Etichetă: ATER

L'agrégation est en France un concours de recrutement de professeurs soit de l'enseignement secondaire, soit de l'enseignement supérieur: Les professeurs agrégés de l'enseignement secondaire sont parfois appelés „agrégés de l'Université” (avec une majuscule), en référence à l'Université de France, qui désigne l'enseignement secondaire organisé par Napoléon Ier en 1808, en même temps qu'est recréé le concours de l'agrégation. Le concours est ouvert aux titulaires d'un master. Elle constitue, avec le concours du CAPES, le détachement et l'inscription sur liste d'aptitude, l'une des façons d'enseigner, en qualité de professeur titulaire, dans le second degré; Il ne faut pas les confondre avec les professeurs agrégés de l'enseignement supérieur, pour les disciplines qui ont une deuxième agrégation, d'un niveau supérieur (droit, sciences politiques et gestion). Ce dernier concours est ouvert aux titulaires d'un doctorat. Il a d'ailleurs existé aussi une agrégation de médecine, aujourd'hui quasiment disparue. Le concours d'agrégation de l'enseignement du second degré est organisé pour le recrutement des professeurs agrégés de l'enseignement du second degré (qu'on désigne couramment comme„ agrégés” ou parfois comme „agrégés de l'Université”, à ne pas confondre avec les lauréats de l'agrégation de l'enseignement supérieur). Il existe depuis 1766 : il s'agissait alors de créer un corps d'enseignants susceptible de prendre la relève des jésuites qui venaient d'être bannis de France. Concours de haut niveau très sélectif, il permet d'être professeur avec un service dans les collèges, les lycées, dans les classes préparatoires ou à l'université (PRAG). Dans sa forme moderne, le concours de l'agrégation est institué en 1810. Il comporte trois disciplines : sciences, lettres supérieures et grammaire.. La préparation à l'agrégation s'effectue soit au sein de l'université soit dans les Écoles normales supérieures. Le concours dans une discipline donnée est national et identique pour tous les candidats quel que soit leur cursus de préparation (affectation en fonction du classement). Le concours comporte des épreuves d'admissibilité (épreuves écrites), des épreuves d'admission (épreuves orales) ainsi que des épreuves physiques pour les concours de l'agrégation d’Éducation physique et sportive. Alors que l'agrégation du secondaire permet à ses titulaires d'intégrer le corps des professeurs du secondaire, les concours d'agrégation de l'enseignement supérieur permettent à leur titulaire d'intégrer directement le corps des professeurs des Universités. Ils sont organisés pour le recrutement des professeurs des universités dans les disciplines suivantes : droit, sciences politiques, gestion. L'agrégation du supérieur a également existé dans d'autres disciplines, notamment la médecine, laquelle n'existe plus que pour l'École du Val-de-Grâce, du service de santé des armées. Dans les autres disciplines, dans lesquelles il n'existe pas ou plus d'agrégation du supérieur, les professeurs du secondaire, certifiés ou agrégés, ne peuvent devenir professeur des universités qu'après avoir accompli une thèse de doctorat, été qualifiés aux fonctions de maître de conférences par le Conseil National des Universités et recrutés par une université à cet effet, et après avoir accompli une œuvre de recherche suffisante pour justifier une promotion dans le corps des professeurs des universités.

L'agrégation est en France un concours de recrutement de professeurs soit de l'enseignement secondaire, soit de l'enseignement supérieur: Les professeurs agrégés de l'enseignement secondaire sont parfois appelés „agrégés de l'Université” (avec une majuscule), en référence à l'Université de France, qui désigne l'enseignement secondaire organisé par Napoléon Ier en 1808, en même temps qu'est recréé le concours de l'agrégation. Le concours est ouvert aux titulaires d'un master. Elle constitue, avec le concours du CAPES, le détachement et l'inscription sur liste d'aptitude, l'une des façons d'enseigner, en qualité de professeur titulaire, dans le second degré; Il ne faut pas les confondre avec les professeurs agrégés de l'enseignement supérieur, pour les disciplines qui ont une deuxième agrégation, d'un niveau supérieur (droit, sciences politiques et gestion). Ce dernier concours est ouvert aux titulaires d'un doctorat. Il a d'ailleurs existé aussi une agrégation de médecine, aujourd'hui quasiment disparue. Le concours d'agrégation de l'enseignement du second degré est organisé pour le recrutement des professeurs agrégés de l'enseignement du second degré (qu'on désigne couramment comme„ agrégés” ou parfois comme „agrégés de l'Université”, à ne pas confondre avec les lauréats de l'agrégation de l'enseignement supérieur). Il existe depuis 1766 : il s'agissait alors de créer un corps d'enseignants susceptible de prendre la relève des jésuites qui venaient d'être bannis de France. Concours de haut niveau très sélectif, il permet d'être professeur avec un service dans les collèges, les lycées, dans les classes préparatoires ou à l'université (PRAG). Dans sa forme moderne, le concours de l'agrégation est institué en 1810. Il comporte trois disciplines : sciences, lettres supérieures et grammaire.. La préparation à l'agrégation s'effectue soit au sein de l'université soit dans les Écoles normales supérieures. Le concours dans une discipline donnée est national et identique pour tous les candidats quel que soit leur cursus de préparation (affectation en fonction du classement). Le concours comporte des épreuves d'admissibilité (épreuves écrites), des épreuves d'admission (épreuves orales) ainsi que des épreuves physiques pour les concours de l'agrégation d’Éducation physique et sportive. Alors que l'agrégation du secondaire permet à ses titulaires d'intégrer le corps des professeurs du secondaire, les concours d'agrégation de l'enseignement supérieur permettent à leur titulaire d'intégrer directement le corps des professeurs des Universités. Ils sont organisés pour le recrutement des professeurs des universités dans les disciplines suivantes : droit, sciences politiques, gestion. L'agrégation du supérieur a également existé dans d'autres disciplines, notamment la médecine, laquelle n'existe plus que pour l'École du Val-de-Grâce, du service de santé des armées. Dans les autres disciplines, dans lesquelles il n'existe pas ou plus d'agrégation du supérieur, les professeurs du secondaire, certifiés ou agrégés, ne peuvent devenir professeur des universités qu'après avoir accompli une thèse de doctorat, été qualifiés aux fonctions de maître de conférences par le Conseil National des Universités et recrutés par une université à cet effet, et après avoir accompli une œuvre de recherche suffisante pour justifier une promotion dans le corps des professeurs des universités.

