Istanbulul, cu o poulație egală cu a României, capitala a trei imperii-Byzanț, Constantinopol, Istanbul
Mulți români s-au vânturat prin Turcia și, mai ales, prin Istanbul… Eu am întârziat, nu pentru că n-aș fi fost atrasă de acest oraș oriental încărcat de istorie…ci pentru că, încă o dată , postura de femeie singură părea ingrată într-o vreme când floarea prostituatelor din Istanbul provenea de pe plaiuri mioritice…mi se făcuse parte de unele experiențe hărțuitoare…nu tot ce zboară se mănâncă însă. Am ajuns la Istanbul pe seară, cum îmi place mie veți zice, și mi-am găsit ușor hotelul, pe o străduță lăturalnică din proximitatea Pieței Sultanahmet , zona istorică a vechiului Istanbul. Impactul atât de așteptat cu atât de renumita bucătăria turcească din chiar această primă seară a fost unul dezastruos. La un mic restaurant, hai să-i zicem birt, care-și scosese mesele pe aleile de lângă Bazarul Arasta, am ales foarte încântată sarma și humus, dar, după ce am fost servită cu promptitudine de un patron prevenitor, am constatat cu stupoare că mâncarea era acrită! Făcându-i parte de nemulțumirea mea, mi-a adus, cu scuzele de rigoare, alte porții, la fel de acre… bunăvoință a fost, și de-o parte și de alta…dar nu se putea…ne-am despărțim amici, n-am plătit nici o liră…
Dimineață, ]n patul meu supraetajat, într-o stare dintre veghe și somn, pe fondul zgomotos al unui gâgâit de gâște certărețe mă imaginam, ce delicios, într-o ogradă plină de orătănii…de fapt, erau pescărușii care se roteau dinspre Marea Marmara…păsări feroce…mai târziu, i-am văzut în oraș cum urmăreau și terorizau o biată pasăre năucită…
Luni dimineață devreme m-am repezit spre Palatul Topkapi ca să evit aglomerația orelor de vârf, în plus, mai și citisem întru-un ghid că ar fi închis marțea, o aiureală. Din atâta zel am ratat poarta principală și am nimerit la Muzeul de Arheologie...nu că n-ar fi fost interesant, erau multe exponate găsite pe șantierele arheologice…aici m-au impresionat sarcofagele uriașe din piatră, unul fiind controversat că ar fi fost al lui Alexandru cel Mare…mi-au plăcut mult și frescele ce ilustrau viața tebanilor. Când am ajuns la palat nu mai eram așa fresh și era deja foarte populat cu turiști. O fi egoist din partea mea, dar prea multă foială îmi compromite contemplația și visarea cu ochii deschiși… nu voi face o descriere riguroasă a palatului, oricine poate citi despre asta, există atâtea surse…
Topkapi Sarayi a fost, timp de 400 de ani, inima Imperiului Otoman, în perioade de mare glorie. Construcția lui a fost inițiată de Mahomed al II lea și urmașii lui care l-au extins, totul desăvârșindu-se în timpul domniei lui Suleiman Magnificul ce a adus Imperiul Otoman, la o maximă înflorire. Are 3 părți distincte: Birun (Palatul Extern), Enderun (Palatul Intern) și cea mai fascinantă, Haremul. Curțile lor sunt separate de mari porți monumentale: Poarta Imperială, Poarta Salutului și Poarta Fericirii, ultima ducând la Camera Tronului și Vistierie. Văzut-au aceste porți multe intrări festive, de glorie, dar fost-au și temute de soli de pace și alți vizitatori ce se temeau să nu-și piardă capul pe acolo…nemaivorbind de prizonierii de război a căror soartă era pecetluită.
În prima curte ienicerii își aveau odată sediul, dar în celelalte domnea liniștea, se vorbea șoptit, cine transgresa regulile era pedepsit…la intrarea în palat, chiparoși și fântâni susurătoare, păuni și gazele…lateral, domurile și hornurile marilor bucătării scoțând vălățuci de fum…în vastele bucătării poți vedea acum colecții de porțelan chinezesc de epocă și o mică expoziție pe teme cafelei cu ritualul ei de la curte….atunci mai mult un moft, acum mai mult un drog consumat cu frenezie pe tot globul….
