Acasă Invatamant, Educatie In memoriam Puiuțul Lucky, unlucky. Parovirusul canin. Studii și cercetări reecente

In memoriam Puiuțul Lucky, unlucky. Parovirusul canin. Studii și cercetări reecente

Mulțumesc prietenului meu Dr. Bogdan Vițălaru, Asistent universitar la Facultatea de Medicină Veterinară (Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară) și Corespondent al Revistei ,,ProLex” (Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor) pentru schimbul constructiv de informații avute pe această tematică.

In memoriam Puiuțul Lucky (*)

La infecţia cu parvovirusul canin sunt receptive canidele la orice vârstă dar cei mai sensibili sunt căţeii de la 6 săptămâni şi până la 6 luni.
Sursele de infecţie principale sunt reprezentate de animalele bolnave care elimină virusul prin fecale şi vomismente. Rolul câinilor purtători ca sursă primară nu este pe deplin elucidat. Se pare că pot avea loc eliminări periodice. Infecţia se face pe cale digestivă şi mai puţin pe cale nazală. În cazul prezenţei la femelele gestante, virusul trece bariera placentară şi va determina infectarea fătului.

Parvovirusul canin, ca şi celelalte parvovirusuri, este foarte rezistent la condiţiile de mediu. Parvoviroza canină este o boală infectocontagioasă a canidelor care se manifesta in general prin gastroenterita hemoragică în majoritatea cazurior (96,41%) si cu sindrom miocardic (3,59%). În majoritatea cazurilor aceasta boală prezintă un sindrom gastrointestinal şi conduce la mortalitate, în special la căţeii tineri. Prima descriere a bolii a fost făcută în anul 1977 în SUA sub numele de „boala de Texas” iar în România în anul 1979 (Macarie şi col.).

După anul 1977 când au apărut primele manifestări clinice, parvoviroza s-a extins rapid pe tot globul fiind considerată ca o boală foarte păgubitoare prin afecţiunile miocardice şi gastrointestinale care determină pierderi mari prin mortalitate.

I. ETIOLOGIE

Boala este produsă de un Parvovirus din familia Parvoviridae, un virus ADN, care este cel mai mic virus patogen. Dimensiunile acestuia sunt mai reduse decât cele ale virusului febrei aftoase, care este un virus ARN-Picorna.

Parvovirusul canin a fost evidenţiat de Binn în anul 1970, în populaţii de câini militari clinic sănătoşi, la care s-au decelat şi anticorpi specifici. Virusul este hemaglutinant pentru hematii provenite de la diferite specii de animale. În prezent sunt descrise două serotipuri de virus: CPV-1 care este cel identificat în 1970, nepatogen şi CPV -2 patogen, cu două subtipuri CPV -2a şi CPV -2b. Serotipul CPV -2 este dferit antigenic de CPV -1, dar este înrudit cu virusul panleucopeniei infecţioase feline şi cu virusul enteritei vizonului. Parvovirusul este foarte infecţios. Pentru dezvoltarea procesului infecţios sunt suficiente 100 doze infectante culturi celulare iar prin fecale se elimină 10 bilioane pe 1 g.

II. CARACTERE EPIZOOTOLOGICE

Receptivitate. La infecţia cu parvovirusul canin sunt receptive canidele la orice vârstă dar cei mai sensibili sunt căţeii de la 6 săptămâni şi până la 6 luni. Sursele de infecţie principale sunt reprezentate de animalele bolnave care elimină virusul prin fecale şi vomismente. Rolul câinilor purtători ca sursă primară nu este pe deplin elucidat. Se pare că pot avea loc eliminări periodice. Infecţia se face pe cale digestivă şi mai puţin pe cale nazală. În cazul prezenţei la femelele gestante, virusul trece bariera placentară şi va determina infectarea fătului.

