Legea trebuie interpretată şi aplicată atât în litera, cât şi în spiritul ei (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Rezumat. Orice prevedere legală trebui să fie astfel formulată încât să asigure interpretarea şi aplicarea ei atât „în litera legii”, cât şi „în spiritul legii”. Numai în aceste condiţii se ajunge ca în speţe (situaţii) identice, să asigure o „soluţie unică”, adică o interpretare şi o aplicare unitară a legii.

1. Interpretarea şi aplicarea actelor normative „în litera legii” „Omul strică lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea.” (Mahatma Gandhi).

 Orice persoană, care este însărcinată cu aplicarea legii, ştie, sau ar trebui să ştie, că legea trebuie interpretată şi aplicată atât în litera, cât şi în spiritul ei. „Litera legii” e ceva material, vizibil, existând în aceeaşi formă (grafică) în imaginea tuturor oamenilor, Aceeaşi literă, acelaşi cuvânt, propoziţie, frază, text de lege sunt văzute identic de către toţi oamenii. Ideal ar fi ca, „în litera legii”, aceeaşi literă, acelaşi cuvânt şi, în special, aceeaşi propoziţie, frază, text de lege  să fie interpretate la fel de către toţi oamenii, să asigure, pentru situaţii (speţe) identice, aplicarea aceleiaşi so­luţii, adică o aplicare unitară a legii. Numai că în realitate situaţia este cu totul alta.

• „Cuvintele aranjate în mod diferit au un înţeles diferit, iar semnificaţiile dispuse diferit au un efect diferit”. (Blaise Pascal). Orice prevedere legală trebuie astfel formulată încât, aplicată „în litera legii”, în speţe (situaţii) identice, să asigure o „soluţie unică”, adică o interpretare şi o aplicare unitară a acestora.„Cuvintele ne spun cum să gândim şi să acţionăm”. (Benjamin Lee Whorf). „Litera” (slova) omoară legea dacă aceasta (legea) este neclară, dacă lasă loc la interpretări diferite, contradictorii.
• „Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor”. (Platon, citatecelebre.eu”. Interpretarea şi aplicarea corectă a unui text de lege „în litera legii” presu­pune citirea acestuia „literă cu literă” („cifră cu cifră”, „cuvânt cu cuvânt” etc.), pentru că numai astfel i se dă sensul dorit de legiuitor.
• „Cuvintele sunt preludiul faptelor”. (Definiţie clasică de Mihail Drumeş în Scrisoare de dragoste, 1938). „Litera legii”, fiind palpabilă, materială, vizibilă, unică şi cu un singur sens într-un text al unui act normativ (alineat, articol etc.), este aceeaşi pentru toţi, este obligatoriu să aibă aceeaşi interpretare de către toate persoanele care aplică prevederea legală respectivă.
• „Cuvintele sunt cărările faptelor”. (Definiţie clasică de Sfântul Ioan Gură de Aur). „Spiritul legii”, e ceva imaterial, invizibil, existând numai în imaginația oamenilor, face ca, citind acelaşi text de lege, fiecare să-l perceapă, să-l interpreteze şi să-l aplice conform înţelegerii sale, ajungându-se frecvent în situaţia ca, în acelaşi text de lege, o persoană să vadă un  numit „spirit al legii”, iar o altă persoană să vadă un alt spirit.
• „Limba dă forma felului în care gândim şi ne determină la ce să ne gândim”. (Benjamin Lee Whorf). În toate cazurile în care o prevedere legală (alineat, articol etc.) este neclară „în litera legii”, se ajunge să se apeleze şi la interpretarea şi la aplicarea „în spiritul legii”, se ajunge să se „spiritească” legea prin a combina „litera” ei materială, palpabilă, cu un „spirit” imaterial, invizibil și subiectiv, nu numai după cum înţelege (sincer) fiecare, ci şi după cum are interesul fiecare, când şi unde îi convine. Fiecare lege ar trebui concepută, formulată şi elaborată astfel încât să asigure o interpretare şi o aplicare „în litera legii”, din care să rezulte (pentru cei care sunt obligaţi să o aplice) clar, precis şi la modul imperativ ce a vrut să dispună legiuitorul prin aceasta.
• „Gândeşte ca un înţelept, dar comunică în limba oamenilor”. (William Butler Yeats). Orice neajuns dintr-o prevedere legală „în litera legii” (care nu este reglementată de litera ei) obligă, pe cel care trebuie să o aplice, să apeleze la „spiritul legii”. La „spiritul” legii trebuie să se apeleze numai atunci când cel care aplică legea întâlnește o prevedere (din legea respectivă) care nu este reglementată de litera ei, adică numai în cazul prevederilor legale insuficient reglementate, neclare, confuze, susceptibile de interpretări diferite, chiar contradictorii. Numai că, în frecvente cazuri, legea se aplică prin „spirite rele”, uneori chiar şi atunci când aceasta este reglementată clar în litera sa.

