Acasă Cronică Literară Croinici literare. La fruntariile inexplicabilului cu Shaykh Abdel Wahîd Yahyâ, alias René...

Croinici literare. La fruntariile inexplicabilului cu Shaykh Abdel Wahîd Yahyâ, alias René Guénon (prof. dr. Narcis – Stelian Zărnescu, critic și istoric literar, redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului, Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques” din Franța)

„Târgu’ Ieșilor” – prin intermediul Universității Apollonia – din nou Capitala Culturală a Cercetării Internaționale. Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea – partener media al Jurnalului Bucureștiului & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași), membru al Staff al Jurnalului Bucureștiului

Tradus în peste douăzeci de limbi. Reeditat neîntrerupt vreme de un secol. Anul 2022 i-a fost dedicat: Anul centenar René Jean-Marie-Joseph Guénon (1886-1951). În lume, sunt înființate institute și centre pentru studiul doctrinei sale. Este subiect pentru masterate și teze de doctorat, cărți, studii, conferințe și simpozioane. În România, proiectul René Guénon urmărit îndeaproape de Editura Herald, a devenit nu numai un boom editorial, ci și un eveniment cultural unic, de anvergură. Aşadar, unii dintre noi ne vom potrivi ceasul mental după cronometrul spiritual al lui René Guénon.

Este limpede și nu avem nicio îndoială că lumea noastră trăiește sau, mai bine zis, supraviețuiește sub domnia cantității. Deci de la început actualitatea și relevanța cărții lui René Guénon, „Domnia cantității și semnele vremurilor” este confirmată de realitatea pe care o acceptăm și o suportăm, zilnic, cu eforturi uriașe de autocenzură și refulare. Aș vrea să observ însă înainte de a continua că această carte despre cantitate a fost concepută de René Guénon ca o continuare „doctrinală” a unei cărți anterioare „Criza lumii moderne”. Pe de altă parte, gândirea lui René Guénon este absolut diferită de mentalitatea noastră contemporană.

„Oamenii, spune el, și-au limitat ambițiile intelectuale la abilitatea de a inventa și construi mașinării, dar au sfârșit prin a deveni ei înșiși niște biete mașinării”. De aceea Occidentul este condamnat, cum ar spune Sartre, iremediabil, la „Domnia cantității”. Dar, dat fiind că și România a devenit o anexă onorabilă a Occidentului, această carte ar trebui să ne trezească nu numai interesul, ci și conștiința, o conștiință tragică a destinului nostru în această parte de lume; și, în al doilea sau al treilea rând, această carte are darul de a trezi conștiința misiunii noastre spirituale și istorice, a fiecăruia dintre noi, ca ființe unice și irepetabile.

Altfel spus, această carte confirmă, ca și celelalte capodopere guénoniene, relevanța tradiției în actualitate. Și în cartea aceasta, René Guénon explică în ce constă starea de criză a Occidentului, care s-a agravat în mod exponențial de la primele profeții guénoniene până astăzi, în secolul XXI. Adept al tradiției și dușman al modernității, René Guénon  pune la îndoială valorile Occidentului, pe care le respinge ca fiind potrivnice și profund toxice pentru un destin nobil întru adevăr și lumină al ființei umane. Progresul tehnologic, absurd și aberant, avea să declanșeze, periodic, crize și pandemii, războaie și hiperinflații, consumerisme și degradări ale rețelei neuronale. Dar efectul fundamental și iremediabil este degradarea și, în final, pierderea identității umane, așa cum constatăm cu fiecare zi care trece.

Ființa umană nu se poate salva decât prin întoarcerea la tradiție. Astăzi, mai mult că oricând. Până nu va fi prea târziu. Poate că este deja prea târziu ? Se știe că scopul ființei umane, după René Guénon și nu numai, este desăvârșirea spirituală. Trei ar fi căile care conduc la această împlinire: metafizica, tradiția și simbolismul. Cu argumente preluate din marile tradiții spirituale, hinduism, budism, taoism, creștinism, sufism, cabala, René Guénon dezvăluie și tălmăcește esența doctrinelor metafizice, modul cum s-au păstrat și perpetuat cunoștințele sacre ale tradiției primordiale prin arte, table de legi, ritualuri religioase sau masonice.  

