Nota redacției. Perioada postbelică este perioada care urmează imediat după încheierea unui război. În zilele noastre, termenul perioada postbelică (sau era postbelică) se referă de obicei la perioada care a urmat încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. O perioadă postbelică poate să devină o perioadă interbelică (sau interbellum), când conflictele dintre două tabere reizbucnesc la o dată ulterioară. Acesta a fost cazul perioadei scurse între sfârșitul primei conflagrații monidiale și începutul celei de-a doua. O perioadă postbelică marchează încetarea completă a conflictului.
„Paradoxul e că, atunci când iubești până când doare, nu mai există durere, ci doar mai multă dragoste” (Maica Tereza)
M-am născut la câțiva ani după război, adică, în perioada postbelică. Există încă în amintirile mele, bărbați, probabil foști soldați, fără mâini sau picioare, în cârje noduroase, cerșetori pociți de arme, încă în resturi de uniforme, cu mâneca sau cracul pantalonului prins în curea, bătrâni orbi ținuți de mână de copii. Privind în urmă, toți arătau ca niște copaci scoși cu totul din rădăcini. Nici nu-mi dau seama dacă sunt amintirile mele sau scene de prin filme văzute în copilărie.
Stau pe un pat de azil, de ani stau, mi-au crescut rădăcini, trec prin arcuri, prin podele și se înfig în pământ. Mi-e bine, ciudat, nu? Mi-e bine, adică acum, nimic nu mă mai poate lovi, nu mai trebuie să aleg o cale bună, acum toate căile sunt bune, și oricum, aleg alții și pentru mine, of, grea sarcină, nu mai sunt la intersecții, și dacă ar fi să aleg, toate căile duc într-un singur sens. Nu mai apar iubiri, de fapt, nu mai apar sentimente noi, toate sunt trăite și o pace îmi cuprinde sufletul, sunt la adăpost și adăpostul, acum, este stabil. Dixi et salvavi animam (Am spus şi mi-am izbăvit sufletul!), ori eu, am spus cam tot ce era de spus pe pământ, și ceea ce n-am spus, cred că nu se mai poate spune. Încerc să-mi recuperez amintirile, încă nu știu ce este real, ce am inventat eu. Uneori, prefer irealul, adevărul este atât de banal, sau atât de dureros? Oricum, este lipsit de imaginație și atunci, unele frânturi de viață le înlocuiesc cu ceva ce pot suporta.
Cu mulți ani în urmă, un vapor cu rățuște de plastic s-a răsturnat într-unul din oceanele lumii, apoi din când în când câte-o rățușcă mai apărea pe câte un mal, în ținuturi calde, în ținuturi reci, pe țărmuri locuite sau pe cele uitate de lume. O parte din mine lipsește, nu reușesc s-o recuperez, însă din când în când mai apare câte-o rățușcă la mal, poate una cu ciocul rupt, sau cu coada spartă, poate câte una cu vopseaua sărită, le iau pe rând, le retușez și le așez la locul lor, le combin pentru a obține un întreg, întregul meu. Nu mă mai poate schimba trecutul, amintirile acestea ce-mi apar ca niște mozaicuri, ca niște licări de lumină, nu mai au cum să mă schimbe, nu mai au ce să schimbe, dar am nevoie de explicații, am nevoie să înțeleg de ce sunt acum, aici, de ce sunt eu, de ce… Acest „de ce” a stat la baza vieții mele, așa am funcționat, și chiar dacă acum nu mai pun problema funcționării normale, am nevoie de „de ce”. Când m-am născut, deja veniseră comuniștii, eram învățați ce să spunem, cum să gândim.
Nu mi-am propus să fac o judecată a regimului, poate că unora le-a fost bine, alții au murit, alții au fost fericiți, unii victime, alții torționari, ca și acum. Nu mi-am propus să fac o analiză a vremurilor acelea, eram copii și vedeam cu alți ochi lumea și poveștile din jur. Doar povestesc, stau pe un pat de azil, sunt aici de câțiva ani și timpul, spațiul, trecutul și viitorul mi le mobilez cu rățuște mici, din plastic, care vin la mal. Ca să pot suporta prezentul. Ca să pot.
Nu înțelegeam prea multe din cele din jur, în casa noastră nu se vorbea de regim, nu se făceau comparații între vremurile trecute și cele de acum, cel puțin nu în fața noastră. Când am crescut, mi-am dat seama că părinții mei se fereau să vorbească, poate că nu credeau, poate că așteptau să se schimbe ceva și își păstrau cuvintele pentru atunci. De fapt, toți de pe strada noastră parcă duceau o viață de provizorat, toți așteptau cuminți, răbdători, dar așteptau. Și le era teamă, nu înțelegeam prea multe, dar când venea mașina miliției, intrau toți în case, se citea frica în ochi, nu o spuneau, nu vorbeau, nu țipau ca la orice frică, însă ochii se măreau, toți își trăgeau copiii, încercând să-i apare. De ce, de cine, nu înțelegeam. Era ca un joc, intram în el și jucam ca ei.
Când am crescut, a adus tata un difuzor, nimeni de pe strada noastră nu avea televizor, nici nu auzisem de așa ceva, difuzoare aveau câțiva. Eu știam doar că o voce iese din el, apoi o alta îi răspunde, apoi mai multe voci. Uneori cântau, alteori spuneau povești. Difuzorul avea un buton care dădea vocile mai tare sau mai încet. De câte ori nu am dat difuzorul la o parte să văd ce se ascunde în spatele lui, de unde vin vocile, cine le controlează?! Încercam să prind vocile celor din jur într-un borcan, probabil că așa făceau toți copiii acelor timpuri, iar dintre noi se nășteau geniile care mai târziu aveau să schimbe lumea. La difuzor ascultam buletinele de știri, muzică patriotică, vocile vorbeau de tineri care lucrau pământul, sau munceau în fabrici, toți erau fericiți, munceau pentru ei, totul era al tuturor, peste tot era belșug și bucurie. Pe strada noastră, era doar sărăcie. Și când venea mașina miliției, teamă. Milițienii vorbeau răstit, țipau, uneori loveau cu ghetele lor care luceau, sau cu bastoanele. La difuzor se spunea că nu mai există privilegiați. Noi îi vedeam aproape zilnic. Și ei erau cei mai mărunți.
Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu–mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Articole asociate
Notă. Celelate articolele ale autoarei conf. dr. Cristina-Mihaela Barbu în Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
