Acasă Muzica Rolul dirijorului. Corespondență de la SGK (Dr. Sofia Gelman–Kiss, muzicolog, membru fondator...

Rolul dirijorului. Corespondență de la SGK (Dr. Sofia Gelman–Kiss, muzicolog, membru fondator al „Fundației SAGA pentru Cultură, însărcinată cu acțiuni în domeniul muzicii”, Israel – Netania)

sofia
SGK

Motto: Dirijorul trebuie să aibă capacitatea de a trezi în fiecare din orchestră tot ceea ce are mai bun, de a trezi entuziasmul, de a face ochii să strălucească.” (Benjamin Zander)

Pentru mine dirijorul este sarea din bucate” a unei partituri muzicale…”(Julia–Henriette Kakucs )

Derularea cronologică a diferitelor etape stilistice în contextul istoriei muzicii, prezintă pentru cercetător o caracteristică unificatoare–cu toată diversitatea și specificitatea fiecăreia în parte: legătura intrinsecă a evoluției bazată pe păstrarea unor elemente primordiale, paralel cu tendința de înnoire continuă.

Dacă  Monodia Gregoriană–cântul bisericesc în grup   la o singură voce–prezenta o construcție melodică sui generis, al cărei scop era înlesnirea înțelegerii cuvintelor cuprinse în textul liturgic, înveșmântarea textului cu linii melodice comprehensibile va caracteriza și etapa următoare. Renașterea–de aur a polifoniei vocale– aduce vocile corului devenite mai apoi clasice; sopran, alt, tenor și bas. Înlănțuirea liniilor melodice quasi-independente va da naștere polifoniei iar în cadrul acestui nou parametru se va instaura pentru etapele ce vor fi venit, imitația.

Corurile Renașterii fie că interpretau muzică seculară sau liturgică, prin eșafodajul arhitecturii, deslușeau elementele de dinamică și tempo, fără ca acestea să fi fost notate în partitură. De obicei, acestea numărau câte un cântăreț sau doi pentru fiecare voce, deci numeric, dar și structural erau mai aproape de o formație vocală decât de un cor. În consecință nu aveau nevoie de o îndrumare extra-interpretativă, este motivul pentru care în Renaștere (mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI, debutând în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și răspândindu-se ulterior în restul Europei), încă nu apare dirijorul…..

Elementul de legătură între Renaștere și epoca următoare–Barocul (stil în arhitectură, muzică, dans, pictură, sculptură, etc., care au înflorit în Europa de la începutul secolului XVII până în anii 1740)este polifonia, imitativă sau nu, dar „transpusă” pe instrumentele recent apărute.  „Materia primă” din care se construiește arta sonoră a Barocului diferă de cea a Renașterii, prin apariția    tonal-funcționalismului (tonalitățile majore și minore) în loc sistemul modal ce caracterizase polifonia vocală à cappella

Apariția orchestrei și a formațiilor mai complexe care interpretau muzică vocal-simfonică (mise, oratorii, cantate) aduc cu sine necesitatea coordonării ansamblului din afara ei, spre a asigura simultaneitatea derulării textului muzical:  apare dirijorul. La început, el nu avea alt rol decât acela de a asigura  tempoul lucrării spre a îngădui participanților o interpretare fără cusur. Încă nu apare bagheta, în locul ei, dirijorul are în mână un baston relativ mare și greu cu care, prin bătăi ritmice în podea dă de înțeles întregii orchestre care este cadența velocității. Un caz tragic petrecut în epoca Barocului  este destinul trist al compozitorului Jean-Baptiste Lully Jean Baptiste Lully totum – factum muzical la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, care, cu ocazia interpretării imnului  Te Deum, a suferit un accident când din greșeală s-a lovit cu  bastonul  în degetul mare al piciorului.

Mai târziu,  rana astfel creată, s-a infectat transformându-se în cangrenă. Soluția ar fi fost amputarea piciorului dar Lully a refuzat intervenția și ca urmare a congestiei netratate a murit la 22 martie 1687, în vârstă de 55 de ani. Cu timpul, bastonul s-a redus în dimensiuni la o baghetă elegantă iar unii dirijori susțin că nu au nevoie de „prelungirea” mâinii, degetele  fără ustensile străine sunt suficiente spre a conduce orchestra.

Cum s-ar putea defini rolul dirijorului ? El are sarcina de a coordona ansamblul; în general mâna dreaptă este aceea care „bate măsura” pentru menținerea tempoului dorit iar mâna stângă, prin gesturi adecvate se va referi la indicațiile de interpretare propriu-zise. Multe legende și anecdote circulă pe seama dirijorului, adevărul este că personalitatea sa poate parafa autenticitatea versiunii pe care o clădește. Înainte de prima repetiție cu orchestra, dirijorul studiază partitura compusă din multe rânduri pe o pagină (fiecărui rând îi aparține un instrument). Textul este deosebit de complex, el cuprinde instrumentele care cântă în diferite chei (cheia sol, fa sau do) alături de altele care transpun sunetele, ca atare sună altfel decât arată… Abia după deslușirea textului urmează coordonatele legate de stil, epocă,  respectiv viziunea personală. Pupitrul din fața orchestrei este deosebit de tentant pentru muzicieni; astfel se explică interesul manifestat de unii interpreți în a-și încerca puterea sugestivă asupra orchestrei în calitate de dirijor.

Este celebră anecdota cu Dietrich Fischer-Dieskau (1925 – 2012, fost bariton și dirijor german, unul dintre cei mai renumiți interpreți de lieduri din a doua jumătate a secolului al XX-lea) care, după o fulminantă carieră de cântăreț de operă, lied, oratoriu, a hotărât să dirijeze.

La primul concert în care evolua în noua calitate, a ținut să-l invite pe Wilhelm Furtwängler (1886 – 1954, fost compozitor și dirijor german) rugându-l să asiste la premiera sa ca dirijor. „Regret– spuse Furtwängler–nu voi putea veni! În seara concertului sunt invitat la un recital unde (!?) Georg Solti (György Stern, 1019 – 1997, șef de orchestră britanic de origine maghiară din fosta Austro – Ungaria)  cântă Lieduri de Schubert…”  

Sofia Gelman–Kiss (Dr. în Muzicologie, membru fondator al „Fundației SAGA pentru Cultură, însărcinată cu acțiuni în domeniul muzicii”, Israel – Netania)

Alte articole ale autoarei Dr. Sofia Gelman – Kiss în Jurnalul Bucureştiului

 

1 COMENTARIU

  1. Articolul, excelent documentat, derulează de-a lungul timpului apariția dirijorului, importanța lui pentru menținerea ritmului unei piese muzicale și a înțelegerii ei profunde. Felicitări Zsofika! Aș adăuga scurt, asemeni unui mic divertisment, vorbele lui Benjamin Zander. Dirijorul trebuie să aibă capacitatea de a trezi în fiecare din orchestră tot ceea ce are mai bun, de a trezi entuziasmul, de a face ochii să strălucească. Pentru mine dirijorul este “sarea din bucate” a unei partituri muzicale…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.