Voi încerca, totuși, aici, într-o absidă a gloselor mele, să-l configurez și să-l cunosc, să-l definesc, parțial, pe René Guénon, prin raportare la contemporanii săi. Toți exegeții sau comentatorii lui René Guénon vorbesc despre el ca și cum ar fi fost o ființă izolată. Un profet rătăcind într-un pustiu. Este, într-adevăr, un personaj solitar, dar chiar și o insulă s-a desprins cândva dintr-un arhipelag.  Aparent, fiecare lucrare a lui René Guénon  este un monolog. În realitate, René Guénon polemizează cu mentalitatea contemporană. Fără să recunoască explicit, programatic, René Guénon polemizează, tacit, discret, cu ființa, conștiința și discursul stării, situației de absurd, descrisă, cercetată, descifrată, de cunoscuți filosofi din epocă: Sartre și Camus.

„Ființa și neantul”, carte publicată de Jean-Paul Sartre în 1943, deci cu doi înainte de apariția „Domniei cantității”, face cu siguranță parte din cultura lui René Guénon, din decorul său filosofic. Sartre demonstra în cartea sa că „omul este condamnat să fie liber”. El alege fără motiv și astfel devine „o pasiune inutilă”. Într-un anume fel, Sartre se întâlnea cu Guénon, care știa că omul, fiind liber, poate alege și motivat, inițierea, desăvârșirea spirituală, Calea Luminii. Absurdul, ca expresie a Occidentului, este sentimentul de oboseală și dezgust, trăit de omul conștient pentru că existența lui se învârte în jurul unor acte repetitive, lipsite de sens. Acesta este Sisif 1942, așa cum îl concepe Albert Camus. Certitudinea morții nu face decât să întărească, după acesta  sentimentul de inutilitate al întregii existențe. Reținem că, totuși, în final, Sisif este fericit („Mitul lui Sisif”),

In memoriam „străinul” Albert Camus (1960 – 2020). Este oare „Ciuma” lui Camus, pandemia noastră Covid – 2019? Recomandarea celebrei lucrări tuturor celor sechestrați la domiciliu (în „liberate condiționată sub control judiciar”). Pledoarie pentru cauza absurdului. Camus et l’Algérie: „je t’aime moi non plus”!

René Guénon îi răspunde indirect lui Albert Camus, atunci când dezvăluie și argumentează că există o Cale, Calea lui Hristos. Că există niște chei, care pot fi găsite în ezoterismul creștin sau în ezoterismul hindus, taoist, islamic. Că există o tradiție primordială, cu întrebări, răspunsuri și opțiuni alternative. Descoperirea tradiției primordiale, deschiderea către orizonturile acestei tradiții cu rădăcini orientale, l-ar putea salva pe omul absurd sartrian, camusian sau heideggerian. Dacă omul lui Sartre este condamnat să fie liber, el renunţă totuși la orice  opțiune posibilă. Omul lui Camus, deși condamnat la absurd, se revoltă și astfel se apropie, într-o anumită măsură, de omul lui René Guénon. Albert Camus crede că „una dintre singurele poziții filosofice coerente este revolta”. Revolta este, așadar, modul de a trăi absurdul, cunoscându-ne destinul fatal și totuși înfruntându-l. Este inteligența care se luptă cu „tăcerea nerezonabilă a lumii”; omul condamnat care refuză sinuciderea. Căutarea inițiatică a tradiției primordiale, așa cum o vede Guénon, are o versiune semi-atee, fără transcendență, de sorginte nietzscheană, la Camus. Revolta, ca voință de putere asupra sinelui, deschide un câmp de acțiuni posibile, pentru că dacă omul absurd se lipsește de viața veșnică, atunci el se eliberează de constrângerile impuse de un viitor improbabil și câștigă astfel libertatea. O anume libertate virtuală.

O carte destul de recentă, apărută în 2019, este vorba de René Guénon et les signes des temps [René Guénon și semnele timpului], scrisă de Philippe Bergeron, face unele corecții în ceea ce privește receptarea standard a parcursului spiritual  guénonian. De pildă, astăzi, numele lui Guénon este asociat, în principal, cu islamul. Este o viziune reductivă, consideră Philippe Bergeron, deoarece Islamul joacă un rol discret în activitatea lui Guénon. Există o dimensiune hindusă mult mai evidentă la nivel doctrinal, dar și o dimensiune taoistă; o alta, masonică etc. Științele și cunoștințele spirituale, provenite din China și India, sunt cu mult anterioare preocupărilor și inițierii sale în ritualurile sufiste.

