Pe 18 martie 2023, a avut loc la Iași lansarea cărții de proză scurtă scrisă de către Ionel (Nelu) Udrescu „Amor, umor, delirium tremens” și a volumilui de poezii scris în colaborare cu băiatul său, Emanuel-Mihai Udrescu „Așa grăit-au tatăl și fiu”, împreună cu cartea semnată de amfitrionul lor, dl. Petru Frăsilă, împreună cu dl. Firiță Carp, editorul cărților și d-na Eugenia Tofan. Au petrecut la Iași câteva zile de neuitat, pentru care nu au cuvinte să le poată mulțumi suficient d-lui Petru Frăsilă, d-nei Mihaela Frăsilă și întregului colectiv de la TeleMoldova Plus. Lansarea cărții a avu loc în mai multe locuri, la casa memorială Mihail Kogălniceanu în data de 29 martie 2023 și apoi „La zilele Telemoldova plus”, între 29-31 martie 2023, ocazie cu care au avut loc și întâlnirile filialelor ieșene ale Uniunii Jurnaliștilor Profesioniști (UZPR) și Uniunii Scriitorilor (USR Iași), cu participarea conducerilor naționale ale celor 2 uniuni.
Autoprtret
Sunt un om cu multe chipuri,
Nici eu nu știu cum mai sunt:
Suflet tânăr și-n răstimpuri
Un bătrân cu păr cărunt.
Pribegesc fără de noimă într-o lume ce m-apasă
Iubind totul înprejuru-mi, soarele și ceața deasă,
Mă-nfior de-al nopții farmec, și de-al zilei răsărit,
În amurg văd disperare, dar sunt tare fericit.
Iubesc flori și animale, ador tot ce este viu,
Totuși simt pe dinăuntru-mi doar durere și pustiu.
Sunt un om plin de contraste,
De iubiri și renunțări,
De dorințe de-a cunoaște,
Apt de „marile trădări”,
Și fidel până la moarte
Unor false provocări.
Stau alături în persoana-mi ca-ntr-un târg de vechituri
Vis, dezamăgiri și ură, ascensiuni și căzături,
Implicații temerare,
Teamă, spaimă și uitare,
Aspirații ancestrale
În mocirlă și duhoare,
Dragoste și consolare,
Bunătate și teroare,
Frumusețe și oroare…
Toate acestea eu sunt oare?
Și încă mai știu
Că-i un lan și-i un pustiu,
Că stau bunăoară
Un maldăr de vise,
O lacrimă amară
Și flăcări nestinse
Și pădurea
Și marea
Câmpiile-ntinse
În zări necuprinse…
Și umbra unui zâmbet de fată
Legată cu sârmă ghimpată…
Stau strânse grămadă în sufletul meu,
Și chiar de nu pare, acesta sunt eu.
Cuvântul autorului
Ca orice om, eu m-am născut.
Nu știu cum se face, dar m-am născut cu exact un an înaintea primei mele aniversări. Era iarnă și eram prea mic să mai țin minte dacă era ziua, sau noaptea, cât era de frig, sau alte bazaconii de felul ăsta. Cred că mai degrabă era noapte. Tot ce țin minte, dacă nu cumva m-am prins citindu-mi cv-ul, sau actele de identitate, este că era în ianuarie.
Trecuseră aproape unsprezece ani de la terminarea războiului și trei de la moartea lui Stalin. De fapt cred că Iosif Visarionovici a avut noroc, că dacă ar mai fi trăit nițel, aș fi avut chef să-i trag vreo două palme… Tot ce am reușit a fost să mă piș pe poza lui.
Ca orice om, am învățat apoi să privesc lumea, pe care, cu siguranță nu am înțeles-o niciodată pe deplin. Și tot ca orice om, am învățat să mă hrănesc, să scot diverse sunete, apoi să merg…Dar cam atât am învățat asemeni oricărui alt om. Restul, la mine a fost diferit, față de toți ceilalți. Normal, pentru că era vorba despre mine. Sau poate că doar mi s-a părut.
