La Australian Open a fost o mare diversitate de jocuri, de stiluri, dar toate se pot reduce la trei feluri de jucători: jucători-surpriză, precum sud-coreeanul Hyeon Chung, la băieţi, şi belgianca Elise Mertens, la fete; luptători, categorie în care intră aproape toţi, inclusiv Halep; artişti, perle rare, precum Federer, la băieţi, Wozniacki, la fete. Ar fi intrat aici şi Sharapova, dar înainte de suspendare. Dacă toţi sportivii, mai ales cei tineri, începători, aspiră să bată un campion consacrat şi să producă surprize, dacă toţi jucătorii sunt luptători tenace, uneori cu accente supraomeneşti, ca Nadal sau Murry, puţini sunt artişti ai tenisului.
Acest lucru se petrece când jucătorul a atins perfecţiunea şi dispare imaginea luptătorului, a angajamentului fizic (Stere Halep: „Băi, ştiţi cum luptă fata mea? Ca un soldat în Vietnam!”), şi apare firescul, simplitatea, naturaleţea. E ceva paradoxal, dar acest lucru se petrece numai de la un grad în sus, după ce jucătorul a atins perfecţiunea. Este exact ca în muzică. Perfecţionismul este dominanta principală a tuturor muzicienilor lumii, dar numai marii virtuozi ajung să cânte firesc, natural. Perfecţionismul naşte acest paradox sau efect de bumerang, că te întoarce la origini. La fel şi în scris, numai după ce stăpâneşti perfect limbajul, totul curge, devine limpede, scrisul pare spontan, firesc, plin de nauraleţe şi parcă e o muzică, devine o melodie sau, cum spunea Eminescu: „Limba română născută pe note, limba română cântată pe ape, ţeara unei feerii” (Ms. 2262, f. 4).
Surprizele sunt întotdeauna aşteptate cu interes. Aşa a fost prestaţia lui Mertens. Care a jucat meciul cu Svitolina uluitor, cu adevărat experimentata ucrainiancă nu i-a putut face faţă, nu a ştiut cum să reacţioneze la vioiciunea şi superbul evantai de lovituri ale adversarei, care inventa parcă alt tenis. La fel şi Chung, care a învins o altă mare surpriză, pe americanul Sandgren, care îl eliminase anterior, tot printr-un joc superb, pe Dominic Thiem, unul dintre favoriţi. Momente de artă a reuşit şi Nadal, în jocul cu Cilici (mare păcat că spaniolul s-a accidentat!), şi Kerber în meciul cu Sharapova, la fel şi Sloane Stephens (câştigatoarea US Open), poate cea mai hăruită de la natură dintre jucătoarele lumii, întruchiparea naturaleţii în tenis. Ea când loveşte mingea, parcă pluteşte. Ca şi Federer, care, cum a arătat şi în finala cu Cilici, a avut multe momente de balet sportiv, o paletă de lovituri coregrafice sui-generis. Ba chiar există şi un top al celor mai frumoase mingi jucate de el. Şi după 3 ore de joc, părea proaspăt, juca simplu, cu o lipsă de efort extraordinară. A câştigat al 20-lea trofeu de Grand Slam. A făcut vreun tam-tam? Dimpotrivă, corectitudinea şi naturaleţea de pe teren s-au văzut şi în modestia din culise. La un sportiv din această clasă, totul e zbor, ca un joc magic de fulgi de nea.
Trebuie spus că Australian Open, cu căldura sa caniculară, chiar s-a suprapus peste fulgii de nea, peste sporturile de iarnă, campionate europene şi mondiale, ca schi alpin, fond, slalom, snowboard, biatlon, sanie, sărituri de la trambulină, patinaj artistic sau hochei, sporturi fantastice, mult mai dificile şi mai greu accesibile decât tenisul. Tenisul a devenit un sport popular, tot mai popular şi e păcat că o jucătoare bună („soldat în Vietnam”), care e şi româncă, ajunge, prin lipsa sa de modestie, să compromită şi locul 1.