Când legea nu reglementează, iar legiuitorul doarme, nu se mai înfăptuieşte o justiţie dreaptă, ci o monstruozitate, fiind foarte greu de dovedit atât abuzurile de drept, cât şi „spirite rele”. Viaţa ne oferă cazuri frecvente în care, în interpretarea şi în aplicarea aceleiaşi prevederi legale, în rezolvarea aceleiaşi speţe, „spiritul legii” a fost aplicat diferit, uneori chiar total diferit (cu bună ştiinţă sau din eroare, lucru imposibil de stabilit), de la un judecător la altul.

• „Dacă mizeria celor săraci nu este cauzată de legile naturii, ci de instituţiile noastre, atunci mare este păcatul nostru”. (Charles Darwin,1839, Voyage of the Beagle, capitolul cu privire la sclavie). Au fost situaţii în care, judecând „în spiritul legii”, în cauze care au privit viaţa unor oameni, un judecător a găsit persoana vinovată şi a condamnat-o la moarte sau la închisoare pe viaţă, după care, un alt judecător, a găsit persoana respectivă nevinovată (sau invers).
• „Legile nu trebuie să fie subtile; ele sunt făcute pentru oameni cu înţelegere medie; ele nu sunt expresia artei logicii, ci a judecăţii simple a unui tată de familie”. (Montesquieu, Despre spiritul legilor). „Spiritul” ar trebui lăsat, pe cât posibil, numai în seama religiei, domeniul în care fiecare are dreptul de a interpreta, de a percepe şi de a interpreta Divinul, fără limitări în credinţa sa intimă, conform propriilor convingeri.

2. Căutarea „spiritului legii”, adică a „sensului dorit de legiuitor”. „Nu există ceva mai bun pentru stat decât legi bine alcătuite”. (Euripide).

Când legea este neclară în litera ei, atunci, şi numai atunci, trebuie să ne raportam la spiritul care a născut legea, la sensul dorit de legiuitor, adică la ceea ce a fost în inten­ţia legiuitorului să reglementeze prin aplicarea legii respective.

Căutarea „spiritului legii” este definită ca fiind căutarea „sensului dorit de legiuitor”, adică a afla „ceea ce a vrut să reglementeze legiuitorul” prin emiterea actului normativ în discuţie (supus interpretării). Şi în spiritul legii, interpretarea şi aplicarea ar trebui să fie aceleaşi pentru toţi.

Spiritul unei legi, adică ceea ce se vrea reglementat, este avut în vedere de legiui­tor încă înainte de conceperea şi de emiterea actului normativ. Spiritul dă viaţă unei legi moarte (prin aplicarea greşită a unei „litere a legii”) în condiţiile în care reuşeşte să-i dea acesteia sensul dorit de legiuitor.

