Acasă Economie Impozitele în evoluţia lor, de la relatările din Biblie și până...

Impozitele în evoluţia lor, de la relatările din Biblie și până în zilele noastre (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

193
0

Spiritul unui popor, nivelul cultural, structura socială, faptele politice, toate acestea şi încă multe altele se pot regăsi în istoria sa fiscală… Cel care ştie să asculte acest mesaj va înţelege mult mai bine frământările istoriei omenirii”.  (Joseph Alois Schumpeter).

Frământările istoriei lumii se reflectă în politica fiscală întrucât impozitele şi cheltuielile sunt două instrumente puternice aflate în mâna guvernului”. (Paul Anthony Samuelson Economia).

Cuprins

  1. Precizări preliminare
  2. Impozitele relatate în Vechiul Testament.
  3. Impozitele relatate în Noul Testament.
  4. Dovezi ale descoperirilor arheologice despre începuturile fiscalităţii în lume.
  5. Evoluţia fiscalităţii după sfârşitul relatărilor din Biblie.

Rezumat. Biblia conţine numeroase şi deosebit de valoroase consemnări despre impozite (exprimate prin „dări”, „zeciuială”, „biruri”, „taxe”, „impozite”) pe o perioadă de aproape 2.000 de ani, respectiv de pe timpul lui Iosif (care a trăit în jur de 1.700 î.Hr.) şi până cel mai târziu în jurul anului 100 după Hristos (d.Hr.) când sunt ultimele relatări despre impozite în Evangheliile lui Marcu, Matei şi Luca. O abordare corectă şi completă despre „începuturile fiscalităţii în lume” trebuie să înceapă cu studiul Bibliei, materialul de faţă fiind edificator cu privire la primele şi cele mai vechi impozite din lume. Materialul de faţă pune în evidenţă evoluţia fiscalităţii, de la „zeciuială”, de la darea anuală de 10%, sub formă de „capitaţie”, de „impozit pe cap de locuitor”, din recolte, din animale etc., şi până la povara fiscală din zilele noastre când: 1) numărul impozitelor (şi al taxelor, fiscale şi parafiscale), percepute sub denumiri şi forme dintre cele mai subtile, directe (vizibile) şi indirecte (invizibile, ascunse în preţul produselor şi în tariful serviciilor) a crescut în unele ţări până la 500 – 600, precum şi în România în perioada 1995 – 2005; 2) mărimea impozitelor, indiferent de forme de exprimare (în cote procentuale, în sumă fixă etc.) au ajuns în unele ţări până la 62% din veniturile salariale, până la 75% sub formă de accize la unele produse; 3) materia impozabilă s-a extins aproape asupra tuturor produselor şi serviciilor.

  1. Precizări preliminare

Cineva a afirmat ca avem peste 35 de milioane de tratate juridice pentru a impune Cele 10 Porunci.” (Bat Masterson).

Biblia conţine numeroase şi deosebit de valoroase consemnări despre impozite (exprimate prin „dări”, „zeciuială”, „biruri”, „taxe”, „impozite”) de la facerea lumii şi până în urmă cu circa 2000 de ani, adică până cel mai târziu în jurul anului 100 după Hristos (d.Hr.) când sunt ultimele relatări despre impozite în Evangheliile lui Marcu, Matei şi Luca (Evanghelia lui Ioan nu conţine relatări de natura acestor obligaţii de plată). Cei care doresc să se documenteze despre „începuturile fiscalităţii în lume” ar trebui să înceapă cu studiul Bibliei, materialul de faţă fiind edificator cu privire la primele şi cele mai vechi impozite din lume.

Cu titlu de exemplu prezentăm, în sinteză, următoarelor scrieri din Biblie care conţin consemnări despre impozite.

În Vechiul Testament.

Geneza 47:24 şi 26: Leviticul 27:30-34. Zeciuielile,  1.Samuel 8:11-17, 2.Samuel 20:24. Dregătorii lui David, 1. Împaraţi 4.6. Slujbaşii cei mai înalţi ai lui Solomon, Ezra 4:13.

În Noul Testament.

Matei: 17:24-26.Isus plăteşte darea pentru Templu, Matei 25:14-30. Pilda talanţilor, Marcu. 4:22-25. Lumina, Luca: 5:27-32. Chemarea lui Levi, Luca 8:17-17. Pilda semănătorului, Luca 12:2. Despre făţărnicie, frica de oameni, hula împotriva Duhului Sfânt, Luca 19:26. Pilda polilor/minelor, Romani. 13:6-7. Supunerea faţă de stăpânire.

