Christian Schenk este medic chirurg, poet, eseist, traducător trilingv și editor german de origine română și coresopondent extern al Jurnalulului Bucureştiului.
Recentul volum de poezie intitulat sugestiv Poetica sedecim (apărut la Editura „Limes”, în 2020), aduce în fața cititorului, în vers generos, acea eleganţă a scrierilor susţinute de o cultură temeinică, dar şi înfrigurările omului responsabil de destinul său, de data aceasta pe tărâmul muzelor, acolo unde poate mulţi dintre noi se visează, dar pentru poet este aievea: „M-am trezit odată dintr-un vis;/Eram pe-un câmp cu Dionysos/Care dormea lângă Menade/După o noapte petrecută/La poale de Olimp, scrutați de Eos” (din Geneice imagini).
Secretul poetului Christian Schenk este de a „străpunge”-n vers meșteșugit „oglinda trecutului”, de această dată, în magma inepuizabilă a istoriei antice, acolo unde, o „liniște deplină stăpânește/întreaga armonie curgătoare” (din Amicitia incit horas). Ce poate fi mai palpitant decât „amintirile trecute, aruncate-n temelia unor temple” cărora, cu fior artistic, să le redai strălucirea?!
Impresia generală, pe care o insuflă lectura pomenitului volum de versuri este ca o deschidere spre universalitatea unui trecut pe care-l moştenim, de la care ne hrănim şi pe care adesea îl igonorăm. În fond, acesta este și rostul creatorului de a descoperi noi modalități de implementare a ideilor poetice. Cu o umbră a celor ce au fost, el acoperă introspecţia cititorului, invitându-l la masa zeilor, să simtă miturile vii, s-audă glasul pietrelor şi să-şi contemple despărţirea de sensibil. Astfel, citind, devii poet, fiind purtat pe valurile atemporale, într-un periplu iniţiatic. Unele poeme îmbină vizionarismul poetic eminescian cu realitatea şi mitologia greacă. Poetul ne poartă pe căile misterelor unei lumi acoperite de cerul vechilor zei, făcându-ne părtaşi unui spectacol al celor care au întruchipat valori perene şi slujitori ai adevărului imuabil.
Găsim la Christian Schenk o ideală împăcare a virtuţilor antice cu fiorul Creştinismului. Chiar dacă unii refuză astăzi amestecul „păgânismului” cu religia creştină, trebuie subliniat faptul că în poeziile lui Christian Schenk nu există excludere, antiteză sau tensiuni, ci o înţelegere profundă a veşniciei unor virtuţi care străpung generaţiile de la un capăt al celuilalt al istoriei. Privite în ansamblu, poeziile din acest volum sunt ca frescele din exteriorul bisericilor din nordul Moldovei, acolo unde, alături de sfinţi, sunt reprezentaţi filosofi ai Greciei Antice şi sibile. „De mână” cu Themis, „în templul Philotei” el se roagă lui Dumnezeu (Cu ce Te-am supărat, Doamne? […]/Te rog, o Doamne, dă-mi și un dușman!), se aşează în faţa icoanei, la mormântul mamei sfinte, dar e prieten şi cu Afrodita, fiica lui Uranus.
În vise, are întâlniri cu Dionysos, dormind lângă Menade, la poalele Olimpului, şi primeşte reproşurile Herei. Narcis şi Loreley sunt alături de el, pe malurile Rinului, în idilicul Sankt Goar sau la Bacharachul Renaniei-Palatinat. Zeii, cu vechile lor valori şi atribute îi sunt poetului confidenţi, prieteni, inspiraţie. Ca într-un tablou pierdut al lui Michelangelo, ne întâlnim cu Leda, pe malul unei mări, acolo unde lebăda care a sedus-o e aici moartă, iar valuri din sângele Ledei slăvesc neputinţa acestei păsări măiastre, în care Zeus s-a întrupat pentru o vreme. Nu lipsesc nici Medusa sau Orfeu, din acest peisaj dominat de un „amorf granitic” (Şi mâine), precum nici gâştile capitoline, salvatoarele „cetăţii Eterne”. Nu rămâne dator nici miturilor romane, căci e „amic” şi cu Bachus sau Venera (Şi mâine; Lorelei). Cu toate acestea, el este un creştin convins, iar Crucea îl însoţeşte şi îi oferă siguranţă şi îi conservă statutul: „ridic ochii spre lume, îmi fac o cruce/și mi-o pun în spate să mai rămân / cu ceea ce-am avut” (Rămâi cu bine).