Parvovirusul canin, ca şi celelalte parvovirusuri, este foarte rezistent la condiţiile de mediu. După eliminarea de către animalele bolnave, rezistă în mediu extern cel puţin 5-6 luni. Din acest motiv, virusul poate contamina obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte, fiind transmis uşor la distanţe mari iar între focare aparent să nu fie nici o legătură. Boala are caracter enzootic, fiind afectaţi în special căţeii care după vârsta de 6-10 săptămâni, prin pierderea progresivă a anticorpilor maternali, devin foarte receptivi.

III. PATOGENEZA

În iniţierea unui proces infecţios, virusul are nevoie de ţesut cu activitate mitotică ridicată. Activitatea mitotică este corelată cu vârsta şi tipul de ţesut şi se modifică odată cu dezvoltarea somatică.

În perioada prenatală şi până spre vârsta de 4 săptămâni, cea mai ridicată activitate mitotică se găseşte în miocard, aspect care facilitează multiplicarea virusului în cord, determinând miocardita. După vârsta de aproximativ 4 săptămâni se încheie procesul de multiplicare a celulelor musculare cardiace şi implicit a activităţii mitotice. Însă după vârsta de 4 săptămâni, activitate mitotică intensă are loc la nivelul intestinului pentru multiplicarea celulelor epiteliale intestinale.

Dacă în acest moment virusul pătrunde în organism, căţeii fac forma enterică a parvovirozei. De asemenea, ţesuturile limfoide şi măduva osoasă, care sunt într-un proces intens de mitoză în perioada de sugar şi în faza de tineret, pot influenţa multiplicarea rapidă a virusului, agravând tabloul clinic şi morfopatologic. Aceste aspecte patogenetice explică faptul că animalele bolnave fac o singură formă de boală: miocardică sau enterică.

IV. TABLOUL CLINIC

Incubaţia în parvoviroza canină este de 7-14 zile. Indiferent de forma de boală, evoluţia poate fi supraacută, acută, subacută şi cronică.

IV.a. Forma enterică. Cea mai frecventă formă de boală este cea enterică.

Căţeii sunt trişti, abătuţi, prezintă vomă, inapetenţă, depresie, enoftalmie, iar după 12-24 ore de la apariţia semnelor clinice, apare diareea. Materiile fecale sunt gleroase, apoase, ca un terci, cu miros pătrunzător, eventual dulceag, apoi devin muco-sangvinolente! Animalele bolnave cu forme mai lente sunt deshidratate şi prezintă sete exagerată iar către exitus voma este incoercibilă. Temperatura se menţine normală sau variază în limite apropiate de normal. În faza de debut a bolii leucocitele scad foarte mult (100 leucocite/mm3) constatându-se o leucopenie severă, apoi progresiv formula leucocitară şi numărul de leucocite se normalizează.

IV.b. Forma miocardică. Evoluţia parvovirozei în forma miocardică este mult mai rară.

Este aproape exclusivă la căţeii în primele 4-8 săptămâni de viaţă. Căţeii bolnavi mor rapid, în câteva minute prin colaps şi dispnee gravă (70 % din cazuri). După vârsta de 8 săptămâni, se constată dispnee, apatie, slăbire, paloarea sau cianoza mucoaselor, tulburări hepatice grave, decubit prelungit, tahicardie, aritmie, puls slab. Femelele gestante pot prezenta la fătare fetuşi mumifiaţi sau pot făta căţei neviabili, care mor imediat după fătare.

V. TABLOUL MORFOPATOLOGIC

Prin examenul necropsic în forma enterică se constată enterită sau gastroenterită hemoragică difuză, limfonodulii mezenterici măriţi, edemaţiaţi sau hemoragici, plăcile Peyer necrozate sau hemoragice, splenită hiperplastică şi hemoragii pe splină. În forma miocardică, cordul este dilatat, în special pe partea dreaptă, miocardul este dungat şi palid, în trahee se găseşte un lichid spumos, pulmonul este edemaţiat, în cavitatea toraco- abdominală este prezent un lichid ascitic iar ficatul este hiperemiat. Prin examen histopatologic se observă necroza mucoasei intestinale, incluzii intranucleare acidofile în celulele epiteliului intestinal, infiltraţie limfohistiocitară în corion iar în miocard necroze, miocardită 84 limfohistiocitară, infiltraţii limfogliale difuze sau nodulare în substanţa albă de la baza emisferelor cerebrale şi a cerebelului.