Birul Cezarului este relatat în Biblie, în Noul Testament, în 3 dintre cele 4 Evanghelii, respectiv în „Matei 22:15-22. Birul.”, în „Marcu 12:13-17. Birul Cezarului.”şi în „Luca 20:20-26. Birul Cezarului.”. În cele ce urmează se prezintă modul în care sunt consemnate impozitele în Biblie. Notații: V.T./: Vechiul Testament. N.T./: Noul Testament.

Înţelegerea corectă şi în totalitate a acestui material se asigură numai în condiţiile sunt avute în vedere şi noţiunile, termenii şi expresiile din „Dicţionarul biblic” de la sfârşitul acestui material.

  1. Impozitele relatate în Vechiul Testament

Biblia este o carte a credinţei, o carte a învăţăturii, o carte a moralei, o carte a religiei,  o carte prin care Dumnezeu ni se face cunoscut: dar de asemenea o carte care îi arată omului responsabilitatea sa şi relaţia pe care trebuie sa o aibă cu aproapele sau”. (Daniel Webster).

Pentru a se înţelege corect primele consemnări din Biblie despre impozite, exprimate (cel mai frecvent) prin noţiunile de „zeciuială” şi de „bir”, se impune a reda nu numai versetele nr. 24 şi nr. 26 din Geneză 47, ci toate versetele de la nr. 13 la nr. 26. Cunoaşterea acestor versete este importantă şi pentru a înţelege corect şi pe deplin ceea ce a fost „Statul Faraonic”, astfel cum este acesta descris în Biblie, în Geneza 47:13-26. Mai precis, reglementările fiscale existente la un moment dat într-un stat vor fi înţelese, corect şi pe deplin, numai dacă se cunoaşte şi contextul istoric, economic şi social, în care funcţiona statul respectiv. Descrierile din Biblie, din Geneza 47. 24 şi 26, sunt edificatoare în acest sens.

Vechiul Testament, Geneza 47:13-26, „Scumpeţea în Egipt”:

13Nu mai era pâine în toată ţara, căci foametea era foarte mare; ţara Egiptului şi ţara Canaanului tânjeau, din pricina foametei. Geneza 41.30;Fapt 7.11;

14Iosif a strâns tot argintul, care se găsea în ţara Egiptului şi în ţara Canaanului, în schimbul grâului, pe care-l cumpărau oamenii, şi astfel a făcut ca tot argintul acesta să intre în casa lui Faraon. Geneza 41.56;

15Când s-a sfârşit argintul din ţara Egiptului şi din ţara Canaanului, toţi Egiptenii au venit la Iosif, şi au zis: «Dă-ne pâine! Pentru ce să murim în faţa ta? Căci argint nu mai avem.» Geneza 47.19;

16Iosif a zis: «Daţi vitele voastre, şi vă voi da pâine în schimbul vitelor voastre, dacă nu mai aveţi argint.»

17Şi-au adus vitele la Iosif, şi Iosif le-a dat pâine în schimbul cailor, în schimbul turmelor de oi şi de boi, şi în schimbul măgarilor. Le-a dat astfel pâine în anul acela în schimbul tuturor turmelor lor.

18După ce a trecut anul acela, au venit la Iosif în anul următor, şi i-au zis: «Nu putem să ascundem domnului nostru faptul că argintul s-a sfârşit, şi turmele de vite au trecut în stăpânirea domnului nostru; nu mai rămân înaintea domnului nostru decât trupurile şi pământurile noastre.

19Pentru ce să murim sub ochii tăi, noi şi pământurile noastre? Cumpără-ne împreună cu pământurile noastre în schimbul pâinii, şi vom fi ai domnului nostru, noi şi pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca să trăim şi să nu murim, şi să nu ne rămână pământurile pustii.»

20Iosif a cumpărat pentru Faraon toate pământurile Egiptului; căci Egiptenii şi-au vândut fiecare ogorul, pentru că îi silea foametea. Şi ţara a ajuns în stăpânirea lui Faraon.

21Cât despre popor, l-a mutat în cetăţi, de la o margine hotarelor Egiptului până la cealaltă.

22Numai pământurile preoţilor nu le-a cumpărat, pentru că era o lege a lui Faraon, dată în folosul preoţilor, care trăiau din venitul pe care li-l dădea Faraon: de aceea ei nu şi-au vândut pământurile. Ezra 7.24;

23Iosif a zis poporului: «V-am cumpărat azi cu pământurile voastre, pentru Faraon; iată, vă dau sămânţă, ca să puteţi semăna pământul.