Satul e un alt izvor, refugiu al amintirii şi nostalgiei, dar şi prilej de reflecţie asupra trecerii vieţii sau a alegerii unei căi (Pe-un drum tomnatic; Încerc să mă ascund). Dar satul este şi locul inspiraţiei şi al întâlnirii cu strămoşii. El se întoarce mereu în sat, acolo unde găseşte har şi parfum de geniu, precum găsim în povestirea vizitei în satul copilăriei poetului nepereche: „M-am dus la Eminescu-n sat/Ca un copil ce nu mai știe/Ce este aia poezie,/De parcă n-aș fi învățat/Plecat de-acasă-nfricoșat/De greutatea-i genială,/M-am dus la Eminescu-n sat/Cu suflet gol și minte goală./Acolo el m-a învățat/Că poezia-i catedrală/Și Dumnezeu, fără-ndoială,/Dintre cuvinte s-a-nălțat…/M-am dus la Eminescu-n sat” (La Eminescu). Şi tot în „sate mici” apar tartorul iadului (îngerul căzut), Baal şi Morfeu, într-o tensiune apocaliptică, unde este o „lumină a întunericului”, aşteptându-şi parcă damnaţii (Marea de foc a uneltirii). Satul e un loc al începutului şi al sfârşitului, al naşterii şi morţii, un loc unde gândul la „marea trecere” pulsează sufocând speranţa care se zbate înaintea vântului de iarnă. Un semnal de alarmă despre situaţia satului în care „s-a născut veşnicia” şi care este pe moarte apare în poezia „Crucea la poartă”, un veritabil apel pentru întoarcerea în matcă.
Poetul ascunde sub culori trăirile sale, tensiunile dintre cel ce a fost şi cel ce va fi, acoperind un mister cu altul, arătând prin aceasta că tocmai acest tremur de viaţă este viaţa însăşi. Adeseori el vopseşte în neculori neputinţa unor stări, gânduri şi locuri înconjurătoare de a reveni. De aceea, uneori, multe se-ntunecă, devenind închise (nu numai fără culoare), captate într-un univers adânc: valurile negre (Genetice imagini; Carpe diem), pădurea neagră (Neîncrezătoare vremuri), fulgii negri (Res extensa) şi aripile negre de zăpadă (Fuga), păsările negre (Testament neîmplinit), cimitirul negru (Pastel cu înger căzut), mormintele negre (Sine fine dolorum), domolul negru (Fuga), vulturii negri (Marea de foc a uneltirii), amintirile negre (Coloana vertebrală), mersul negru, aripile negre (O elegie), sfâşierile negre (Marea de foc a uneltirii) precum şi holurile negre sau „negrul cioburilor dintâi” (Refacere).
Această tristeţe aparentă a poetului este dublată şi de prezenţa albului (aparent bacovian), care apare fie pe hârtie (Nu te întrista; pe când hârtia postumă este, deja, galbenă, în Testament neîmplinit, aşa cum este şi tăcerea, în Sine fine dolorum), pe aripile copilului (Neîncrezătoare vremuri), pe capete şi frunţi (Pastel cu înger căzut; De lume obosit) sau tâmple (Coloana vertebrală). Batista albă este semnul despărţirii, iar cafeaua capătă culoarea „beznei” (Suspiciune), în care poetul se află până la trecerea examenului revederii cu „eu-ul” sau cu persoana de care s-a separat sine die; la fel cum, „neagra lumină” „albeşte” o zi, „la fel ca prima zi”, acestea devenind „mult mai albe” dimpreună cu părul „mult mai cărunt” (O elegie).