VI. DIAGNOSTIC

Se presupune pe tabloul clinico-morfopatologic şi se confirmă prin examen de laborator. Moartea prin colaps la căţeii foarte mici şi diareea hemoragică gravă la cei de peste 8 săptămâni, sunt elemente foarte importante în diagnostic. În practică, de cele mai multe ori aceste aspecte sunt suficiente pentru a institui tratamentul animalelor bolnave. În laborator se face examen prin imunelectronomicroscopie (IEM) pe probe de fecale şi intestin subţire şi se încearcă izolarea virusului pe diverse culturi celulare primare şi secundare de rinichi de câine sau pisică, pulmonare de pisică şi nurcă, fetale, de splină bovină. În culturile celulare, deoarece nu prezintă efect citopatic, virusul se poate evidenţia în mod indirect, prin prezenţa incluziilor specifice intranucleare. Se mai pot folosi tehnicile de HA şi IHA. Diagnosticul diferenţial trebuie făcut faţă de boala lui Carré, enterita cu Coronavirus, leptospiroză, diverse gastroenterite alimentare şi piroplasmoză.

VII. PROGNOSTIC

În primele două zile de la apariţia semnelor clinice, prognosticul este rezervat. Apoi, pe măsură ce trece timpul, în cazul în care intervenţia medicamentoasă şi tratamentul au fost corect şi în timp aplicate, prognosticul poate fi favorabil. În general, daca cainele nu moare in primele doua-trei zile de la contaminarea cu parvovirus, el are sanse mari de supravietuire! În sfarsit, supravietuind peste cinci-sase zile de la contaminarea cu parvovirus, mai mult ca sigur cainele va supravietui, in cazul in care nu apar complicatii la nivel hepatic, renal sau al miocardului (cazuri rare)!

VIII. PREVENIRE

Se vor respecta condiţiile generale de prevenire a bolilor infecţioase, cu accent deosebit pe dezinfecţie, ţinând seama de faptul că virusul este foarte rezistent la condiţiile de mediu. Se va evita contactul dintre câini sănătoşi şi alţii, a căror stare de sănătate şi status imun nu sunt cunoscute. La aceste măsuri se adaugă cele imunoprofilactice, folosind vaccinuri vii monovalente sau polivalente, când se urmăreşte prevenirea şi a altor boli frecvent întâlnite la câine. Dintre vaccinurile mixte, cel trivalent se utilizează în profilaxia bolii lui Carré, hepatitei contagioase şi parvovirozei, iar când este tetravalent, mai conţine antigene pentru prevenirea leptospirozei. Ţinând seama de faptul că de cel mai 85 multe ori parvoviroza evoluează concomitent sau după infecţia cu Coronavirusul canin, este recomandată vaccinarea iniţială cu un vaccin bivalent Parvo+Corona.

IX. COMBATERE

În focar animalele bolnave se izolează şi se supun tratamentului iar cele clinic sănătoase se vaccinează sau se revaccinează. Tratamentul trebuie instituit rapid. Prin tratament se urmăreşte combaterea şi prevenirea deshidratării, evitarea eforturilor de a voma, reducerea şi sistarea diareei, oprirea eventualelor hemoragii ale mucoasei intestinale şi creşterea aportului de vitamine şi minerale cu rol în creşterea rezistenţei faţă de prezenţa virusului şi faţă de alte infecţii secundare. 

X. CERCETARI PRIVIND GASTROENTERITA HEMORAGICA CU PARVOVIRUS LA CÂINE

Afecţiunile canidelor reprezintă un factor din ce în ce mai important al patologiei veterinare generale, în contextul în care câinele devine din ce în ce mai „urbanizat”. Drumul parcurs de la Canis lupus, un animal puternic şi feroce, la Canis familiaris, prima specie domesticită, supus şi prietenos, a fost incredibil de lung. Prietenia şi tovărăşia omului nu a reprezentat întotdeauna un avantaj. Interesele acestuia, selecţia pentru accentuarea anumitor caracteristici folositoare lui, au dus treptat la diminuarea rezistenţei naturale ale speciei canine.