Deși poate că unii îl localizau pe René Guénon undeva, într-un univers utopic, în Shambala sau Agartha, el face parte–fapt mai puțin cunoscut – dintr-o elită a profeților moderni. Este un futurolog avant la lettre. De ce ? Pentru că era un foarte atent observator al dinamicilor sociale. Găsim în studiile sale din 1945 afirmații clare că moneda va dispărea. În cartea sa Autoritate spirituală și putere temporală”, René Guénon că prăbușirea bolşevismului va marca pentru Occident sfârșitul epocii moderne. Mai mult, chiar în această carte despre care vorbim, Domnia cantității și semnele vremurilor”, René Guénon menționează modificarea raporturilor dintre spațiu și timp. Este exact ce se întâmplă și ce trăim astăzi, când suntem invadați, colonizați sau luați ostatici de internet. Într-adevăr, odată cu internetul, am intrat într-un nou spațiu-timp. Dar post-guénonienii contemporani, mediile guénoniene din Franța nu au nimic de spus despre aceste aspecte. Cum nu au nici despre criza islamismului.

Am reținut din cartea lui Philippe Bergeron încă două idei, care merită o dezbatere mai amplă. Și anume: există teze majore în opera lui Guénon care pot fi puse în discuție. De exemplu, identitatea sau non-identitatea religiilor. Mai ales că în fiecare religie sau tradiție persistă un nucleu, care face posibil un acord asupra principiilor, deoarece există o tradiție primordială. Pe de altă parte, dacă sunt reconsiderate criteriile în funcție de care s-a putut defini tradiția primordială, Kabbala este prima în top, urmată de hinduism, taoism, sufism, creștinism. Kabbala este adevărata tradiție primordială. Cel puțin așa crede Philippe Bergeron.

După Revoluția franceză din 1789, savanții vor scrie și interpreta istoria prin câteva antiteze: Orient și Occident, Cultură și Civilizație, germanism și romanism, protestantism și catolicism, creștinism și pagânism. Oswald Spengler, de pildă, un filosof uriaș, care își va pune pecetea pe gândirea europeană modernă și, implicit pe René Guénon, va publica primul volum al capodoperei sale Declinul Occidentului”, în 1918. La fel ca Spengler, René Guénon va fi un critic acerb al omului occidental și al occidentalocentrismului. După Spengler, civilizațiile mor și nu mai renasc, Guénon are însă o soluție: renașterea spirituală, prin inițiere, și recuperarea tradiției primordiale.

În 1922, Spengler publică ultimul volum al Declinului”, iar doi ani mai târziu, în 1924, Paul Valéry avea să scrie despre tragedia primului război mondial; despre conștiința nimicniciei și a morții ; despre crizele în cascadă. Ca să surprindem mai bine mentalul european, recte francez, din epocă, un scurt fragment din cartea lui Paul Valéry, „Criza spiritului”, mi se pare revelator. Mai ales că René Guénon o citește, fără să se lase prea mult influențat, pe când se pregătea să scrie Criza lumii moderne, apărută în 1927, trei ani mai târziu. Să-i acordăm un minut și 20 de secunde lui Paul Valéry: „Noi ceilalți, civilizațiile, știm acum că suntem muritori. […] Și acum vedem că abisul istoriei este suficient de mare pentru toată lumea. Simțim că o civilizație este la fel de fragilă ca o viață de om. […] Criza militară poate că s-a terminat. Criza economică este vizibilă în toată puterea ei; dar criza intelectuală, mai subtilă, este mult mai greu de evaluat. […]”. Propoziții care par a fi scrise ieri sau astazi.

Pentru René Guénon, criza modernă începe odată cu domnia lui Carol cel Mare, Charlemagne, în zorile veacului al XIV-lea. Atunci, istoria înregistrează primele semne ale unei noi decadenţe, care se va perpetua, sub diverse forme, până în secolul XX, când omenirea se află în faza finală a celei de a patra vârste a lumii, Kali-Yuga, o epocă a întunericului și a conflictelor, a sărăciei și ipocriziei. Și Spengler credea, în 1918, că Occidentul ajunsese la stadiul terminal. Din această stare de disoluție, omenirea nu poate ieși decât printr-un cataclism, deoarece este nevoie de o renovatio, o reînnoire și o renaștere totală. „Dezordinea și confuzia domnesc în toate domeniile”, scria Guénon. Este o epocă anunțată în cărțile sfinte ale Indiei: „càstele se vor amesteca și familia va dispărea” ; dar și în Evanghelia lui Matei, unde este descrisă ca „urâciunea pustiirii” (Mt. 24:15).

