În mitologia românească, Dragobetele era zeul tinereţii, al veseliei dar şi al iubirii. Ziua în care românii sărbatoresc Dragobetele coincide cu sărbatoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezatorul.
Sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele, divinitate mitologică, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la români. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificată cu întoarcerea primăverii, iar Dragobetele este închipuit ca fiind un bărbat frumos, al cărui suflet este cuprins de dragoste. Zi a îndrăgostiților, început de primăvară, acesta este Dragobetele!
Etimologia cuvântului Dragobete
Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag. O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – ţap şi bete – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătoriile înguste, fâşiile ţesute). Ţapul simbolizează puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea.
Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbatoare, precum „Ioan Dragobete”, „Dragostitele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară” sau „Cap de vară intâi”, dar şi „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. In unele tradiţii este numit fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lazarică.
Sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la început de martie, Dragobetele datează dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Există credința că în această zi și păsările ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocrotește iubirea și poartă noroc îndrăgostiților. Motivaţiile preluării au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însemnând chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Păsărilor”, dar și „Cap de Primăvară”.
Se povestește că în jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, în această zi se adunau fete şi băieţi care discutau, glumeau și cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat; fuga în unele părți era denumită „zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă o ajungea, urma sărutul în văzul tuturor, sărut ce semnifica logodna ludică, care de multe ori era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete fata sau băiatul care să-i placă, era semn că tot anul nu putea fi iubit. Credinţa populară româneasă mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriți de boli tot anul.
Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat frumos, arătos, cu un temperamentul năvalnic.
Simțim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate! Pământul se trezește la viață, natura renaște. Soarele revarsă de pe acum o căldură mângâietoare, vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele își schimbă culoarea, inima–pulsațiile, o mireasmă dulce se-mprăștie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbește, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor mustește, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi și mai blânde, natura începe să-și arate farmecul. În curând se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da colțul ierbii, copacii vor fi ninși de flori albe.
Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei…Copacii sărută statornic văzduhul./Aripi de gând sărută nevăzutul./Foame de săruturi, foame de-mbrăţişări…/Păsările, inoculate cu virusul dragostei,/se caută fâlfâind din aripi,/dansând printre crengile copacilor./Iubirea mea respiră/prin vers şi rugăciune.
Conform vechii zicale, „Azi e Dragobetele, se saruta fetele”. In fiecare an pe 24 februarie românii de pretutindeni sărbatoresc Dragobetele. Totuşi, această sărbatoare este puternic inrădacinată în cultura româna. Dragobetele este un personaj transmis din generaţie în generaţie de la vechii daci, transformat mai apoi intr-un protector al tinerilor şi patron al iubirii.
Conform unor legende populare, Dragobetele este chiar fiul babei Dochia, un tânar chipes si iubareţ care obişnuia sa seducă toate femeile care îi ieşeau în cale. Totuşi, în zilele noastre, Dragobetele reprezintă pentru români simbolul suprem al dragostei autohtone. Celebrarea Dragobetelui se bucură de o simbolistică aparte, extrem de bogată şi interesantă. Acesta reprezintă atât inceputul, cât şi sfârşitul, începerea unui nou anotimp, moment în care natura începe să prindă viaţă, dar şi sfârşitul desfrâurilor lumeşti deoarece începe Postul Sfânt al Paştelui.
În vremurile de demult şi în unele zone chiar şi în prezent, de Dragobete tinerii îmbracaţi în haine frumoae obişnuiau să se adune în păduri şi să culeagă buchete cu primele flori ale primăverii. Culesul florilor se facea cu voie bună dar şi cu cântece şi un fel de joc numit zburătorit. La ora prânzului fetele obişnuiau să fugă către sat în timp ce băieţii le fugăreau în încercarea lor de a le prinde şi de a le săruta. Dacă baiatul era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă şi sărutată. Semnificaţia sărutului în acest caz era un echivalent al logodnei şi al înfiripării iubirii dintre cei doi. Seara logodna se anunţa în cadrul comunităţii satului şi a membrilor celor două familii. Participanţii la sărbatoare, în concordanţă cu tradiţia erau consideraţi binecuvântaţi în acel an, bucurându-se de toate din belşug, fiind feriţi de boli. O superstiţie din popor spune că persoanele care nu sărbatoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an.
