Acasă Etichete Iordania

Etichetă: Iordania

Protejat: Dezvăluirile lui Mahmoud-Philippe El Shennawy – „deținut de profesie”, arestat...

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Pace sub măslini. Corespondență de la SGK (Dr. Sofia Gelman –...

Anul 1948 a marcat renașterea Israelului, țara odată proclamată a  suferit atacuri nesfârșite, la început din partea celor nemulțumiți cu felul în care s-a...

Protejat: Adio „Léviathan″. Declarația unui ofițer sirian sub acoperire!

 „Sigur, popoarele arabe au nemulțumirile lor, aspirațiile lor pentru viitor, s-a strâns multă obidă care este coaptă pentru a fi detonată”!  „Cu un deceniu în urmă, în Marea Mediterana, Concernul American Noble Energy Inc. a descoperit unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze naturale din lume, în adâncul Bazinului Levantin (Leviatan). Israelul și-a proclamat imediat dreptul de exploatare. Intenționat sau nu, zăcământul a primit, la modul general, denumirea nefastă, cu conotații de apocalipsa biblică, Leviatan! Potențialul câmpului gazefier era uriaș: 3.454 miliarde m3. Exploatarea câmpului a pus gaz pe foc, „implicând toate elementele conflictuale din regiune”, spune ofițerul sirian. Acestea sunt Israelul, Siria, Fâșia Gaza, unde domnește Hamasul, care irită Israelul, Ciprul, care irită Turcia. Libanul a cerut la ONU să i se recunoască dreptul de exploatare în apele sale teritoriale, iar cea mai vocală e mișcarea Hezbollah, susținută de Iran, care de asemenea irită Israelul. Unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume, în una dintre cele mai conflictuale zone din lume, Leviatanul a început imediat să-și arate colții. Bashar al Assad este sacrificat! Qatarul și Turcia i-au prezentat președintelui sirian Bashar al Assad un proiect de gazoduct Qatar – Arabia Saudită – Irak – Siria – Turcia, de unde putea fi exportat și spre Europa, în detrimetul Federației Ruse, care voia să țînă Europa dependență de gazele rusești. Kremlinul a intervenit la Bashar, să nu semneze contractul cu Qatarul, ne spune ofițerul sirian. Ca să fie siguri că l-au convins, rușii i-au „capacitat” pe generalii sirieni care s-au școlit la Universitatea Lomonosov din Moscova. Bashar nu are putere asupra armatei, cum avea tatăl lui. Este condus de generalii lomonosoviști, cu care rușii tratează direct, doar informându-l pe Bashar. În Mediterana, navele de război „se calcă pe picioare”! Așa au ajuns să aibă baza în Portul Tartus, cu acces la Leviatan. Între ciocan și nicovală, Bashar a acceptat proiectul de gazoduct al Iranului. În acest caz, cei care hotărăsc cine sunt beneficiarii gazelor sunt Iranul, China, India și Rusia. Construcția gazoductului a început imediat, iar forțele destabilizatoare din afară s-au pus în funcțiune.