Eu nu am învățat să socotesc, sau să citesc, ci am învățat să iubesc și să scriu. Cel puțin eu cred că mâzgălelile mele se pot numi „scris”. Și pentru că destinul mi-a aranjat viața într-un mod care nu ține de liberul arbitru, mi-am expus ideile, care, chiar dacă nu sunt neapărat originale și nici nu au mereu coerență, sunt ale mele. Sau poate mi-au fost insuflate.
În ce privește iubirea, am iubit tot. Mi-am iubit familia și prietenii; am iubit copiii și bătrânii; florile și animalele; zele și nopțile; munții și apele…Am iubit tot ce ne-a dat Dumnezeu.
Iar mie, mi-a dat iubire cât cuprinde. Trebuie să-I mulțumesc deoarece, atât cât s-a putut, mi i-a dat să-mi fie alături pe Fadi și Emanuel…Atunci când nu sunt trist, sunt o fire veselă, și cred eu, că am și puțin umor. Asta-i părerea mea. Nu forțez pe nimeni să o ia în seamă.
Uneori, întreaga existență mi se parte o beție interminabilă. Nu, nu o mahmureală. Nu euforia pe care ți-o induce un păhărel de tărie. Nu. O beție care te face să-ți pierzi mințile. O beție ce te apropie de nebunie… Un „delirium tremens” căruia nu te poți împotrivi.
Și mori, puțin, câte puțin. Eu am început să mor câte puțin, încă de când m-am născut. Se spune că nașterea este primul pas către moarte. M-am întâlnit cu moartea, la 6 ani, când a murit una dintre surorile mamei, nașa mea de botez. Atunci am învățat cuvinte noi: mormânt, gropar, sicriu, etc. M-a apucat groaza. Dar m-a consolat gândul că există Pasărea Phoenix…Am murit ceva mai mult între paisprezece și șaisprezece ani, când unul după altul la intervale scurte de timp, mi-a murit un unchi, apoi bunica din partea mamei, pentru ca la finalul celor trei ani să rămân și orfan de mamă.
A mai murit câte puțin din mine, când mi-au murit socrii. Am murit câte puțin împreună cu tinerii împușcați la revoluție. Și când a murit tata, a luat cu el ceva din mine în mormânt. Și au murit și tinerii din Colectiv…Dar cel mai tare am murit la 60 de ani când mi-a murit singurul fiu. De fapt, cred că împreună cu Emanuel am murit cu totul. Și totuși, s-a mai găsit ceva din mine să moară și împreună cu cea care mi-a luminat viața. Dar s-a dus și ea, așa că atunci când moartea mă va căuta să mă ducă pe mine, pe drumul fără întoarcere, nu mă va găsi, pentru că eu l-am străbătut deja de mult prea multe ori.
Doar trupul mi se mai agită de colo până colo, să dea impresia că încă mai trăiesc… Mișcările mele sunt unele involuntare, fără coordonare, asemeni celor ale unei găini căreia i s-a tăiat gâtul, dar ea continuă să se zbată. Culmea este că sunt uni cărora le plac inepțiile mele.
Regretata mea prietenă, marea jurnalistă și scriitoare Sanda Faur, cea care semnează prefața acestui volum, plecată dintre noi la 29 feb. 2012 la vârsta de 84 de ani, nu a apucat să citească tot ce se află în el. Îi mulțumesc pentru ce a scris despre mine, dar nu numai… Îi mulțumesc că m-a onorat cu prietenia ei.
Dimineața, când privesc în oglindă, cel pe care îl văd nu sunt eu. Este doar unul cu care am fost contemporan începând din prima zi a vieții mele. Posibil să fie el, cel care semnează cu numele meu, aceste pagini. Și nici măcar nu am puterea să-i mulțumesc. Sunt un ingrat, nu-i așa?
Articole aociate
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