Jocul acesta dintre alb şi negru, în care intervine, uneori, şi cenuşiul (Sine fine dolorum) trezeşte cititorului mulţimi de sentimente paradoxale, găsind parcă liniştea celui care nu va rămâne dator vieţii. Ici-colo, speranţa unei veşnice trăiri icneşte, tresaltă, pulsează. Imaginea seminţelor de rouă, de un alb spălăcit, aşezate pe morminte, este una cu totul şi cu totul spectaculoasă (Şi e înghesuială mare). Dar şi mâna lui Dumnezeu este albă, coborâtoare în Bizanţul de odinioară, ca într-o icoană-izvor de binecuvântare – Teodora din Bizanţ. Picătura care leagă tensiunea aparentă dintre alb şi negru este albastrul cerului, acolo unde sunt proslăviţi strămoşii celor care, astăzi, le place să se complacă într-o mizerie care anticipează dezastrul, o anticameră a infernului (Răzbunarea străbunilor). O legătură cu divinul este „zugrăvită” tot în albastru, aşa cum este „albastrul de tămâie” (Marea de foc a uneltirii).
Unele convulsii interioare ale poetului reclamă concursul naturii. Pădurea se scufundă în amintiri, spre rănile uitate ale lui (Neîncrezătoare vremuri), fulgerele sunt răguşite, iar vântul nemilos. Uneori, e împăcat cu sinele şi vede în orizontul trecerii Styxului o nesfârşită vieţuire, într-o iarnă tăcută şi tainică.
Emblemă a enigmei absolute, hieroglifa păstrătoare a miturilor şi credinţelor străvechi, poetul are un potenţial romantic şi fantastico-fantasmatic aproape nelimitat, accentuat de multitudinea de interpretări care în loc să elucideze misterele, desluşindu-le, accentuează tainele şi incită imaginaţia: „Viitorul e-un resort/Ce aruncă timpul mort/În vâltoarea-nșelătoare/Unei vieți întâmplătoare” (din Res extensa). Legenda are un rol fundamental în construcţia (Renaştere), iar acolo, în străfundurile amintirilor legendare, cu generozitate, poetul ne invită în intimitatea creației sale, miraculos tărâm „mustind” de poezie.
De altfel, nici titlul volumului nu-i ales întâmplător. Cifra „sedecim” are o semnificație aparte. Dorința de-nfiorare întru spiritualizare. Un gest de-mbrățișare înlăuntrul unui tărâm pulsând de miraculos, acolo unde „tăcerea/se trezește-n zori de noapte”. Găsim deseori în versurile poetului, fericit intersectate de o grafică sugestivă, forţa cuvântului ziditor, o admirabilă privire asupra miracolului care este tot ceea ce ne înconjoară, adevărata expresie a Celui Nemărginit şi nu de puţine ori ne atrage atenţia că fără El noi nu am fi nici măcar amintire: „Orele stăteau alene, numai liniște și pace/peste culmi înzăpezite;/dar deodată repezite/stelele trădând amurgul tresărit-au și dibace/au căzut peste cătun/amintind că de Crăciun/ele sunt cele ce-n lume orele vor să provoace/către dragoste-n ajun/nașterea înspre apus/Lui Mesia, lui Isus!” (Orele stateau alene). El e „Acel ce e” şi Cel care „renaşte”, „cu răbdare, piatră peste piatră”. De fapt, poetul este fascinat de piatră, de tăria, răbdarea şi neclinitirea ei, ceea ce-l face să exprime că „nimic nu-i mai presus ca piatra/Pusă la baza temeliei”, chiar el încercând să se ascundă în stâncă (Încerc să mă ascund), acolo unde mare îşi bate cuvântul ei (Închipuite ritmuri). Chiar şi umbra devine ca o stâncă, iar persoana iubită este în roca unei stânci (O elegie), iar „fata s-a făcut o stâncă” (Lorelei)
Și nici nu vom avea a ne mira de ce poetul se distanțează de concretul cel palpabil. E și aceasta o modalitate de izolare de tumultul acestui prezent, străfulgerat, cu finețe, de săgeți ironice. Aşteptarea „la rând”, pentru a urca pe luntrea lui Caron are o dimensiune plastică excepţională, ca în tabloul lui Arnold Böcklin (Die Toteninsel), care l-a inspirat pe Serghei Rahmaninov să compună excepţionalul poem simfonic dedicat „Insulei Morţii”. Aşa cum e îngheţată în tablou luntrea lui Caron, într-un clişeu din „marea trecere”, şi la Christian Schenk, luntrea este „împotmolită”, dar nu de mâl, ci de cei ce vor să treacă mai degrabă, într-un exerciţiu străin de veşnicie.