Specia este supusă celor mai diverse îmbolnăviri, în care un important rol îl ocupă virozele ce afectează mai ales tineretul. Dintre acestea, parvoviroza este considerată ca fiind cea mai periculoasă boală virală, răspândită pe tot globul, cu o incidenţă variabilă de la tropice până în ţinuturile polare. Această entitate determină pierderi însemnate în canisele de câini utilitari, dar şi în rândul animalelor de companie, ceea ce impune necesitatea unui diagnostic precoce, dar şi a aplicării măsurilor de imunoprofilaxie. Iniţial, datorită imperfecţiunii metodelor de diagnostic şi de prevenire, dar şi a faptului că infecţiile cu parvovirus la câine erau relativ de dată recentă, parvoviroza nu a putut fi stăvilită, din contră a căpătat o mare extindere şi cu pierderi importante.

X.a. Stadiul actual al cunoaşterii infecţiilor cu parvovirus

Investigaţiile efectuate în cadrul a 3 cabinete veterinare din Moldova, pe un număr de 1962 de câini de rase şi vârste diferite, în cursul anilor 2000- 2004, au evidenţiat următoarele aspecte :

  • Din totalul de 1962 de câini cu diferite entităţi diagnisticate, un număr de 288 (14,62″) au prezentat simptome de parvoviroza;
  • Cele mai multe cazuri de îmbolnăvire au fost diagnosticate în primele 6 luni ale anului, cu o variaţie a prevalenţei cuprinsă între 8,68% în luna iunie şi 12,15 % în lunile ianuarie şi martie. În acelaşi timp, s-a constatat o scădere a îmbolnăvirilor în lunile mai (9,67%), iunie (8,68%), iulie (0%), august (0%) şi din nou o scădere a numărului de îmbolnăviri în lunile noiembrie şi decembrie (7,95%);
  • În majoritatea cazurilor, îmbolnăvilrile s-au înregistrat la vârsta tînără, până la 14 săptămâni, 240 de animale, ceea ce reprezintă 83,34%. Aceasta demonstrează sensibilitatea crescută a acestora faţă de infecţia cu parvovirus. Frecvenţa bolii scade odată cu înnaintarea în vârstă;
  • Prevalenţa diferă şi în funcţie de rasă. Astfel, o frecvenţă crescută a îmbolnăvirilor s-a observat la câinii Ciobănesc german (15,34%), urmată în ordine descrescătoate de Doberman (13,19%), Cocker (11,84%), Comună (11,45%), Brack (11,11%), Ciobănesac mioritic (12,19%), Dog german (9,34%), Dalmaţian (9,34%) şi Collie (8,33%);
  • Frecvenţa îmbolnăvirilor de parvoviroză diferă şi în funcţie de modul de întreţinere. Astfel, 64,23% din cazurile de îmbolnăviri, sau înregistrat la animalele menţinute în stare de libertate (câinii comunitari sau cei liberi în curte) şi numai 33,77% la cei în stare închisă (legaţi în curte sau în cuşti);
  • Clinic, majoritatea cazurilor de parvoviroza s-au manifestat sub forma unei gastroenterite hemoragice (96,41%) şi numai 3,59% cu sindrommiocardic;
  • Din cele 288 de îmbolnăviri, un număr de 47 (16,31%) au avut o evoluţie supraacută, 214 (70,85%) evoluţie acută şi 37 (12,84/) o evoluţie subacută a bolii.

În evoluţiile uşoare, animalele bolnave prezentau numai vărsături sporadice. În schimb, în evoluţiile grave, s-au observat vărsături, tuse depresivă, tulburări circulatorii (cord ritmic şi puls slab), stare subfebrilă (39,5-40°C) şi tulburări digestive exprimate prin diaree cu materii fecale de consistenţa unui terci subţire, cu miros caracteristic fetid, înţepător, pentru ca ulterior să devină mucosanguinolent sau hemoragie.