24La vremea roadelor, veţi da a cincea parte lui Faraon; iar celelalte patru părţi vă vor rămâne vouă, ca să semănaţi ogoarele, şi să vă hrăniţi împreună cu copiii voştri şi cu cei ce sunt în casele voastre

25Ei au zis: «Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm trecere înaintea domnului nostru, şi vom fi robi ai lui Faraon.» Geneza 33:15;

26Iosif a făcut din aceasta o lege, care a rămas în picioare până în ziua de azi, şi după care, a cincea parte din venitul pământurilor Egiptului este a lui Faraon; numai pământurile preoţilor nu sunt ale lui Faraon. Geneza 47:22;. Relatările din Biblie, din Geneza 47:13-26, pot fi exprimate, mai explicit, astfel (sublinierile ne aparţin):

  • Nu mai era pâine în toată ţara Egiptului şi ţara Canaanului, căci foametea era foarte mare.
  • Locuitorii din ţara Egiptului şi din ţara Canaanului se aflau într-o stare de slăbiciune , bolnăvicioasă, lâncezeau, din pricina foametei.
  • Egiptului era condus de Faraon.
  • În perioada respectivă (descrisă în Geneza 47:13-26) Faraon la numit pe Iosif „supraveghetor al palatului său şi i-a dat în grijă toată gospodăria sa”.
  • Din cauză că oamenii nu mai aveau ce mânca, au fost obligaţi să-şi dea tot argintul (banii) pe care îl aveau pentru a cumpăra, de la Faraon, prin intermediul lui Iosif, grâul necesar traiului.

În prima etapă, Faraon a luat în stăpânirea sa tot argintul (toţi banii) care se găsea la egipteni în schimbul grâului pe care aceştia l-au cumpărat. După ce oamenii au terminat de mâncat grâul, toţi Egiptenii au venit la Iosif, şi au cerut pâine, pentru că mureau de foame. Cum aceştia nu mai aveau bani (argint), Iosif le-a zis să-şi dea vitele pe care le aveau şi le va da pâine în schimbul acestora (al vitelor). Oamenii au dat vitele în proprietatea lui Faraon, primind pâine în schimbul cailor, în schimbul turmelor de oi şi de boi, şi în schimbul măgarilor. Pentru un an oamenii au mâncat pâine primită în schimbul predări lui Faraon a tuturor turmelor pe care le aveau.

În a doua etapă, Faraon a luat în stăpânirea sa toate turmele pe care le aveau egipteni în schimbul pâinii pe care aceştia şi-au cumpărato. După ce a trecut şi anul acela de foamete, oamenii au venit din nou la Iosif şi i-au zis că argint nu mai au, turme de vite nu mai au (toate fiind trecut în stăpânirea lui Faraon), că aceştia nu mai au decât trupurile şi pământurile lor. Ajunşi la limita disperării, pentru a nu muri de foame, oamenii i-au cerut lui Faraon, prin Iosif, să fie cumpăraţi împreună cu pământurile lor cu tot în schimbul grâului de care aveau nevoie pentru a mânca şi pentru a semăna, ca să nu rămână pământurile pustii. Aşa s-a ajuns că Faraon ia cumpărat, prin Iosif, pe egipteni cu pământurile lor cu tot, ţara ajungând astfel în stăpânirea (în proprietatea) lui Faraon.

În a treia etapă, Faraon a luat în stăpânirea sa pe toţi egiptenii, cu toate pământurile pe care le aveau aceştia, în schimbul grâului de care aceştia aveau nevoie pentru a mânca şi pentru a semăna, ca să nu rămână pământurile pustii.

În a patra etapă, Faraon a mutat poporul la marginea hotarelor Egiptului, în cetăţi, de la o margine a hotarelor până la cealaltă. Numai pământurile preoţilor nu le-a cumpărat, pentru că era o lege a lui Faraon, dată în folosul preoţilor, care trăiau din venitul pe care li-l dădea Faraon: de aceea preoţii nu şi-au vândut pământurile.

După ce Faraon a luat în stăpânirea sa pe toţi egiptenii, cu toate pământurile şi cu toate bunurile pe care aceştia le aveau, Iosif le-a zis că la vremea roadelor aceştia vor da a cincea parte lui Faraon, iar celelalte patru părţi le vor rămâne lor, ca să semene ogoarele, să se hrănească împreună cu copiii lor şi cu cei ce sunt în casele lor. Atunci egiptenii au ţinut să exprime recunoştinţă faţă Faraon, pentru că le-a salvat viaţa!?, ţinând să precizeze: „Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm trecere înaintea domnului nostru, şi vom fi robi ai lui Faraon.”. Şi Iosif a făcut o lege prin care s-a dispus că a cincea parte din roadele tuturor pământurilor cultivate de egipteni (ajunşi cu toţii robi) vor fi ale lui Faraon.

În a cincea etapă, s-a legiferat tot ceea ce s-a realizat în celelalte patru etape: toţi egiptenii au ajuns robi ai lui Faraon şi cu obligaţia de a plăti a cincea parte din roadele tuturor pământurilor cultivate de ei.