În fond, nu putem vorbi de un refugiu în „liniștea eternității”, ci de un subtil fior de-ngemănare și armonizare a emoțiilor protectoare. Ca şi în poezia eminesciană, poetul prezintă un veritabil spaţiu mitic, în care eroii se plasează într-un cadru fundamental complet diferit de tot ceea ce lumea literară a cunoscut, o lume a celor morţi şi celor vii, o lume în care trecutul se împleteşte cu prezentul şi cu viitorul, o lume a realităţii îngemănate cu visul, în egală măsură: „Epigonii vin călare/Pe un Pegas înhămat/Cu prezentul vătămat/De orgolii-nșelătoare” (din Res extensa). Acesta este motivul pentru care abordarea miturilor nu constituie pentru marele nostru poet decât o provocare firească, pe făgaşul căreia a creat versuri de o neasemuită frumuseţe, înnobilându-le cu mesteşugitul său mod de exprimare. Și-n acest sens, recunoaștem poetului acea extatică admirație pentru tot ce înseamnă fior liric întru îngemănarea dublei spiritualități a umanului. Și nu doar atracție, cât, mai curând, dorința de a „călători în infinitatea văzduhului”, cum spune filosoful Constantin Noica. Și nu doar să „străvezi” lumile antice, cât să redeștepți trecutul, recompunându-l cu speranța și bucuria de a pătrunde la esență. Doar astfel emoția va înflori într-o viziune (de ce nu?!) spectaculară.
Christian Schenk pictează în versuri şi sculptează în stâncile miturilor antice, e un renascentist al vremurilor sale, dar şi un romantic resemnat, un profet al propriului destin şi sacerdot al muzei sale, unul care şi-a înţeles menirea şi a zugrăvit tablouri ale unui viitor plin de trecut, traspunând versul in illo tempore… pe când zeii se jucau cu lumea, pe când lumea se va „juca” cu sfârşitul. Chiar şi sfârşitul personal, cu care s-a întâlnit de mai multe ori, este sfârşitul unei lumi…Chiar dacă ne spune că „Renaşterea e un sfârşit”, el este un hierofant al unei noi Renaşteri, răscolind mistere, metamorfozând legende, împrietenindu-se cu toţi cei care au străjuit o lume pe care a iubit-o şi o va iubi de-a lungul veşniciei sale.
Lect. Dr. Doina Guriţă (poet şi prozator, Iași, membru al USR–Uniunea Scriitorilor din România, al AJTR–Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România și al SPAF–Societatea Poeților și Artiștilor din Franța)
Nota Bene. A se vedea și articolele asociate
Notă. Alte articole ale autoarei Lect. dr. Doina Guriță (membră a USR–Uniunea Scriitorilor din România, al AJTR–Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România și al SPAF–Societatea Poeților și Artiștilor din Franța) în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
