Acasă Recenzii filme/carti „Monografia comunei Suceveni”, de Pompiliu Comșa, prof. univ. asoc. (Univ. Apollonia –...

„Monografia comunei Suceveni”, de Pompiliu Comșa, prof. univ. asoc. (Univ. Apollonia – Galați), director al Ziarului Realitatea, Reporter european (cel mai bun ziarist de provincie conform Media Radar), assistant Cihef editor Jurnalul Bucureștiului (Corespondență de la prof. V. Leonte)

126
0
”La casa amintirii cu–obloane și pridvor, Păianjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.” (Ion Pillat
În vremuri de pandemie, adică de autoizolare și incertitudine, conținutul unei cărți devine perimetrul ideal al unor deplasări în direcțiile fixate de instinct, interes sau memoria subiectivă. Când cu ciuma de la Florența, 1348, din confesiunile celor încartiruiți, șapte femei și trei bărbați, s-a născut ”Decameronul” lui Giovanni Boccacio, ditamai volumul de povestiri, care a și fundamentat o specie distinctă a literaturii (”narațiunea în ramă”). Refac, deocamdată pentru a doua oară, dialogul cu Monografia comunei Suceveni, datorată lui  fiindcă îmi pare că, pe calea lecturii, ies din cotidianul apăsător, cobor în istoria altora, parțial și a mea, (re)văd lumea din perspective pline de optimism. Recurg la ideea de ”dialog” întrucât multe pagini mă predispun la evocări inundate de sentimentalism, de neacceptat într-o cronică obiectivă. Găsesc o carte interesantă în măsura în care paginile ei reconfigurează doar pentru mine, într-o lumină inedită, o lume la care am(aș) putea avea acces în viața aceasta. ”Metamorfoza” lui Kafka, ca să mă folosesc iarăși de argumente consacrate, nu e scrisă pentru supraeroii din producțiile cinematografice americane, sufocante ca număr și prin netezimea mesajului, întrucât aceștia nu se supun legilor sociale curente, cel mult le sfidează prin vitalitatea lor debordantă venită de aiurea. Cartea pomenită nu se îndreaptă nici către leneșii care nu-și pot muia singuri ”posmagul”, fără număr, fără chip în lumea noastră. Ei n-au sentimentul datoriei față de un spațiu productiv, nu se simt vinovați dacă lipsesc, nejustificat, de la obligațiile cotidiene una sau mai multe zile. Dar ”Stop”! Destulă alunecare dezordonată prin imperiile literare ale altora, suficientă paradă estetică prin curți îndepărtate, când treburile noastre ne duc în cu totul alte direcții. 
N-am nici imaginea aproximativă a raiului râvnit de muritorii cuvioși, dar, vă asigur, o copie în miniatură, poate mai puțin cizelată, a fost răzlețită, din graba divină, prin ariile lăturalnice ale Cavadineștiului. Am petrecut anii adolescenței, mai curând vacanțele de vară, cu lista de lecturi obligatorii dictate de doamna profesoară Teodorescu (repede uităm chipurile/privirile celor care ne fac bine prin viață !) într-o casă desenată după normele tradiționale: două camere pe un hol, un iatac, în care doar perele văratice se odihneau, până la deplina coacere, într-o aromă din care nu pot să vă dăruiesc măcar o undă. Scările înalte lăsau cerdacul larg să se răsfețe în lumina calmă a dimineții. Locurile de lectură erau, practic, nelimitate, de la coliba așezată, cu temei pe la jumătatea viei, la umbra merilor de unde coborau, după îndelungi așteptări, culorile toamnei sau prin preajma salcâmilor în care se așeza , istovită, oboseala zilei. Măcar o dată pe săptămână, când plăcerea lecturii se transforma în povară, cu voie ”de la stăpânire” plecam per pedes apostolorum peste dealuri, pe un drum probabil lung la vremea aceea, la Oarba, la Tudor Vladimirescu, adică la Suceveni. Verișoara mea bună, Milica, doamna educatoare, își urmase soțul în satul natal, pe domnul învățător, apoi profesor (prin ambiție și sacrificiu), Gheorghe Nica; tânăra familie își chibzuise bine traiul, cu entuziasmul vîrstei, mai după gusturile anilor 1970. Evident, erau mai tineri decât părinții mei, mă simțeam bine alături de perechea de intelectuali, parcă mai în armonie cu un comportament de adolescent, obișnuit la vremea aceea cu mai multe restricții decât cu permisiuni. 