În cazul în care unele prevederi nu sunt clare în „litera legii”, în „cuvântul  legii”, şi care fac ca legea să nu mai poată fi interpretată şi aplicată, în toate cazurile, cu sen­sul dorit de legiuitor, numai atunci trebuie căutat spiritul acesteia, care trebuie înţeles ca esenţa acesteia, cu intenţia avută de legiuitor în aplicarea sa.  De aici izvorăşte şi raportul dintre litera şi spiritul legii. Pentru ca legea să fie aplicată atât în litera, cât şi în spiritul ei, aceasta trebuie for­mulată prin folosirea unor noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi conţinut să fie clar şi precis cunoscut de către cei care sunt obligaţi să o respecte (contribuabili, or­gane fiscale, de justiţie etc.).

• „Cuvintele ne spun cum să gândim şi să acţionăm”. (Benjamin Lee Whorf). Sunt cazuri când legea în litera ei este greşită, când „litera” nu concordă cu „spi­ritul” legii. În condiţiile în care „litera” nu concordă cu „spiritul” legii, când „litera” legii de­vine sursa unor stări conflictuale în interpretarea şi în aplicarea sa (din cauza neclarităţilor existente în interpretarea şi aplicarea „cuvântului” legii), atunci intervine „spiritul” legii, ca o misiune a celui împuternicit cu aplicarea legii de a asigura echilibrul în apli­carea legii şi de a se păstra legitimitatea acesteia, uneori chiar cu preţul negării ei, par­ţiale sau totale.
• „Cuvântul doare mai mult decât fapta, iar limba e mult mai ascuţită decât sabia”. (Mihail Drumeș). „Spiritul” legii nu aparţine, nu se interpretează şi nu se aplică, obligatoriu şi în toate cazurile, numai prin prisma „literei” legii, şi aceasta ca urmare a faptului că „litera” legii poate să fie greşită, caz în care poate exprima cu totul altceva decât „ceea ce a vrut să reglementeze legiuitorul”, poate schimba „sensul dorit de legiuitor” prin emiterea actului normativ supus interpretării.
• „Litera greşită a legii” a fost şi este cea care a impus şi obligă la căutarea şi aplicarea „spiritului legii”. „Niciodată să nu scrii incorect; nu numai că insulţi gramatica, dar faci să sufere şi sufletele”. (Socrate).

Esenţa şi scopul spiritului unei legi constă în recuperarea, atât cât se mai poate, a eticii şi moralităţii normale, care trebuie privite atât în contextul realităţilor şi condiţii­lor vieţii în care trăim, cât şi ca nişte „valori ideale”.

Spiritul unei legi poate să conducă, în unele cazuri, chiar la crearea şi la acceptarea, de către cel împuternicit cu aplicarea legii, a altor interpretări ale unor prevederi ale acesteia şi aceasta numai din necesitatea de a asigura respectarea eticii şi moralităţii normale, conforme cu realităţile şi cu condiţiile vieţii în care trăim, care au fost avute în vedere de legiuitor, în emiterea şi aplicarea acesteia. O lege bună este „cuvântul”, care trebuie ascultat, respectat şi a cărui încălcare se pedepseşte.  „Cuvântul unei legi bune” transmite întotdeauna, la modul imperativ, este o comandă bună.

„De multe ori, limba taie mai mult decât sabia”. (Anton Pann). Această comandă depinde de sensul şi de conţinutul „cuvântului legii. O lege va fi respectată dacă foloseşte noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi conţinut sunt bine definite şi cunoscute (fără echivoc) de cei care sunt obligaţi să o res­pecte. O lege nu are cum să fie aplicată corect atâta timp cât conţine noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi conţinut sunt interpretate diferit, uneori diametral opus, ceea ce conduce la schimbarea sensului şi a conţinutului prevederilor legale care le conţin. Pentru ca această comandă a legii, dată prin literele şi prin cuvintele sale, să fie respec­tată, trebuie ca „litera” legii să fie folosită corect, „cuvântul” legii să fie clar, precis şi exprimat pe înţelesul celor care trebuie să o aplice şi să o respecte.

