteist sau transcendenţă şi creştinism, 2008; Decodificarea logigramei în iconicul filosofic al lui Petre Ţuţea, 2010; Creştinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei, 2012; Prim adevăr şi interpretare în sens filosofic, sociologic şi literar, 2013; Aforisme, gânduri, reflecţii, 2020, Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane, 2025; Gândirea critică filosofică, sub tipar la Editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila.
Are numeroase articole şi studii publicate pe platformele Academia Edu şi Cunoașterea Dintre acestea enumerăm: Câteva opinii referitoare la filosofia lui Emil Cioran; Fenomenul transcendenţei în poezia lui M. Eminescu „Unda spumă”; Scrisori Schiller; Unele aspecte ale circuitului vicios al gândirii neoplatoniciste contemporane; Interesul şi rolul lui în formarea omului spiritual; Materialism şi realitatea esteticii; Reflecţii neoplatonice privind realitatea virtuală contemporană; Lumea în viziune transcendental-creştină, Rezolvarea dilemei vieţii este însăşi existenţa vieţii. Viaţa ca existenţă; Taină şi cunoaştere în abordarea temei teoriei generale a sistemelor, Proiectul sinelui şi rămânerea în sine ca proiect şi sens existenţial, Definiţii ale gândirii critice, Meditaţia (comprimată filosofică), Imperfecțiunile democrațiilor şi căile de depăşire a lor.
Colaborează cu reviste din România (Regal Literar, Cunoaşterea ştiinţifică, Ofranda Literară, eCreator, Moldova Literară, Steaua Dobrogei, Cervantes, Contrast Literar, Boem@, Constelații Diamantine, Amfiteatrul Literar, Thymes, Acolada, Apollon, Vâlcea Literară, Melidonium, Antares, Arena Literară, Sintagme Codrene, Luceafărul, Neuma, Polymnia, Mărturii Maramureşene, Cervantes, Urmuz, Mirajul Oltului, Reşiţa Literară, Rotonda Valahă, Cooltartis, Impact), din Spania (Spania Literară), Australia (Revista Emoţii şi lumină), S.U.A. (Revista de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină, New York; Revista Conexiuni Culturale, Cleveland, Ohio), Israel (Jurnal israelian din Tel Aviv), Canada (Destine Literare, Ziarul Observatorul din Toronto), Franţa (Jurnalul Bucureştiului-„Le Petit Parisien” din Paris).
Au scris despre opera sa: Acad. prof. dr. Liviu Pendefunda din Canada, Pr. dr. Theodor Damian din New York, Prof. univ. dr. Thomas Csinta din Paris, Prof. univ. dr. Petru Bejan din Iaşi, Mirela Cocheci, director al Revistei Amfiteatrul Literar, Doina Drăguţ, redactor-şef al Revistei Constelaţii Diamantine, Nicolae Sfetcu, redactor şef al Revistei Cunoașterea Științifică, Iosefina Schirger şi alţii. Are în lucru studii şi articole pe diverse teme filosofice şi de critică literară. (Iosefina Schirger)
Notă. Articolele autorului Petru Ababii în Jurnalul Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef și director al publicației)
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csintapentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”,dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților românicu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii)CUFR R&Da devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora(a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&Dde către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