În „Domnia cantității”, în „Criza lumii moderne”, ca și în multe alte cărți sau eseuri, René Guénon consideră crizele dominante ale subciclului Kali-Yuga-criza financiară și criza ecologică-două manifestări ale unei crize globale și profunde, criza relațiilor noastre cu natura și societatea, caracterizată prin dorința de control amplu, instrumentalizare și artificialitate crescândă. Dar, în ciuda puterii instrumentelor și tehnicilor moderne, societățile sunt la nivel global din ce în ce mai fragile, iar căutarea eficienței se întoarce împotriva lor, generând situații absurde și fără ieșire. Acest tip de contra-productivitate va fi analizat prin anii 1970 de Ivan Illich, strălucit teolog și filosof austriaco-dalmat; dar și de Paul Krugman, Premiul Nobel, în 2008, în celebra sa carte „Revenirea crizei și Depresiunii economice”.

René Guénon  a formulat o critică radicală a procesului de regresie a inteligenței trăit, experimentat de Occidentul modern. Astfel, el a contribuit, într-o anumită măsură, la renașterea unei mișcări de regândire a Tradiției în lumea de ieri și de astăzi. El încerca să trezească spiritul anesteziat al contemporanilor săi și de aceea a denunțat încă din anii 1920 discursurile ideologice care demonizau Orientul, arătând că singura amenințare reală pentru Occident a fost, este și va fi aceea care decurge din propriile frustrări și neajunsuri. De aceea cursa nebunească a Occidentului după profit, sub semnul materialismului și pragmatismului, avea să atragă după sine numai pierderi, distrugeri și tragedii.

Susținător fervent al dialogului Occident-Orient și al apropierii interculturale, convins fiind de rădăcinile și moștenirile comune, deseori negate sau „șterse” de istorici din motive ideologice specifice fiecărei epoci, René Guénon a continuat să critice bolile Occidentului, indiferența, idiosincraziile și afaziile sale. Într-un interviu, din 1925, René Guénon încă mai spera, poate, că, acest Mare Bolnav, numit Occident, avea să se vindece: „Nu poți salva un bolnav, care nu vrea să se vindece, împotriva voinței sale. Dar cel mai îngrozitor este faptul că Occidentul se complace în propria-i boală și nici nu vrea să o recunoască; mai mult, își face o glorie din ea”. (Cahiers du mois, 1925 ; dialog René Guénon şi Louis Massignon).

Denunţând cursa pentru bunăstarea materială care tinde să devină singurul criteriu al progresului, René Guénon  a încercat să descifreze căile și cheile de restabilire a legăturilor dintre om şi Principiul său. Astfel, întreaga sa operă este dominată de o întrebare centrală, care nu și-a pierdut actualitatea: care este scopul cunoașterii contemporane ? care este rolul inteligenței umane în managementul progresului științific ? Întrebare esențială într-un context în care potențialul distructiv al noilor descoperiri științifice pune sub semnul întrebării însăși supraviețuirea speciei umane. Căile revelate de René Guénon rămân deschise și astăzi, cu aceeași generozitate și ospitalitate spirituală ca la începuturi, oricărui pelerin aflat în căutarea sinelui, a Tradiției primordiale, a principiilor și a adevărurilor interioare.

Prof. dr. Narcis-Stelian Zărnescu, critic și istoric literar, redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului,  redactorul șef al Revistei „Academica” (Academia Române), secretar știinfic al Academiei Oamenilor de Știință din România (secția  Secția X–Filosofie, Teologie și Psihologie), Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques” din Franța

Narcis Zărnescu

Articole asociate

„Filosoful și gânditorul anului, René Guénon și discipolii tradiției primordiale”, de la corespondentul nostru permanent prof. dr. Narcis-Stelian Zărnescu (redactorul șef al Revistei Academiei Române „Academica”, secretar științific al Secției X – Filosofie, Teologie și Psihologie a AOȘR – Academia Oamenilor de Știință din România), redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului, Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques” din Franța

Profesorul Narcis-Stelian Zărnescu, critic și istoric literar, redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului, distins cu „l’Ordre des Palmes académiques” al Republicii Franceze

Nota redacției