Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
„Paradoxul e că, atunci când iubești până când doare, nu mai există durere, ci doar mai multă dragoste” –Maica Tereza
A venit vara! A venit șovăielnică, ezitând, nu-i sunt prea dragi pământurile noastre, nu are ce pârjoli, și apoi nu-i place rutina, aceleași zile, aceleași luni să vină, apoi alte luni să plece. Așa că a venit șchiopătând, strâmbându-se la noi, ca la o obligație zilnică, obișnuită, arde doar mecanic, pentru că așa trebuie. Am citit prin ziare că verii îi plac coastele australiene, acolo poate pârjoli păduri, și întâi de toate îi plac valurile uriașe, surferii, coralii. Uitase că îi venise rândul să plece, să treacă pe jumătatea cealaltă a lumii. Aici, nopțile se micșoraseră, se încovoiaseră, zilele se lungeau, era menirea lor la jumătatea anului și cereau soare, ca o hrană cotidiană, să le întărească rădăcinile.
A venit până la urmă, forțată, târâtă pe jos, a venit și odată venită, s-a pus răzbunătoare pe pârjolit. Era țipăt în aer, era țipăt de bucurie, de libertate, era țipătul meu. Întotdeauna la mijlocul țipătului, apari tu. Ca o salvare. Ai venit, te-ai aplecat puțin ca să ajungi la mine, aș fi vrut să închid ochii, să-ți simt respirația. Niciodată nu pot să respir când ești lângă mine. Atunci, respiri tu. Dă-le încolo de reguli! Cine zice că trebuie să respir? Aș fi pus capul pe umărul tău, ce mai conta, toată lumea știa, sau se făcea că știe, sau aveam eu impresia că știe, și așa de mult timp visam același vis. Eu și tu! Aș fi vrut să-ți spun ceva, orice, dar era gălăgie și cuvintele au rămas pe buzele mele, erau grele, duceau cu ele secretul, au căzut împovărate, la picioare, înfigându-se în pământ. Pământul le-a primit, ca și cum ar fi fost pentru el.
Aveam formă de rană! Aveam culoarea inimii. Tu nu vedeai. Tu râdeai. Și respirai. Pentru mine. Eu îți priveam năucă zâmbetul și mă întrebam ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă tu nu mai respirai, ce s-ar întâmpla cu tine dacă eu n-aș mai trăi din respirația ta. Hai, te rog, încă o respirație, doar una. Să mai trăiesc, să mai trăiești. Răsuflarea ta stătea jucăușă pe umerii mei, cobora între sâni, odată cu un firicel de sudoare. A mea? A ta? Apoi răsuflarea, după ce s-a odihnit puțin, a urcat pe gât, o simțeam grea, din ce în ce mai grea, făcea pauze, se poticnea, ochii tăi se întunecau, se adânceau, mă trăgeau în ei, mă țineam de marginea lumii, pentru că așa cereau regulile, dar aș fi vrut să mă arunc în ei. Respirația ta se oprise. Eu nu mai trăiam. Un cal alb galopa în inima mea. Și eu eram cer. Tu erai vârtej! Aș fi vrut, apoi, să te iau de mână: „Hai în lume, dragule, drag! Hai să jucăm șotron amândoi, apoi să furăm acadele, să stăm pe o bordură, tu să respiri peste mine, eu să trăiesc din respirația ta și să-mi ajungă! Hai să furăm soarele, hai să furăm vise, să-ți fac casă din ele pe pământul gol, să dormim luminați de stele, tu cu capul pe pieptul meu, să ne acoperim cu nori pufoși, apoi să furăm alte vise, să le visăm împreună! Rând pe rând, câte un vis! Dă-le încolo de reguli! Hai cu mine în lume! Respiră pe gâtul meu, cai sălbatici să tropăie prin sângele nostru!”
Ziua m-a smuls de lângă tine! Am mai apucat să-ți strig peste umăr: „caută-mă, fugi cu mine în lume!” Vara a continuat răzbunătoare. Ardea, apoi a început să cadă ploaie dintr-o jumătate de nor. Cealaltă jumătate râdea, ca o față de om care, cu un ochi râde și cu celălalt plânge. Iubesc nopțile de vară! Iubesc liniștea nepătrunsă din nopțile de vară! Deschid fereastra și luna se strecoară discret în cameră, desenând umbre alungite pe covorul meu! Iubesc aceste umbre ale verii! Martori tăcuți ai vieții. Iubesc viața, vara, noaptea!