Investigaţiile privind unele modificări ale sângelui (numărul de globule roşii, numărul de leucocite, hemoglobina, volumul eritrocitar mediu, hematocritul, valoarea hemoglobinei eritrocitare medii şi proporţia în volumul de eritrocite ocupată de hemoglobina), efectuate pe un număr de 10 căţei cu simptome de parvoviroză, în momentul prezentării la consultaţie şi după 5 zile de tratament, au evidenţiat o scădere a numărului de globule roşii şi de leucocite (anemie şi leucopenie) şi valori sub media normală a celorlalte constante. Examenul hematologic efectuat după 5 zile de tratament medicamentos, a evidenţiat o creştere uşoară a numărului de hematii (în 90%) din cazuri şi o leucopenie la 60% din cazurile examinate.

X.b. Investigaţii privind izolarea, selectarea şi atenuarea parvovirusului canin

Cercetările au dus la obţinerea următoarelor rezultate:

  • S-a reuşit izolarea pe culturi de fibroblaste de embrioni de găină în vârstă de 9-10 zile, provenite din ouă convenţionale, nu număr de 30 tulpini de virus, din materii fecale 10 (33,34%) şi din mucoasa intestinală 20 (66,66%). Aceasta, ne permite să afirmăm că pentru replicarea şi izolarea parvovirusului pot fi utilizate culturile de fibroblaste de embrioni de găină;
  • Prezenţa virusului şi valorile tritrului, determinat prin reacţia de hemaglutinare faţă de globulele roşii de porc a fost diferit în funcţie de provenienţa antigenului. Astfel, cele mai crescute valori, de până la 1/1024, s-au obţinut la probele de materii fecale şi mai scăzute, de până la 1/128 la cele din mucoasa intestinală
  • Cercetările privind atenuarea parvovirusului canin, prin treceri succesive pe fibroblaste de embrioni de găină au evidenţiat o comportare diferită a celor 10 tulpini izolate din materii fecale şi din mucoasa intestinală.

Astfel, la un număr de 8 (80%) tulpini, titrul hemaglutinant al lichidului viral a scăzut de la 1/64 la 1/16 sau 1/8, iar la 2 (20%) tulpini, valoarea titrului s-a menţinut la aceeaşi valoare (1/8) şi după 12 pasaje succesive. Această scădere a titrului hemaglutinant, semnifică o atenuare (avianizare) a patogenităţii virusurilor, iar menţinerea titrului la aceleaşi valori indică, pe lângă o adaptare mai rapidă la noile condiţii de mediu şi o mai mare stabilitate.

X.c. Cercetări privind semnificaţia diagnostică a examenului serologic

Se fac referiri la activitatea de hemaglutinare a parvpvirusului canin izolat, asupra hematiilor de porc şi cal, ca şi la semnificaţia testului de inhibare a hemaglutinării. Cercetările s-au efectuat pe un număr de 70 de probe (35 de materii fecale şi 35 de sânge), recoltate de la câini cu simptome de boală (25 câini) şi fără manifestări clinice (10 câini). Prin testul de hemaglutinare s-a evidenţiat prezenţa virusului în toate probele de materii fecale examinate, ceea ce confirmă diagnosticul de parvoviroză, ca şi elimintrea lui în mediul exterior. în schimb, valorile titrului viral diferă în funcţie de originea hematiilor, ca şi de faza de evoluţie a bolii în momentul recoltării probelor de materii fecale.

Din cele 35 probe examinate privind prezenţa şi activitatea hemaglutinantă a virusului faţă de globulele roşii de porc, 19 (44,06%) au aglutinat până la titrul de 1/64, iar 16 (55,94%) la titruri cuprinse între 1/128 şi 1/4096. În schimb, titrurile sunt mai scăzute atunci când pe aceleaşi probe s-a folosit în reacţie globulele roşii de cal, fiind cuprinse între 1/64 (64,57%) şi 1/2048 (31,34%). Aceasta, ne determină să afirmăm că, pentru o mai bună apreciere a titrului viral din materii fecale necesar diagnosticării bolii, să se utilizeze hematiile de porc.