Haremul, unde se desfășura viața privată a sultanului și a familiei sale aprinde bineînțeles imaginația multora– întotdeauna oamenilor le-a plăcut să se uite, măcar printre zăbrele, fascinați, la viața celor bogați și puternici…un labirint de 400 de holuri, terase și încăperi mici și înghesuite pentru eunuci și concubine, mari și opulente pentru cei cu ranguri înalte …marmură, brocart, picturi murale, mobilier ornamentat, baia aurită a sultanului…de remarcat, fântânile cu pur rol decorativ menite să asigure discreția conversațiilor private ale sultanului cu susurul lor neîncetat…era de fapt o închisoare aurită chiar și pentru familie sau femeile cu influență ce nu încetau să țeasă intrigi…un cuib de viespii…toate acestea atât de bine ilustrate în filmul serial „Suleiman Magnificul”, frescă savuroasă a vieții de la curte care ni i-a făcut familiari pe sultan și a sa preferată Roxelana alias Hurem, fermecătoare și odioasă în același timp. Chiar și sultana mamă avea o curte interioară privată unde zidurile lasă să se vadă doar un petec de cer…colivii aurite…dar spre margine haremul devine sumbru, cu ziduri și încăperi de piatră reci și întunecoase unde își făceau veacul cadânele mai puțin norocoase…plimbările prin grădini erau un cadou ce li se făcea din când în când, să vezi lumina zilei era un privilegiu.
Sabia viteazului nostru Ștefan cel Mare este expusă într-un Muzeu al Armelor și Armurilor…ca s-o găsesc, m-am orientat după „ciripitul” românesc din fața vitrinei unde e expusă….Cum vistieria era închisă vizitatorilor pentru lucrări de renovare, unele exponate, obiecte prețioase, bijuterii, etc, erau expuse tot acolo. Cel mai interesant mi s-a părut Diamantul lingurarului datorită legendei lui care spune că ar fi fost găsit în stare brută de un sărman făurar de linguri și care, în neștiința lui, l-ar fi vândut pe nimic unui negustor de pietre, valoarea lui ajungând mai apoi inestimabilă… altă variantă ar fi că diamantul a fost dat în schimbul a trei linguri de lemn…în fine, o poveste cu linguri….La ieșire-de fapt intrarea principală, dar eu făcusem traseul oarecum alandala–cea mai veche biserică bizantină, Aya Irini, niciodată transformată în moschee, despre care se spune că îți taie respirația…aș fi vrut să văd interiorul, dar tocmai rătăcisem biletul de intrare, baf ! vizita mi-a luat câteva ore bune, ajunge pentru astăzi…mâine va fi ziua bisericilor.
Aya Sofya! O văzusem deja din prima seară, stând față în față și rivalizând în frumusețe cu Moscheea Albastră. Despre Hagia Sofia știam încă din clasa a 7a : doamna noastră de desen ne învăța istoria artei făcându-ne să scriem în caietele noastre ore întregi, după dictare, despre stilurile de arhitectură, statuile lui Phidias…sau biserica Sf. Sofia. Totul trebuia învățat pe de rost, fără, imagini, desene sau albume, de unde atâta lux…astfel ne-am lucrat imaginația și odată cu ea a venit și visarea…azi , visul s-a împlinit, Sfânta Sofia e aievea în fața mea…de o fermecătoare culoare cărămiziu deschis, impunătoare, solidă ca roca, cu o bază largă bine înfiptă în pământ ce i-a permis să reziste cutremurelor și cruciadelor, sfidează parcă trecerea timpului la fel ca o colină…Construită în perioada bizantină de Împăratul Iustinian, ea a fost cea mai mare biserică a lumii timp de o mie de ani, până la apariția Bazilicii Sf Petru de la Roma. Mahomed Cuceritorul a transformat-o în moschee, îmbogățind-o cu minarete și , mai aproape de zilele noastre, Ataturk i-a dat statutul de muzeu. Pe o gravură a unei expoziții din incintă, m-a încântat s-o văd înfățișată la epoca ei de început, dominând un teren viran, virgin ca și ea, cu doar câțiva țărani și măgărușii lor la intrare, veniți să vadă minunnea – nu e greu de ghicit starea lor de spirit – copleșiți de o asemenea grandoare.