Ca să intru pe de-a întregul în cartea gazetarului voi zice că mi se părea inedită și tonifiantă atmosfera de ansamblu a localității, gazdă pentru o noapte sau mai multe. Cavadineștiul lăsat în urmă era liniștit, molcom, cu casele așezate la distanțe imense unele de altele, relieful parcă învrăjbise oamenii, peste tot râpi care distanțau și-i obligau pe localnici să-și întocmească sute de metri de garduri în jurul gospodăriilor. Noroi din belșug la o primă bură de ploaie. Întuneric cât să nu afli niciodată cine te-a pocnit cu bâta, dacă aveai dușmani prin preajmă. Ca să cumperi o pâine, era nevoie să cobori la șosea,”în centru”, la fel și pentru proviziile de gaz ori cele trebuitoare casei, căminul cultural–plin de o incredibilă vitalitate la vremea aceea, grație implicării liceenilor aflați în vacanță–devenea ademenitor pe la marile sărbători ale verii. Dimpotrivă, în Oarba, viața era la vederea tuturor, cam toată pe șoseaua pietruită-gândită să despice așezarea în două-printre biciclete, motociclete, tractoare, camioanele zgomotoase ale cooperativei. Moara era pe șosea, școala cu toată forfota ei asemenea, biserica se ferea aparent, dar își revărsa credincioșii tot în artera principală, blocurile noi, o ciudățenie pentru ruralul de duzină, își deschideau geamurile, evident, spre stradă. Crăpam poarta dinspre axul satului și deîndată dinamica vie a comunității năvălea, în ritmuri, tonalități și intensități felurite peste ființa mea. 
Toată această fervoare se recompune pe îndelete, documentat, nu în puține cazuri cu accente patetice, într-un stil alert, nervos, în monografia lui. ”Această carte este dedicată tuturor locuitorilor comunei Suceveni, cunoscuți și necunoscuți ” ne previne autorul din start, iar conținutul comprimat în cele 24 de capitole confirmă gândul inițial. Într-un ”Argument” sensibil, echilibrat, prof. univ. dr. Vasile Burlui duce contribuția colaboratorului său tot înspre oameni: ”…ne-am gândit la eroul acela comun care este obștea satului și care include toate sufletele care au hălăduit pe aceste pământuri, care își trăiesc sau își vor trăi destinul pe aceste locuri” (p. 4). 
Monografia, atipică în seria scrierilor de acest gen (spre lauda autorului, pentru a evita arhitectura plată), antrenează, pe lângă nenumăratele documente cercetate( peste 50.000, suntem asigurați), și câțiva ”coautori” care merită a fi menționați: prefațatorul deja pomenit, un postfațator, personalitate de rezonanță a spațiului gălățean, acad. Constantin Gh. Marinescu reamintește că ”Omul sfințește locul” ; mai multe studii istorice, publicate inițial în revista de specialitate ”Danubius”, sub semnătura lui Ion T. Dragomir, formează substanța capitolului ”Situl eneolitic”. ”Lista locuitorilor comunei Suceveni” e preluată după documentele oficiale din primărie, iar pagini din cv-uri, confesiuni, însemnări din arhiva personală pline de farmec, cu vădite infiltrații educative, aparțin altui universitar gălățean licențiat în Chimie, specializarea Chimia fizică a macromoleculelor, conf. univ. dr. Gheorghe Zgherea.