Pentru câteva clipe, liniștea este adâncă, atât de adâncă, încât parcă sunt într-o prăpastie și totul din jur mă desparte de viață. Mi-e teamă să gândesc, de parcă gândurile mele fac zgomot și pot fi auzite. Apoi, brusc, liniștea este spartă de scrâșnetul unei mașini, simt tăișul despicând liniștea în mii de bucăți, ca niște cioburi. Zgomotele orașului în noaptea de vară au o rezonanță stranie. Scrâșnetul mașinii, apoi țipăt de pasăre, apoi fâlfâit de aripi, atât de aproape, ridic ochii, pe cer se vede un stol în formă de V, dar fâlfâitul este pe undeva, lângă mine, o zbatere, iar fâlfâit, apoi liniște. Iar acea liniște de prăpastie, când și gândurile au ecou. Puțin câte puțin, vara moare la mine în brațe. Luna fardată în culori ruginii, desenează umbre din ce în ce mai scurte, mai deformate, aproape că nu mai știu care reflexie este a crinului, care a mușcatelor, care a guguștiucului ce și-a făcut în primăvară cuib în colțul unei glastre din afara balconului. Sunt Pleiadele, privesc spre cer și aș vrea să am mirarea din ochii unui copil, parcă mii de gâze au eclozat și se împrăștie pe albastrul cerului.
În zare, cineva parcă a aruncat un pulover peste cer, scămoșat și deșirat la margini, cu mânecile răsfirate neglijent. Printr-o gaură a pulovărului, luna încearcă să iasă, se căznește, se uzmește, apoi se proptește în mâini și sare, ca peste un pervaz, se scutură de norii în formă de pulover aruncat peste cer și zâmbește. Aceasta este lumea mea, lumea în care am fost crescută, acesta este adevărul meu. Am urmărit câteva săptămâni un serial, dar voi renunța. Mă aduce mult prea brusc, mult prea violent cu picioarele pe pământ, în lumea reală, cea din jur. Știu că există oameni răi, extrem de răi, știu că există meserii pe care nu și le dorește niciun copil atunci când este întrebat ce va fi când va fi mare, dar cineva le face, știu că există o parte urâtă a lumii reale, pe care eu nu am întâlnit-o cu totul, doar părți, uneori.
Corespondență de la Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
„Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu–mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat….” (Dan Lupescu)
Cine sunt? Uneori adăpost. Alteori ploaie și vânt. Câteodată tac. De cele mai multe ori sunt vijelie, și în vorbe și în gesturi. Seara, târziu, scriu. Când mi-e frig, mi-e teamă! Când e soare, sunt umbra pe care o lasă pe pământ cei care mi-s dragi. Iubesc viața, iubesc oamenii, chiar și pe cei care au fost răi. Și ei m-au făcut să fiu eu, cea de acum. Și cei răi, și cei buni mi-au marcat drumul prin „marea trecere”, și după cum spunea un om drag, nimic nu este întâmplător! Sunt o femeie obișnuită care în viață a avut și are mult. Oameni care mă iubesc, rătăciri, regăsiri, dureri, bucurii, nașteri, renașteri, veniri, plecări, îndoieli, întrebări, și câteodată răspunsuri. Și în fiecare moment am avut puterea de a trece prin toate scriind. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete, cu muriri și nemuriri. Sunt fiecare din acestea. Sunt fiecare clipă trăită și sunt ceea ce va urma. Sunt amintirile regăsite în sertarul meu cu fluturi. Și sunt visurile cu care îmi mobilez ceea ce va veni. Și cele cu care alunec noaptea în somn. Toate amintirile așternute aici sunt ale mele. Cele din copilărie, cele trăite alături de părinți, de bunici. Povestea de dragoste nu îmi aparține. Este liantul care leagă amintirile.
Taina. Inceput de poveste de Cristina Mihaela Barbu – recenzie
Notă. Alte articole ale autoarei în Jurnalul Bucureştiului