Dacă de Dragobete vremea se prezenta mohorâtă, iar ziua era friguroasă, ploioasa sau ningea, tinerii se adunau într-o casă unde să petreacă, să lege prietenii sau să se ţină de jocuri. În unele zone ale ţării tinerele aruncau unele acuzaţii pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. Tinerii băieţi obişnuiau să îşi cresteze puţin braţul în forma unei cruci, atingându-şi tăieturile şi rostind jurământul de a ramâne toată viaţa fraţi de sânge. Tot în această zi batrânii din sat se preocupau mai mult decât de obicei de animalele din ogradă. Cei în vârstă credeau că în ziua de Dragobete păsările işi aleg perechea pe viaţă. Tot în această zi sacrificarea animalelor este interzisă.
Acum mult timp, exista obiceiul conform căruia tinerele necăsatorite să strângă zapada puţină care se mai gasea, numită şi „zăpada zânelor”. Apa apărută în urma topirii acestei zăpezi ar fi avut proprietăţi magice când venea vorba de iubire, de descântece de iubire, dar şi de ritualurile de ţnfrumusetare. Mai mult, conform datinilor străvechi, această zapadă a apărut în urma surâsului zânelor. Tocmai de aceea fetele obişnuiau să îşi clătească chipul cu această apă, pentru a deveni la fel de frumoase precum zânele.
O superstitie spunea că fetele care nu se intâlneau în această zi cu o persoană de sex masculin nu aveau parte întreg anul de iubire. Mai mult, în unele sate se credea că toate fetele care ajung să atingă un barbat dintr-un sat învecinat vor fi îndrăgostite tot timpul anului.
În unele regiuni din ţară se obişnuia că în această zi să se scoată din pământ radăcini de spânz pe care oamenii le foloseau pe post de leac pentru vindecarea unor boli. De asemenea, conform tradiţiei, în această zi bărbaţii trebuie să fie în relaţii cordiale cu toate femeile. În această zi bărbaţilor nu le era permis să necăjească femeile sau să se certe cu ele. În caz contrar aceştia ar fi avut parte de o primavără plină de ghinion şi un an greu. Pentru că iubirea dintr-un cuplu să rămână vie de-a lungul anului, tinerii trebuie neapărat să se sărute în ziua de Dragobete. Tot în această zi, lucrul capului, ţesutul, cusutul şi toate treburile grele de pe langă gospodărie nu sunt permise. Totusi, în această zi este permisă curăţenia deoarece se consideră că aceasta este aducătoare de prospeţime şi de spor.
În ziua de Dragobete atât flăcăii, cât şi tinerele nu au voie să plângă. Conform tradiţiei, persoanele care plâng în această zi vor avea parte de necazuri şi supărări în lunile care vor urma. În unele regiuni din ţară, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca şi noaptea de Bobotează. Tinerele care doresc să îşi afle ursitul îşi pun sub perna busuioc sfinţit, sperând ca Dragobetele le va ajuta sa-şi găsească ursitul.
La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbatoreşte Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii. Dragobete era ziua când fetele şi baieţii se imbrăcau în haine de sărbatoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tamâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra pâna la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi infloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toata lumea să fiu dragă /Urâciunile să le desparţi”.
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspată, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor. De obicei, tinerii, fete şi baieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndragostiţi intregul an, pâna la viitorul Dragobete. Această intâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbatoarea Dragobetelui.
Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndragosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un baiat nu intâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiindcă, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un baiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Dragobete – sarbatorit in ziua împerecherii păsărilor
El este sărbătorit în ziua împerecherii păsarilor care se strâng in stoluri, ciripesc şi incep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui pâna la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele si baieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi ăndragostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele săruta fetele!”
Dragobete identificat cu Năvalnicul
Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsarilor de pădure, este pusă sub protecţia unei indrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului romănesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poarta numele (o specie de ferigă).
Bibliografie
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coordonatori), Editura Polirom, Dicţionar de simboluri
[…] Tradiții cu seva în spiritualitate (Corespondență de la Lect. dr. Doina Guriţă, poet şi proza… […]
[…] Tradiții cu seva în spiritualitate (Corespondență de la Lect. dr. Doina Guriţă, poet şi proza… […]
[…] Tradiții cu seva în spiritualitate (Corespondență de la Lect. dr. Doina Guriţă, poet şi proza… […]