Statul Faraonic s-a realizat pe deplin, fiind şi legiferat faptul că după ce egiptenilor li s-a luat, de către Faraon, argintul (banii), turmele (de oi, de boi, de măgari etc.), pământurile, aceştia au ajuns robi, obligaţi să dea a cincea parte (zeciuiala) din rezultatele muncii lor lui Faraon. Nici în comunism, „visul de aur al omenirii”, nu s-ar fi putut realiza un asemenea stat, rămas unic în istorie, un adevărat „iad pe pământ”.

În istorie este greu de crezut că va mai exista vreodată un asemenea stat în care întreaga populaţie a ţării (1) să fie deposedată de toate bunurile sale, şi (2) să ajunsă în stare de robie, în propria sa ţară. De reţinut că, în Geneza 47:13-26, se vorbeşte despre luarea, de la popor, a argintului, a turmelor, a pământurilor, „în stăpânirea lui Faraon”, şi nu „în stăpânirea statului” (noţiunea de „stăpânire” având sensul de „proprietate”).

Din Geneza 47:13-26 rezultă că „ceea ce era al Egiptului era şi al lui Faraon”, deci „statul Egiptean se confunda cu statul lui Faraon”, deci „Faraon era statul”, sau „statul era Faraon” [1]. Nu numai bunurile poporului (constând în argint, în turmele de animale, în pământuri etc.) au trecut în stăpânirea (în proprietatea) lui Faraon, ci şi poporul. Cu sensul descris în Geneza 47. 13-26 trebuie înţeleasă noţiunea de „stat faraonic”: „un stat aflat în mâna unei persoane”, adică „un stat în care, în mâna unei persoane se află nu numai avuţiile statului respectiv, ci şi poporul, cu viaţa sa şi cu toate bunurile sale”.

Vechiul Testament, Leviticul 27:30-34, Zeciuielile.

30Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului. Gen 28:22; Num 18:21-24; 2Cron 31:5-12; Neem 13:12; Mal 3:8-10;

31Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime. Levitic 27:13;

32Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului. Ier 33:13; Ezec 20:37; Mic 7:14;

33Să nu se cerceteze dacă dobitocul este bun sau rău, şi să nu se schimbe; dacă se înlocuieşte un dobitoc cu un altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt, şi nu vor putea fi răscumpăraţi”. Levitic 27:10;

34Acestea sunt poruncile, pe care le-a dat lui Moise Domnul pentru copiii lui Israel, pe muntele Sinai. Levitic 26:46.

V.T./ 1.Samuel 8:11-17.

11El a zis: “Iată care va fi dreptul împăratului care va domni peste voi.[…].

15Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor voastre, şi o va da famenilor şi slujitorilor lui.

16Va lua pe robii şi roabele voastre, cei mai buni boi şi măgari ai voştri, şi-i va întrebuinţa la lucrările lui.

17Va lua zeciuială din oile voastre, şi voi înşivă veţi fi slugile lui.

V.T./ 2.Samuel 20:24. Dregătorii lui David.

24Adoram era mai mare peste dări; Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar); 1Imp 4.6;2. Samuel 8.16; 1Imp 4:3.

V.T./ 1. Împărați 4:6. Slujbaşii cei mai înalţi ai lui Solomon.

6Ahişar era mai mare peste casa împăratului; şi Adoniram, fiul lui Abda, era mai mare peste dări. 1Imparati 5:14.

V.T./ Ezra 4:13.

13Să ştie dar împăratul că, dacă se va zidi cetatea aceasta şi i se vor ridica zidurile, nu vor mai plăti nici bir, nici taxe, nici drept de trecere, şi vistieria împărătească va suferi din pricina aceasta. Ezra 7:24.

  1. Impozitele relatate în Noul Testament

Un popor fără religie nu poate fi condus decât cu tunurile”. (George Washington). Biblia este ceasul vremii şi al istoriei”. (Vasile Raut).

N.T./ Matei 17:24-27.Isus plăteşte darea pentru Templu.

24Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu (Greceşte: Cele două drahme.) au venit la Petru, şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte taxa?”. Marc 9:33;

25”Ba da”, a zis Petru. Şi când a intrat în casă, Isus i-a luat înainte, şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau taxe sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?”.

26Petru I-a răspuns: „De la străini.” Şi Isus i-a zis: „Aşadar fiii sunt scutiţi.”.

27Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa, şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura, şi vei găsi în ea un statir. I-al şi dă-l lor, pentru Mine şi pentru tine.” [2].

Matei 22:15-22. Birul.

N.T./ Marcu 12:13-17. Birul Cezarului.

N.T./ Luca 5:27-32. Chemarea lui Levi.

27După aceea Isus a ieşit afară, şi a văzut pe un vameş, numit Levi, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!”. Mat 9:9; Marc 2:13-14;

28Vameşul a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după El.

29Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă; şi o mulţime de vameşi şi de alţi oaspeţi şedeau la masă cu ei. Mat 9:10; Marc 2:15; Luca 15:1;

30Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau ucenicilor Lui: „Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?”

31Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.

32N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi.” . Mat 9:13;1 Tim 1:15;

Luca 20: 20-26. Birul Cezarului. Notă N. G. L.: vezi Tabelul de la sfârşit.

N.T./ Romani. 13: 6-7. Supunerea faţă de stăpânire.

6Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta.

7Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Mat 22.21;Marc 12.17;Luc 20.25;

Birul Cezarului” este relatat în Biblie, în Noul Testament, în 3 dintre cele 4 Evanghelii, respectiv în „Matei 22:15-22. Birul.”, în „Marcu 12:13-17. Birul Cezarului.”şi în „Luca 20:20-26. Birul Cezarului.”, cu textele menţionate în Tabelul de mai jos. Am adoptat această variantă, cu prezentarea comparativă a celor 3 texte, pentru că este cea mai sugestivă. (Sublinierile ne aparţin).

Matei 22:15-22.

Birul.

Marcu 12:13-17.

Birul Cezarului.

Luca 20: 20-26.

Birul Cezarului.

15Atunci Fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Marc 12:13; Luc 20:20;

16Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu Irodianii, care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor.

17Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?

18Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?

19Arătaţi-Mi banul birului.” Şi ei I-au adus un ban (Greceşte: dinar).

20El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?

21Ale Cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”. Matei 17:25; Rom 13:7;

22Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat, şi au plecat.

13Apoi au trimis la Isus pe unii din Farisei şi din Irodiani, ca să-L prindă cu vorba. Mat 22:15; Luc 20:20;

14Aceştia au venit, şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul, şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu cauţi la faţa oamenilor, şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?

15Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut făţărnicia, şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.) ca să-l văd.”.

16I-au adus un ban; şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?”. „Ale Cezarului”, I-au răspuns ei.

17Atunci Isus le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau foarte mult de El.

 

20Au început să pândească pe Isus; şi au trimis nişte iscoditori, care se prefăceau că sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului. Mat 22:15;

21Iscoditorii aceştia L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept, şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Mat 22:16; Marc 12:14;

22Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?

23Isus le-a priceput viclenia, şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi?

24Arătaţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.). Al cui chip, şi ale cui slove sunt scrise pe el?”. „Ale Cezarului” au răspuns ei.”.

25Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”.

26Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, miraţi de răspunsul Lui, au tăcut.

 

Istoria omenirii demonstrează faptul că, dintotdeauna, „Cele mai nedorite lucruri sunt cele mai sigure; de exemplu, moartea şi impozitele”. (Dovada lui Gumperson), fapt pentru care „Evitarea impozitelor este singura ambiţie intelectuală în urma căreia te mai simţi răsplătit”. (J.M. Keynes).

Cu excepţia Statului Faraonic [3], menţionat în Biblie, în Geneza 47. 13-26, despre care am făcut referiri şi în cele de mai sus, cele mai multe consemnări cu privire la obligaţiile de plată ale poporului faţă de conducerea statului (exprimată prin dreptul Împăratului/Cezarului, al Domnului, al Regelui etc.) sunt „zeciuiala” (cele de mai sus fiind edificatoare în acest sens). În „Birul Cezarului se relatează cum, Isus Hristos, fiind întrebat de nişte farisei dacă „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?”, acesta le-ar răspuns: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”. Deci, darul Cezarului (adică obligaţiile de plată către Împărat, care se confunda cu statul) a fost, mii de ani, „zeciuiala”.

  1. Dovezi ale descoperirilor arheologice despre începuturile fiscalităţii în lume

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. (Nicolae Iorga). Istoria lumii e tribunalul lumii”. (Friedrich Von Schiller).

Descoperirile arheologice dovedesc faptul că începuturile fiscalităţii în lume aparţin tot spaţiului biblic. Istoria Urului (localitate existentă şi astăzi în Irak) cuprinde informaţii scrise (din descoperirile arheologice) despre ceea ce se consideră a fi primele impozite şi taxe stabilite în lume. Urul este o gară, la vreo 190 km de Basra, lângă golful Persic, una din numeroasele opriri pe drumul Bagdadului, înconjurat (în timp de pace) numai de liniştea deşertului. Din ruinele unei capitale vechi de peste 4.000 de ani, cercetătorii (arheologici) au scos la iveală cele cinci temple care alcătuiau un semicerc în jurul capitalei Ur. Fiecare templu avea bisericile, curţile de justiţie, birourile financiare şi fabricile, care erau nişte instituţii separate. În Ur, preoţii aveau de îndeplinit şi alte îndatoriri dincolo de serviciul divin. În afară de jertfe, ei primeau zeciuiala şi impozitele. Asta nu avea loc decât în urma unei confirmări scrise.