În general, în tările industrializate (respectiv, post-industrializate), tări avansate din punct de vedere democratic, tări cu o economie stabilă și cu „personalitate”, piață de competențe prezintă o simetrie „unitară” și functionează, „no mercy”, după „Principiul excluziunii, respectiv, după „Legea junglei”. În sensul că dacă apare „ceva” nou, (un „produs” social, material, o instituție, etc.), în principiu, el este (absolut) necesar și util societătii. Din contră, dacă dispare „ceva”, acel „ceva”, într-o mare majoritate de cazuri, este uzat moral, depăsit și trebuie înlocuit, mai devreme sau mai târziu, în funcție de timp, loc și împrejurari. În tările în curs de dezvoltare (respectiv, în tările emergente), în care societatea civilă este într-o continuă reformă „institutională” și care încearcă să adopte modele socio-economice de tip occidental „consacrate” (sau de ce nu, chiar și combinații ale acestora!) care, au rezistat timpului, evident, adaptate condițiilor concrete și specifice lor, în care democrația se confruntă cu mari dificultăti, datorită „ruperii simetriei”, iar economia subterană înghite majoritatea producției interne, în care corupția face ravagii în toate structurile sociale, în toate instituțiile statului, la toate nivelurile, iar îmbogătirea rapidă prin canalele tentaculare ale traficului de influentă și a evaziunii fiscale a devenit o „ideologie”, și în care, legea junglei este supusă doar probabilitătii condiționate, datorită violării Principiului de excluziune, majoritatea „produselor” (sociale, materiale), respectiv, a instituțiilor (sau organismelor publice sau private) create nu sunt nici utile societății civile și nici nu contribuie la progresul acesteia. Ele nu sunt decât creatoare de flageluri și victime, cupluri, care, mai mult sau mai puțîn, frâneaza evoluția ei, având că efect, în mod inevitabil, crearea de „non-valori”, de epigoni, care „inundă” necontrolat piață de competențe, polarizând, astfel, societatea. În ciuda condițiilor „grele de trăi”, în vechiul regim socialist de tip dictatorial, în ciuda faptului că învătământul românesc, conceput după modelul rusesc, era un învătământ de tip „informativ”, greoi, mult prea abstract, mult prea complex, fără nicio finalitate practică, el era totuși, unul performant (în felul său). O mare majoritate a celor admiși în instituțiile (publice!) de învătământ superior erau tineri cu performanțe intelectuale peste medie, care ulterior, după absolvire, s-au și remarcat (mai mult sau mai puțîn), la mult râvnitul loc de muncă (stabil), obținut fie prin repartiție guvernamentală, fie prin „aranjamente”, de tot felul, mai mult sau mai puțîn oculte! Atunci, eram convinși că învătământul superior românesc, era un învătământ „de calitate” (din punct de vedere „valoric”). În anii 1990, odată cu preluarea puterii politice de către „forțele democratice” ale tării, aduse la putere (guvernare) de către votul popular, un „pas” important în materie de învătământ, în general și de învătământ superior, în particular, ar fi fost abandonarea sistemului educativ de tip „informativ” și „absrtract”, organizat pe capitole, în principiu, cu „pereți adiabatici” între acestea, în favoarea unuia de tip „formativ” și „intuitiv”, pluri-inter și transdisciplinar, relativ simplu, pragmatic (la îndemână elevului sau studentului cu performanțe intelectuale medii), cu o finalitate practică pe piață de competențe, adoptat deja în anii 1980 de către tările cu economie avansată, care au înteles că educația este „funcția generatoare” a progresului social – economic. Acest „pas”, din păcate, nu a fost făcut (realizat) de niciun guvern, fie el de stânga, de dreapta sau centrist, ceea ce astăzi, după 3 decenii „de reformă de formă” (și nu de fond!) a generat o criză profundă (de fond!), având că efect declanșarea unui „război civil” în educație, aflat încă și astăzi în derulare datorită haosului creat de către cei care l-au „gestionat”, că și cum ar fi fost propria lor moșie. Aceștia, din păcate, au înteles greșit democratizarea învătământului superior și au interpretat (foarte) prost principiul egalitătii de șanse în educație. În loc să fi fost consolidate marile centre (publice) de învătământ superior cu tradiție, au fost create o serie de universităti „poubelle” de stat de „mâna a 2-a și a 3-a”, precum și filiale ale lor prin orașele „neuniversitare”, în care învătământul (de masă) era asigurat de către cadre didactice fără titluri