Investigaţiile privind prezenţa parvoviruului în materii fecale, ca şi prezenţa anticorpilor serici sprecifici în serul animalelor cu şi fără manifestări clinice de parvoviroză, au evidenţiat că :

  • anticorpii sunt prezenţi în toate cele 25 (100%) probe de ser prvenite de câinii cu simptome digestive de diferite intensităţi (grupa a I-a şi a IIa) şi numai la 7 (70%) animale din 10 fără manifestări digestive (grupa a III-a);
  • valorile titrurilor anticorpilor inhibitori ai hemaglutinării diferă şi în funcţie de intensitatea manifestărilor, fiind mai scăzute (1/2-1/16) la animalele cu simptome incipiente (grupa a I-a) şi mai crescute (1/8- 1/1024), la cele cu simptome digestive avansate;
  • se remarcă o bună corelare a prezenţei virusului în materii fecale cu prezenţa anticorpilor specifici în serul sangun. Astfel, la toate animalele cu simptome digestive de boală în diferite faze ale evoluţiei (grupa a I -a şi a II-a), prezenţa virusului în fecale este însoţită de prezenţa anticorpilor serici, dar valorile titrurilor diferă, fiind mai crescute de până la 1/1024 la animalele din grupa a I-a şi de 1/4096 la cele din grupa a II-a, comparativ cu valorile titrurilor anticorpilor serici, care sunt mai mici (1/16 la animalele din grupa a I-a şi până la 1/1024 la cele din grupa a II-a);
  • la animalele din grupa a III-a, fără manifestaţi digestive, virusul a fost prezent la 6 (60%) probe şi la un titru scăzut cuprins între 1-2 şi 1/32;
  • prezenţa virusului în materii fecale, ca şi prezenţa anticorpilor serici, deşi la titruri scăzute, semnifică o infecţie subclinică, fără manifestări evidente, dar cu răspuns imun.

Investigaţiile efectuate pe un număr de 20 câini, cu simptome de gastroenterită hemoragică, în faza incipientă a evoluţiei, pe probe de materii fecale recoltate timp de 8 zile succesiv, au evidenţiat o creştere a titrului hemaglutinant de la 1/2 în prima zi de examinare la 1/4096 în a 3-a zi şi o scădere progresivă până la valori de 1/2 în a 7-a zi. De asemenea, s-a constatat că durata stării de eliminator de virus prin materii fecale, la animalele cu simptome de gastroenterită, nu depăşeşte 7-8 zile.

X.d. Cercetări privind modificările morfopalogice în parvoviroza canină

În urma necropisei a 17 cadavre şi a examenelor efectuate s-au evidenţiat următoarele:

  • aspectul deshidratat şi mizerabil al cadavrului, cu mucoasele aparente anemice şi un miros specific caracteristic ;
  • intestinul cu aspect boselat, mărit în volum, pichetat cu puncte hemoragice, lipsit de conţinut alimentar şi cu leziuni, iniţial de enterită catarală, apoi cataral hemoragică şi ulterior hemoragică difuză;
  • microscopic, s-a evidenţiat iniţial o distrofie mucinoasă a mucoasei intestinale, caracterizată prin hipertrofia celulelor caliciforme, iar ulterior leziunea de enterită hemoragică difuză, cu peretele intestinului puternic infiltrat hemoragie şi atrofia vilozităţilor intestinale;
  • examenul electronomicroscopic în transmisie directă, a evidenţiat în numeroase celule din straturile profunde ale epiteliului pavimentos stratificat, de pe suprafaţa dorsală a limbii, incluzii intranucleare, ca formaţiuni rotunde sau ovale, margini regulate şi cu aspect cromatic mai dens.