„Cuvântul este o umbră a faptei”. (Definiţie clasică de Democrit). În cazul în care în lege se folosesc noţiuni, termeni şi expresii al căror sens şi con­ţinut fie nu sunt bine cunoscute, fie sunt susceptibile de interpretări diferite, uneori chiar diametral opuse, cei care trebuie să interpreteze şi să aplice legea procedează fie­care, „în căutarea spiritului cuvântului în contextul spiritului legii”, după cum se pricepe, după „convingerea intimă” şi, nu în puţine cazuri, în funcţie de anumite interese personale, cu atât mai mult cu cât,  în condiţiile unor asemenea prevederi legale, acest lucru este foarte greu de dovedit. În alte cazuri, aceste „scăpări” legislative sunt bine gândite şi „strecurate” în con­ţinutul legii, după care sunt folosite, cu mult succes, pentru săvârşirea unor benefice şi elegante fenomene de evaziune fiscală „legală”.

„O singură lege proastă e de ajuns ca să revolte un întreg popor”. (Proverb grec. Pitagora. Legile morale şi politice). Aşa după cum am mai arătat, esenţa şi scopul spiritului unei legi constă în căutarea sensului dorit de legiuitor, adică în ceea ce a fost în intenţia legiuitorului de a regle­menta încă înainte de emiterea (publicarea în Monitorul Oficial) legii respective.

Spiritul unei legi poate să conducă, în unele cazuri, chiar la crearea şi la acceptarea, de către cel împuternicit cu aplicarea ei, a altor interpretări ale unor prevederi ale acesteia şi aceasta numai din necesitatea de a-i asigura respectarea, conform cu realită­ţile şi cu condiţiile vieţii în care trăim, care au fost avute în vedere şi de legiuitor în emite­rea şi aplicarea acesteia.

3. Probleme privind organele care sunt abilitate cu interpretarea şi aplicarea legii în spiritul ei. „Binele poporului este legea supremă”. (Cicero).

Nimeni nu spune care sunt organele abilitate să caute şi să aplice spiritul legii. Controverse, dintre cele mai mari, există, de zeci de ani, dar fără a se ajunge la un consens şi cu privire la răspunsul la următoarele întrebări: Cine are dreptul să caute şi să aplice spiritul legii? Când şi cum trebuie căutat spiritul unei legi?

Spiritul legii trebuie căutat şi aplicat numai de puterea judecătorească sau şi de ce­lelalte organe obligate să aplice legea, precum cele fiscale? Spre exemplu, în condiţiile existenţei a numeroase şi grave erori „în litera legislaţiei fiscale”, ce pot face organele fiscale (care au grade de pregătire profesională foarte diferite) pentru aplicarea unitară şi în mod cât mai corect a legii? Nimeni nu vrea să audă de aşa ceva şi, cu atât mai mult, să dea răspuns la o aseme­nea întrebare. Răspunsul la aceste întrebări este foarte important, dacă avem în vedere faptul că prin aplicarea spiritului legii se urmăreşte să se asigure şi o practică unitară în jurispru­denţă, soluţiile respective fiind asimilate unor izvoare de drept.

„Toate încep să fie nesigure de îndată ce ne îndepărtăm de drept”. (H. Grotius). Atâta timp cât un act normativ nu este emis atât „în litera şi spiritul legii”, cât şi cu respectarea normelor lingvistice, cu respectarea „normelor academice în vigoare”, acesta nu are cum să fie interpretat şi aplicat corect. Numai că şi reglementările academice în vigoare prezintă numeroase şi grave neajunsuri, dintre care voi prezenta numai următorul exemplu. Aşa după cum este cunoscut, limba română are multe necunoscute, fapt pentru care sunt dese cazurile când pentru a ne asigura că vorbim, scriem şi/sau ne exprimăm corect, trebuie să consultăm Dicționarul explicativ al limbii române – DEX-ul.