Fiecare plată era înscrisă pe o tablă de lut, aceste dări fiind probabil primele taxe şi impozite din lume consemnate în scris, nominal pe persoane. Sumele erau notate de scribi săptămânal, lunar şi anual. Plata în monezi nu era încă cunoscută. Impozitele erau plătite în natură.  Fiecare locuitor al Urului plătea în moneda lui, care era în ulei, în cereale, în fructe, în lână, în vite etc. Acestea ajungeau în depozite încăpătoare, iar bunurile alterabile ajungeau imediat în magazinele templului. Multe lucruri erau produse în atelierele templului, de exemplu în ţesătoriile stăpânite de preoţi. Un atelier producea 12 tipuri de îmbrăcăminte. Tăbliţele descoperite conţin numele ţesătoarelor, precum şi raţiile ce li se cuveneau. Chiar şi greutatea lânii date fiecărui muncitor şi numărul de haine scoase din ea erau notate cu grijă.

Într-una din clădirile de judecată s-au găsit copii după sentinţe aranjate după sistemul din zilele noastre. Înaintea tuturor localităţilor din Babilon stătea Urul, acel „Ur din Haldea (scris Chaldeea, în unele limbi) menţionat de Biblie. Cât de bine trăiau locuitorii lui, ce case spaţioase aveau! Nici un alt oraş din Mesopotamia n-a scos la iveală nişte case atât de confortabile. Sub pantele roşii de la Tell al Muqayyar era aşezat un întreg oraş, scăldat în razele soarelui, trezit din somn după mii de ani de arheologii consecvenţi.

Woolley şi echipa sa nu şi-au  putut reţine bucuria atunci când au descoperit măreţia acestui oraş. Înaintea lor stătea Urul, acel „Ur din Haldea”, menţionat de Biblie. Comparate cu ele, locuinţele din Babilon sunt modeste, chiar mizerabile. Profesorul Koldeway, cu ocazia săpăturilor de la începutul secolului XX n-a găsit altceva (în Babilon) decât nişte construcţii simple din pământ, cu un etaj, cu trei sau patru camere înconjurând o curte deschisă. Astfel trăiau oamenii anului 600 î.Hr. în mult admirata metropolă a lui Nebucadneţar, Marele Babilon. Dar cu 1.500 de ani înaintea lor, cetăţenii Urului trăiau în case de două etaje, cu 13—14 camere.

Etajul inferior era construit din cărămidă, iar cel superior din pământ. Zidurile erau tencuite şi văruite. Vizitatorul antic intra printr-o uşă într-un hol unde găsea un bazin pentru spălarea prafului de pe mâini şi picioare. Ajungea apoi într-o curte interioară, foarte frumos pavată. În jur erau grupate camera de primire, bucătăria, dormitoarele, capela, camerele individuale. Pe o scară de piatră, care ascundea şi spălătorul, se putea ajunge într-o galerie de unde porneau camerele familiei şi ale oaspeţilor. De sub dărâmăturile zidurilor şi pereţilor, au ieşit la lumină toate aceste lucruri pe care interiorul caselor patricienilor le conţineau în mod obişnuit. Nenumărate cioburi de vaze, oale, ceşti şi tăbliţe de lut acoperite de inscripţii au dus împreună la formarea unei imagini a vieţii cotidiene a Urului.

Ur din Haldea era la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr. o capitală puternică, prosperă, plină de culoare. O idee continua să-l urmărească pe Woolley cu ocazia acestor descoperiri. Se spune că Avraam a plecat din Ur, din Haldea. Atunci el trebuie să se fi născut şi crescut într-una din casele acestea cu două etaje. Woolley s-a plimbat pe alei, pe lângă zidurile marilor temple, şi privind în sus a observat turnul în trepte, cu blocurile sale în negru, roşu şi albastru, înconjurat de copaci.

Trebuie să ne schimbăm în mod radical părerea”, scrie el entuziasmat, „despre patriarhul evreu având în vedere că el şi-a petrecut anii tinereţii în acest mediu înalt. El era locuitorul unui mare oraş şi moştenise tradiţia unei civilizaţii bine dezvoltate. Casele dezvăluie confortul, chiar luxul în care se trăia. Am găsit copii după imnurile folosite în serviciile din temple, şi alături de ele tabele matematice. Pe aceste tăbliţe avem pe lângă simple operaţii aritmetice de adunare şi formule până la extragerea rădăcinii pătrate sau cubice. În alte texte, scribii au copiat inscripţii de pe clădirile oraşului vechi alcătuind astfel o scurtă istorie a templelor.