X.e. Rezultate recente privind conduita terapeutică în parvoviroza canină

Sunt prezentate rezultatele obţinute în urma folosirii a două formule medicamentoase în tratamentul a 70 de căini cu manifestări de gastroenterită hemoragică, în diferite faze de evoluţie. Cele mai bune rezultate s-au obţinut la animalele, 35 la număr, tratate după schema o medicamentoasă noua (pusa la punct recent !) unde 77,15% s-au vindecat, comparativ cu o schemea mai veche, utilizata in anii 90 dupa care vindecările au fost mai scăzute (68,57%). Nu s-a observat nici o diferenţă în ceea ce priveşte utilizarea, pentru prevenirea complicaţiilor a ampicilinei sau a streptomicinei. Pe baza rezultatelor obţinute s-au putut sintetiza un număr de 37 concluzii generale, care evidenţiază că:

  • parvoviroza canină (gastroenterita hemoragică) este răspândită într-un procent ridicat în populaţia canină comparativ cu alte entităţi morbide;
  • frecvenţa diferă în funcţie de de vârstă, rasă, sex, sezon şi mod de întreţinere;
  • evoluţia îmbracă fie un sindrom enteric fie unul miocadic;
  • virusul poate fi izolat pe fibroblaste de embrion de găină;
  • trecerea succesivă pe fibroblaste de embrion de găină, în vîrstă de 9-10 zile, determină o reducere a patogenităţii (avianizare);
  • testele de hemaglutinare faţă de globulele roşii de porc şi inhibarea hemaglutinării pot fi folosite în diagnosticul bolii;
  • aspectul deshidratat al cadavrului ca şi leziunile de enterită hemoragică difuză cu atrofia vilozităţilor şi prezenţa incluziilor intranucleare în epiteliul pavimentos stratificat de pe faţa dorsală a limbii au valoare diagnostică;
  • tratamentul medicamentos cmplex aplicat precoce poate fi aplicat cu succes;

___________________________________

(*) Puiuțul Lucky, un superb și drăgălas cățeluș, deosebit de inteligent și fidel, extrem de umanizat, rezultat din împerecherea unui mascul Labrador Golden Retriever si o femela Hunter Basset ,,utilizat iî aeroporturi pentru depistarea drogurilor, precum și în domeniul investigatiilor criminale, a contactat parvovirsul canin la vârsta de 7 luni, la începutul lunii februarie 2008, în urma căruia, în ciuda unor eforturi sustinute de medici de specialitate, el a decedat la orele 13H45 pe 20 februarie, în timpul unei perfuzii pe masa de operație a unei clinici veterinare din București. Analiza biochimica a sangelei a pus in evidenta valori uriase ale parametrilor hepatici: TGO:286; TGP:599,1; Fosfataza alcalina:1096, valori care sunt cca de zece ori mai mari decat valorile normale. Ironia sorții face că Puiuțul Lucky, pe care l-am asistat la naștere, pe care l-am format, l-am dresat și l-am iubit enorm a avut parte numai de ghinioane! În primul rând pentru că parvovirsul canin, în general, contacteaza câinii în primele luni de viata (2-4 luni), ori Lucky l-a contactat, mult mai târziu, la vârsta de 7 luni. În al doilea rând, pentru că Puiuțul Lucky a fost vaccinat cu toate vaccinurile cu care poate fi vaccinat un puiuț canin. Cu alte cuvinte, vaccinurile nu asigura imunitate 100% dar numai într-un procent intre 90-95%. Deci, Puiuțul Lucky a avut a doua oară ghinion. În sfârșit, în al treilea rând, la Puiuțul Lacky, parvovirusul canin (care a debutat prin gastroenterită hemoragică si de care a scapat!) a dus la complicatii la nivel hepatic, respirator si miocardic. Ceea ce nu se întampla decât intr-un procent foarte scăzut de cazuri (sub 4%). Cu alte cuvinte Lucky, nu era de fapt decât un unlucky (,,un-Lacky“). În acest ,,Triunghi al Bermudelor” al ghinioanelor, Puiuțul Lacky s-a stins, asa cum si-a dorit el: în libertate!

Nu-l voi putea uita niciodată!

Nota autorului

A se vedea și articolul

In memoriam Carmen Csinta (1954 – 2013). Kavala, calvarul vieții mele! Moartea unui înger, urmat de un proces fără sfârșit.