Senzația de lume vie, competitivă, aflată permanent cu treabă pe undeva, deschisă spre afaceri, câștig, inițiative emană din fiecare pagină și-l cuprinde și pe cititorul interesat. Aleg momente ceva mai vechi, de pe la 1938 ca să aflu și părerea altora: ”În comună erau o cârciumă ( doar atâta ?!), două băcănii, două magazii manufactură, o măcelărie, două debite de tutun, șapte ateliere croitorie( cochetă lumea !), trei de lemnărie, cîte două de fierărie, și cojocărie, două școli primare, o biserică, 1173 case de locuit, 400 grajduri de vite, 380 pentru furaje, 145 magazii de cereale, 379 porumbare, adică pătule, 58 fântâni/puțuri, 4 cișmele de izvor.”(p. 61). Evident, școala era trebuitoare, în măsura în care nu se suprapunea cu cerințele campaniilor agricole. Ascultând ”Graiul cifrelor”(p. 48-50 ), aflăm că ”în anul școlar 1931-1932, toți elevii și elevele din clasa a VII-a au rămas repetenți”, ”în anul școlar 1935-1936 au absolvit școala numai fete, în număr de 10, pentru ca în anul următor să absolve numai băieți, anume 6 la număr”. Nu-și închipuie cineva că e vorba de respingerea școlii cu toate consecințele benefice pentru evoluția umanității. Argumente, peste tot în scriere. Pe la 1905, învățătorul Gheorghe Munteanu discredita spațiul impropriu studiului ”localul nu merita numele de școală, ci mai nimerit de grajd”. Ambiționîndu-i pe consăteni , dascălul reușește” construirea unui local de școală, tip Spiru Haret, cu două săli de clasă, spațioase, luminate suficient și o cancelarie pentru învățători…”(p. 40). Convingător, în demonstrația noastră, copleșitor în structura ”Monografiei” mi s-a părut capitolul 19 ”Personalități născute în comuna Suceveni”, paginile 104-162. Cercetați fie în diacronie, fie situați pe scări valorice convingătoare, oamenii aceștia trimiși în lume de pe meleagurile Suceveniului au acoperit domenii vitale (economie, medicină,agricultură, științe exacte, învățământ), și-au emoționat/impresionat contemporanii, au devenit puncte de referință pentru generațiile ulterioar Punctez în continuare din experiența proprie: pe oamenii aceia viguroși, absolvenți de șapte clase înainte de războiul al doilea, trecuți prin jumătate din viață îi vedeam eu mișcîndu-se din zori până la apus, strigându-se pe nume, dându-și binețe cu respectul cuvenit vârstelor înaintate. Ei și semenii lor infuzează paginile monografiei, într-un soi de poem al vieții perpetue. Numele de familie, borne kilometrice așezate la distanță în timp, unificând generațiile, îmi sună și acum prin amintire și țâșnesc prin colțuri de pagină pentru a spune ceva despre evoluția unei colectivități fertile : Burlui, Bașa, Baltă, Dobrea, Suvejanu, Hanță, Scurtu, Nica, Zgherea, Roiniță, Mitrofan, Mardare
L-am rugat pe profesorul Gh. Nica, fiu al satului, cunoscător din interior al conținuturilor din carte, să precizeze ce este de adăugat la truda fertilă a lui . Cu eleganța și responsabilitatea unui trăitor în/ din cultură, mi-a precizat că fiecare scriere își delimitează orizonturile, unversul, își selectează re/sursele, își fixează modul sau timpul de ieșire în lume. Altfel spus, fiecare dă seamă despre ale sale, vorba cronicarului 
După jumătate de veac trec întâmplător prin Suceveni. Casele, cele vechi, au intrat, ca peste tot, în pământul de sub ele. Cele noi, străine de paianta desuetă și stuful greu de procurat, plac ochiului, dar nu se armonizează cu vecinele. Oamenii, doar cei bătrâni, mai răspund la salut, fără să mai recunoască pe cel care li se înclină. Cei tineri nu prea se mai văd. Copiii nu mai dau năvală în ulița, pardon strada principală, evident asfaltată ca și surorile ei lăturalnice. Mă înscriu între paseiști, sămănătoriști, nostalgici ? Cum aș putea nega încadrarea, de vreme ce noul nu mă mai include și pe mine, aflat acum la vârsta senectuții!? Rămâne, dincolo de vrăjmășiile imprevizibile ale timpului, cartea plină de interes a unui condeier talentat,febril, atent la preaplinul vieții unei comunități, indiferent cum s-ar numi ea. 
Prof. V. Leonte 
Bibliografie
Monografia comunei Suceveni, de , Editura ”Apollonia”, Iași, 2013 
Articolul precedentStress la muncă? Iată de ce?
Articolul următorMadera – Madeira, perla Atlanticului
Matematician şi fizician de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv ai studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care aui contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze îin lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.