academice (reale), promovate peste noapte (prin fel și fel de mijloace și artificii mai mult sau mai puțîn legale – având la bază plagiatul sau metodă „copy-paște”), fie din învătământul preuniversitar, fie din rândul „profesioniștilor” din „mediul de afaceri” care au marcat „viață activă”. În sfârșit, pentru a permite accesul la educație tuturor celor care doresc să dispună de studii și diplome, că bunuri achizitionabile contra cost, legislatorul a permis și înfiintarea unui învătământ „paralel” în cadrul unor instituții private, în special, în învătământul superior, lipsit de calitate, fără valoare, adevărate societăti comerciale și lăcasuri de incultură, focare de „poluare” și „infecție” intelectuală, distributoare de diplome fără acoperire (legal sau ilegal), care în ciuda faptului că, crează (exponențial) „non-valori” prin filierele „magistrale” și tentaculare ale „prostituției intelectuale”, prosperă, sfidând „Principiul excluziunii” și învătământul de calitate, aflat de altfel, în pragul falimentului, pe cale de dispariție! Există însa și tări, că Franța, în care cele două tipuri învătământ superior sunt separate printr-un „gard de protecție”. În sensul că, învătământul superior de masă, în general se desfăsoară în instituții numite „universitaăti” (publice), accesibile tuturor cu diplomă de bac iar cel elitist, în cele cunoscute sub numele de „grandes écoles” (școli de înalte studii – publice, private sau private sub contract cu statul), accesibile, în general, cu 2 ani pregătitori post-bac (echivalenți cu primii 2 ani universitari), în urmă unui concurs de admitere (scris și oral) extrem de dificil, care necesită, printre altele, rezultate școlare deosebite în ciclul inferior (secundar) de pregătire, la toate disciplinele, un important volum de cunoștințe, putere de abstractizare, de întelegere, de asimiliare, de analiză și sinteză și poate nu în ultimul rând, putere de muncă, ieșite din comun. Acest sistem este unic în lume și este deosebit de performant. El este accesibil, doar, într-un procent de numai 6-7% absolvenților de liceu. Majoritatea demnitarilor (parlamentari, senatori, etc.), dar și a oamenilor politici, în general (primari, președinți ai consiliilor departamentale sau regionale, leaderi ai partidelor politice, etc.), a cadrelor superioare de conducere din instituțiile publice sau private (de învătământ superior și cercetare, de dezvoltare, de producție, de comerț și marketing, etc.), a diplomăților, a înaltilor funcționari din ministerele de Interne, ale Armelor și Justiției, sunt, absolvenți de școli de înalte sudii („grandes écoles”), care de altfel, formează elită intelectualității franceze în toate domeniile de activitate ale vieții sociale. Este un sistem vechi de sute de ani, un sistem inpenetrabil de către „non-valori” și evident, incoruptibil. Nu însa același lucru se poate spune și despre învătământul superior de masă, cel universitar, accesibil, în principiu, tuturor absolvenților de liceu, sub o formă sau altă. Cert, dacă în tările în curs de dezvoltare (în curs de industrializare) sau în curs de integrare europeană, corupția în mediul universitar este un flagel prezent în toate structurile și nivelurile acestuia (o condiție „sine qua non”), ea există, totuși (din pacăte!), și în tările cu economie avansată, însa, din fericire, că un fenomen superficial. În special în universitătile de rangurile 2 și 3 care trebuie, și ele, să supravietuiască, violând astfel Principiul de excluziune și Legea Junglei universitare, cu sprijinul societătii civile, precum și a fondurilor publice. Astfel, în cadrul unei anchete pe care am desfăsurat-o (în acest deceniu) în Franța, am descoperit un trafic de diplome de mare anvergură („la scară”) ieșit din comun (destul de rar întalnit, în această tară!), un fenomen bine cunoscut (și tolerat oarecum!), cu care, de altfel, se confruntă și universitățile private din România. Investigațiile noastre încep în cursul lunii octombrie 2008, în capitală departamentului Var, Regiunea Provence–Alpes–Côte d’Azur), la Universitatea Sudului din Toulon [cunoscut sub numele de „Micul Chicago” în perioada activității criminale a celebrei organizații de crimă organizată specializată în traficul de stupefiante „French Connexion”.(.....).....

În general, în tările industrializate (respectiv, post-industrializate), tări avansate din punct de vedere democratic, tări cu o economie stabilă si cu „personalitate”», piata de...