Cum documentarea cea mai uşor de efectuat este în mediul online, se apelează foarte uşor la singura sursă existentă, respectiv la DEX online, pe Site-ul Dexonline .Ceea ce nu ştiu marea majoritate a celor care utilizează DEX online este că acesta nu este elaborat de Academia Română, ci este transpunerea pe Internet a peste 30 de dicționare ale limbii române.

Proiectul Dex Online: a fost inițiat de către Cătălin Frâncu în anul 2001; este întreținut de o echipă de voluntari; adună eforturile a peste 200 de utilizatori; oferă accesul și utilizarea gratuită. Pe Site-ul Dex Online autorii proiectul DEX online (demni de aprecierea şi de recunoştinţa marii majorităţi a populaţiei. Ce ne-am fi făcut fără existenţa acestuia?) oferă explicaţii clare despre acest „proiect privat”, care: nu este realizat de lingviști de profesie, ci de voluntari pasionați de limba română, dintre care unii din ei au mai multe cunoștințe lingvistice decât omul mediu, dar atât; ei încercă să dea răspunsuri competente, dar nu unele cu autoritate. Toţi cei care utilizează „Dex Online”, în cazul în care ar afla despre cele menţionate mai sus, ar considera că este de strictă necesitate să fie prezentat online şi DEX-ul elaborat de Academia Română, care este oferit publicului numai în format pe hârtie.

Obligaţie Academiei Române de a prezenta DEX-ul şi ONLINE, decurge fie şi numai din următoarele prevederi din „Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române”: 1) este instituţie de interes public naţional [art. 1 alin. (3)]; 2) se îngrijește de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice obligatorii [art. 8 alin. 1 lit. b)]; 3) editează opere din domeniul științelor, literelor și artelor, precum și publicații periodice [art. 8 alin. 1 lit. f)]; 4) finanțarea activității Academiei Române se asigură (în principal) de la bugetul de stat [art. 9 alin. 1].

Prezentarea şi online a DEX-ului Academiei Române joacă un rol esenţial în stabilirea normelor limbii, în sistemul de funcţionare corectă a sa şi în unificare ei.

Deosebit de important este a se reţine faptul că (1) prin folosirea celor peste 30 de DEX-uri de pe Internet şi (2) în lipsa existenţei online a DEX-ului Academiei Române, se va ajunge tot mai mult în situaţia ca acelaşi cuvânt să fie folosit cu sensuri diferite, foarte diferite şi chiar contradictorii şi, pe cale de consecinţă, limba să se diferenţieze atât de repede şi atât de profund încât va deveni tot greu să ne înţelegem uni cu alţii. Instituţiile de utilitate publică nu trebuie judecate numai după cele ce au făcut (şi, uneori, nici nu le-au făcut bine şi la timp), ci, mai ales, după necesităţile de utilitate publică cărora nu le-au răspuns şi, cel mai grav, pe care le-au refuzat şi refuză să le satisfacă, chiar şi în condiţiile în care (1) sunt atenţionate serios şi repetat asupra acestui lucru şi (2) au această obligaţie legală, profesională şi morală.

Bibliografie.

• Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane (DEX), apăruta sub egida Academiei Române.
• Dicţionarul Ortografic, Ortoepic si Morfologic al Limbii Romane (DOOM), apăruta sub egida Academiei Române.
• Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial  nr. 1067 din 17 noiembrie 2004.
• Legea nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial  nr. 139 din 31 martie 2000.
• Hotărârea Guvernului nr. 1.361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului.

[A se vedea și articolul autorului].

Necesitatea ca Dex-ul Academiei Române să fie prezentat şi Online (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița

Articolele autorului Nicolae Grigorie-Lăcrița în Jurnalul Bucureştiului

Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiui

Thomas Csinta, Chief Editor

Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida  Jurnalul Bucureştiului