E cazul când locul 1 nu este o garanţie că jocul pe care îl faci convinge, este şi frumos, şi atractiv, şi emoţionant. Lupta e o cale, dar nu un ţel. Nici banii, pentru care se bat toţi. Nici Gloria, implicit Victoria. Prefer învinşii, dar care pierd frumos. La un anumit nivel, luptătorii sunt egali. Dacă n-ar fi mingea rotundă şi şansa nu ar face frumuseţea acestui sport, nu e de crezut, de pildă, că o jucătoare atât de experimentată ca Angelique Kerber poate să piardă un joc pe care îl avea în mână, când, în meciul cu Halep, a condus în setul decisiv cu 6-5 şi a avut două mingi de meci 40-15! De aceea, când balanţa putea înclina atât de uşor de partea cealaltă, e absurd, e curată paranoia să consideri că jucătoarea nostră i-a dat lecţii lui Kerber, că a controlat ea total jocul, că a fost extraordiană, uluitoare, fantastică şi alte atribute supranaturale cu care ne-au împroşcat aplaudacii ei. Care nu au uitat să tot repete câţi bani a încasat Halep după acest meci! Ceva oribil! A fost un joc normal, cu multe erori neforţate, nu a fost o performanţă, cum bine a spus Ilie Năstase. Sau finala, anunţată de un limbaj la fel de bombastic, apluadacii o prezentau pe Simona Halep ca pe Mike Tyson, iar dacă ar fi câştigat, ar fi trebuit reinventat limbajul, de fapt, intram într-un circ cum numai aplaudacii noştri ştiu să-l desfăşoare. Dar sorţii au vrut altfel, a vrut să câştige cea mai înzestrată jucătoare a momentului, daneza Caroline Wozniacki, frumoasă, talentată, cu un fizic perfect proporţionat, o atletă cu graţie feminină desăvârşită, calităţi cu care te naşti, desigur, dar a ştiut să şi le cultive cu înţelepciune şi să dovedească faptul că merită să fie un simbol al sportului, implicit un reper de frumuseţe şi civilizaţie.
Bineînţeles, nu e vina lui Halep că nu e înzestreată cu aceste calităţi naturale, dar ea compensează aceste lipsuri prin muncă şi a luptat, a făcut aşa cum spun aplaudacii ei, că „moare pe teren” (Ruzici), că „luptă ca un soldat în Vietnam”. Aici, la AO, e posibil ca ea să fi arătat maximum din ceea ce poate. Atât poate. Să o felicităm şi să-i dorim să-şi cunoască măsura, să fie modestă şi să renunţe complet la bombasticism. Să le dea o replică aplaudacilor care îi fac numai rău cu tam-tam-ul lor nepotrivit, total deplasat. Cred că în toată cariera lor, sportive ca Serena Williams şi Chris Evert nu au făcut atâta caz ca halepiştii la AO. Cu mitomania nu se poate câştiga nu 20 de Grand Slam-uri, ci nici unul! Şi să înceteze cu goana nebună după locul I. E şi părerea lui Nasty. Nici nu s-a terminat bine meciul cu Wozniacki că ogarii şi gonacii halepici au şi pornit să bată toba, o iau de la capăt, dau de ştire cum Adorata lor poate recuceri la turneul următor locul I! Iar tatăl lui Second Hand a şi declarat emfatic că „Wozniacki a fost norocoasă”, deşi imaginile ne arată cum a scos mingi „imposibile”, făcând un final de meci antologic (a câştigat prin talent trei ghemuri la rând)! Dar omul nu are astâmpăr, o face acum şi pe comentatorul.
Uită că Simonica lui a avut noroc cu carul în meciurile cu Davis şi Kerber, care au avut trei şi respectiv două mingi de meci! Aşa că cine are noroc? Noroc au toţi în funcţie de cum şi-l pregăteşte fiecare. Nu puteţi face dintr-un joc o maşină şi nici dintr-o minge rotundă una pătrată, oricât de tare aţi lovi în ea! Trist este că însăşi Supraoama, cum i-ar spune Gopo, întreţine această schizofrenie. O, Sfinte Sisoe, ai milă de ei, vindecă-i! Jucătorii luptători îşi trădează de multe ori disperarea cu care vor să treacă de un adversar pentru a ajunge la sumele mari care se pun în joc. Pe noi, ca spectatori, nu ne interesează acest aspect. Ne interesează jocurile care ne produc plăcere şi jucătorii care sunt plăcuţi. Tenisul e un joc. Iar Arta lui începe acolo unde se termină jocul. În sport, ca şi în artă, trăirea contează, generatoare de plăcere estetică, singura care rămâne şi poate schimba oamenii în bine.
Corespondență de la Grid Modorcea, Dr. în Arte
Grid Modorcea Amazon, Grid Modorcea IMDB, Grid Modorcea cărți în vânzare, Grid Modorcea filmografie
Lucrări științifice publicate sub egida Jurnalul Bucureştiului
[…] Învăţăminte după Australian Open (AO) 2018. (Corespondență de la scriitorul Grid Modorcea, Dr… […]