  1. Evoluţia fiscalităţii după sfârşitul relatărilor din Biblie

Căci Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi că păcatele voastre sunt fără număr: asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor”. (Biblia, AMOS 5:12) [4]. Am mai văzut sub soare că în locul rînduit pentru judecată domneşte nelegiuirea  şi în locul dreptăţii este răutatea”. [Biblia, Eclesiastul 3 (16)].

După ultimele consemnări ale Bibliei, care conţin şi ultimele relatări despre impozite (care, aşa după cum am mai arătat, sunt în jurul anului 100 d.Hr.), societatea şi-a continuat fireasca dezvoltare şi, odată cu aceasta, şi fiscalitatea s-a dezvoltat mult mai rapid (1) prin numărul dărilor (al impozitelor, percepute sub diferite denumiri şi forme), (2) prin mărimea acestora şi (3) prin extinderea materiei impozabile.

Numărul impozitelor (şi al taxelor, fiscale şi parafiscale), percepute sub denumiri şi forme dintre cele mai subtile, directe (vizibile) şi indirecte (invizibile, ascunse în preţul produselor şi în tariful serviciilor, a crescut în unele ţări până la 500 – 600, precum şi în România în perioada 1995–2005 [5].

Mărimea impozitelor, indiferent de forme de exprimare (în cote procentuale sau în sumă fixă etc.) au crescut permanent, ajungând în unele ţări până la 62% din veniturile salariale (numai impozitul, fără contribuţiile speciale pentru pensie, pentru sănătate, pentru şomaj etc.), şi până la 75% total impozite în preţul unor produse şi în tariful unor servicii.

În numeroase ţări, precum şi în România, există grave inechităţi în impozitare şi în stabilirea pensiilor cauzate de faptul că ierarhia socială de vârf (care s-a transformat într-o oligarhie discreţionară) îşi face propriile legi speciale (precum cele pentru pensii, pentru salarii etc.), pentru propriul interes, în dauna marii majorităţi a populaţiei.

Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663).

Materia impozabilă s-a extins şi aceasta, fără a mai conta prea mult din ce se obţin veniturile statului sub formă de impozite, după concepţia că „Banii miros frumos, indiferent de provenienţa lor” (Juvenal, Satire), şi, respectiv, că „Banii nu au miros”, conform Împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H) care a fost primul care a pus o „taxă pentru folosirea closetelor/toaletelor publice”.

Banii nu au miros”. În timpul domniei lui Nero s-au făcut mari cheltuieli şi visteria imperiului era goală. Împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H), imediat după ajungerea la putere, a luat, printre altele, şi măsura de a se  construi la Roma latrine (closete) publice, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură. Din cauză că Vespasian (1) preluase visteria imperiului goală de la Nero, considerându-se deci obligat să pună taxe şi să adune bani „din orice”, şi (2) unele voci considerau inutile cheltuielile cu realizarea de latrine publice, împăratul a hotărât să stabilească, pentru prima oară în lume, o „taxă de acces la WC”, reuşind astfel un dublu scop: să sporească veniturile bugetare, şi să recupereze aceste cheltuieli. Dar vocile au murmurat, din nou, socotind inadmisibilă taxarea omeneştilor nevoi. Titus, fiul împăratului, s-a dus la tatăl său şi i-a spus că poporul râde şi cârcoteşte… Vespasian i-a cerut fiului său o monedă încasată din folosirea WC-urilor. După ce acesta i-a adus moneda i-a pus moneda sub nas, şi l-a întrebat: „Miroase?”. „Nu” a răspuns fiul. Atunci Vespasian a lansat o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică, tradus în româneşte, „banii nu au miros”. Contestatarii au trebuit să tacă, iar latrina publică a devenit un simbol de civilizaţie urbană, răspândindu-se în timp prin Europa, sub imperialul nume de „vespasiana”, cu sensul de „taxă pentru folosirea closetelor/toaletelor publice”. Este posibil ca şi poetul roman Juvenal, 60-140 e.n., să se fi inspirat din „vespasiana” atunci când în Satirae, 14, 204 a înscris maxima „E plăcut mirosul câştigului de oriunde ar veni”, adică, în latină, „Lucri bonus ex re qualibet”).

Aşa se face că am ajuns să „Avem impozite pe fiecare articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele sau pe care punem picioarele; impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să auzi, pe ce e plăcut să simţi, să respiri sau să guşti; impozite pe căldură, pe locomoţiune, impozite pe tot ce e terestru şi subteran, pe tot ce e produs în ţară şi pe tot ce ne vine din străinătate; impozite pe materii prime şi pe orice valoare nouă creează omul; impozite pe sosurile care ne excită pofta de mâncare şi pe doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care împodobeşte roba magistratului şi pe funia care spânzură pe criminal; pe cuiele sicriului şi pe panglicile miresei. În pat sau la masă, când te scoli sau când te culci trebuie să plăteşti. Şcolarul biciuieşte sfârleaza lui taxată. Tânărul imberb conduce un cal taxat, cu un ham taxat, pe un drum taxat! Iar englezul muribund îşi toarnă doctoria pentru care a achitat un impozit de 7% într-o lingură pentru care a plătit cu acelaşi titlu 15% şi zace pe un cearceaf de indiană în preţul căruia este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în braţele unui farmacist care a plătit 100 de lire licenţă, pentru a avea dreptul să îl omoare”. (Sydney Smith (1771-1845), scriitor englez şi preot, Edinburgh Review, 1820).

Povara fiscală se manifestă prin faptul că întâi te vor împovăra cu zeci de impozite, taxe, contribuţii şi alte dări fiscale. Pe urmă, îţi vor calcula majorări de întârziere. După aceea, îţi vor aplica amenzi, îţi vor calcula penalităţi şi îţi vor mai stabili şi alte sancţiuni. Apoi, după cum vor ei, îţi vor întocmi şi sesizări penale. Mai târziu, te vor supune executării silite, ca ultimă măsură întreprinsă pentru a te lichida. Dacă scapi (?!) din toate aceste «lanţuri (şi laţuri) ale fiscalităţii», înseamnă că eşti ori un contribuabil de mare succes, ori un super-evazionist”. (Nicolae Grigorie-Lăcrița).

Istoria omenirii demonstrează faptul că, dintotdeauna, „Cele mai nedorite lucruri sunt cele mai sigure; de exemplu, moartea şi impozitele”. (Dovada lui Gumperson), fapt pentru care „Evitarea impozitelor este singura ambiţie intelectuală în urma căreia te mai simţi răsplătit”. (J.M. Keynes). În statul modern, care este un „stat al fiscalităţii”, „Nu vă bucuraţi de reducerea impozitelor. E ca şi cum cineva v-ar jefui şi pe urmă v-ar da bani de taxi până acasă”. (Arnold Gasgow).

Pentru conducerea statului  „Creşterea impozitelor este asemănătoare cu jumulitul unei gâşte: vrea să obţii numărul maxim de pene cu minimum de sâsâituri”. (Jean-Baptiste Colbert (1619–1683), ministrul de finanţe francez între 1665–1683) pe motiv că impozitele trebuie plătite pentru făurirea unei societăţi tot mai civilizate, mai bune, mai prospere. Acesta este „statul modern”, un „stat al fiscalităţii”.

În cele de mai sus am prezentat principalele texte din Biblie (acelea care au putut fi identificate de subsemnatul, fără a avea pretenţia că acestea au fost epuizate) în care sunt consemnate impozitele în Biblie. Biblia conţine însă numeroase şi deosebit de valoroase consemnări despre modul în care au fost împovărate unele popoare de la facerea lumii şi până în urmă cu circa 2000 de ani, adică până cel mai târziu în jurul anului 100 după Hristos (d.Hr.) când sunt ultimele relatări în cele 4 Evanghelii ale lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan.

_________________________

[1]. Şi Ludovic al XIV-lea, rege al Franţei, care a avut cea mai lungă domnie, de 72 de ani, din istoria europeană, a condus sub deviza „Statul sunt eu”.

[2]. Statir: O monetă la vechii Greci. Satirul de aur valoarea 20-28 de drahme, cel de argint 2-4 drahme.

[3]. A se vedea şi articolele subsemnatului intitulate „Fiscalitatea în Statul Faraonic”, „Statul modern este un stat al fiscalităţii” şi „Statul faraonic, egiptean şi mondial”.

[4]. Amos: unul din păstorii din Tecoa, ce a văzut despre Israel, în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de pământ.

[5]. A se vedea: Nicolae Grigorie-Lăcrița. Fondurile speciale în sistemul fiscal. Inventarul plăţilor legale. Incidenţa fiscală a fondurilor speciale. Influenţe bugetare. Editor Tribuna economică, Bucureşti, 2003. Buletin economic legislativ nr. 10/2003. ISSN 1222-9482. pg. 1-96 pag. Nicolae Grigorie-Lăcrița. Fondurile speciale în sistemul fiscal. Inventarul plăţilor legale. Incidenţa fiscală a fondurilor speciale. Influenţe bugetare. Editor Tribuna economică, Bucureşti, 2003. Buletin economic legislativ nr. 2/2003. ISSN 1222-9482. pag. 1-96 pag. Nicolae Grigorie-Lăcrița. Studiul „Inventarul plăţilor legale”. Revista Tribuna economică, nr. 1-2/2003, pg. 43-61.

Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.