Interiorul l-am văzut fugitiv, dimineață devreme când coada de turiști era doar la un timid început, am profitat de un moment de curățenie când se dădea cu aspiratorul și când cei câțiva în așteptare am fost lăsați să intram pentru un scurt laps de timp…domina o culoare arămiu-maronie, interiorul era întunecos și oarecum misterios, iar mozaicurile ușor năucitoare…acele mozaicuri care au suferit de -a lungul timpului, acoperite cu var pe timpul cât a fost moschee….aș fi vrut să contemplu acea porțiune de zid unde ar fi dispărut Sf. GrigorIe Ciungul în mod fantasmagoric, dar eram complet dezorientată. Despre această ubicuitate a Sf. Grigorie Ciungul am citit o povestire a lui Dan Silviu Boerescu: fascinantul destin al unui copil pribeag, plecat din Valea Timocului, ajuns în cele din urmă la Sfânta Sofia, Biserica Înțelepciunii Divine cum mai este numită. Presonalitate tulburătoare, destin tulburător…integrându-se unei corporații de hoți și Confreriei Fraților tăcerii, după zile de nesfârșită pioasă rugăciune, sfârșește prin a sublima ca proprie imagine pe un mozaic mural…autorul citează ca sursă a legendei Grigoriada lui Ubertinus Nestor, scrisă pe la 1300…în zadar am căutat informații pe net, totul e învăluit în mister…. revenind după-amiază, când firul lung de așteptare se mai subțiase, dar biserica gemea încă de vizitatori care te călcau pe picioare, aș fi vrut să văd galeria de la etaj cu mozaicuri spălăcite și deci mult mai atrăgătoare sau Coloana Sfântă din care se spune că curg lacrimi ce pot face minuni, tocită de atâtea atingeri avide…dar, mersi mult !, închisă vizitatorilor, situație ce se va tot repeta…
Față în față, ca o replică demnă de Hagia Sofia, Moscheea Albastră, Sultan Ahmet I Camii… construită cu menirea să o înfrunte ba chiar să o întreacă…înconjurată de 6 minarete, tot atâtea cât cele ale moscheii de la Mecca, ambiție considerată sfidătoare și reparată prin adăugarea unuia în plus la cea din urmă. De la distanță, culoarea ei este de un gri luminos, dar interiorul e cel care îi dă cu adevărat numele, fiind decorată cu plăci de ceramică albastre de Iznik. În contrast cu Sfânta Sofia, e mult mai luminoasă grație vitraliilor și a acestui fericit bleu strălucitor ...cupola e scăldată în lumină și de fapt, doar această cupolă înălțătoare am văzut-o, restul, atât la interior cât și la exterior, fiind ascuns de uriașe și meschine panouri de renovare….
Tot renovare va fi și la Yerebatan Sarayi, Basilica Cistern numită romantic și Palatul Scufundat pe care țineam mult să-l văd fiind descris ca un loc straniu… un uriaș plafon susținut de peste 300 de coloane de marmură deasupra uriașului bazin rezervor de apă subteran al orașului, construit din porunca Împăratului Constantin…cu muzică de picuri și susur de ape…dar n-a fost să fie…Un zel de renovare i-a cuprins pe turci, ușor de înțeles dacă pui în legătură puhoiul de turiști și prețul biletelor de intrare. M-am consolat cu o vizită a Hipodromului cu al său Obelisc Egiptean și a luxosului palat al ginerelui Sultanului Suleiman și mare vizir, Ibrahim Pașa, executat nu palatul, ci însuși vizirulâ-în urma uneltirilor Roxelanei… acum adăpostind o expoziție de artă.
În ultima zi consacrată vizitării Istanbulului, am mai văzut câteva moschei din multele ce înțeapă cerul orașului vechi cu minaretele lor și, fapt nostim, tocmai eu care nu-mi fac selfie-uri cu nemiluita peste tot sau aproape deloc, am fost subit cuprinsă de dorința de a mă imortaliza, în voaluri, în fața unor mozaicuri interioare..„țăcănitul” a atras atenția unui paznic care m-a dojenit, spunându-mi că „o poză ajunge!” m-am simțit cumva rușinată, dar paradoxal și amuzată că tocmai mie mi se întâmplă asta… În curtea unei moschei m-a impresionat omenia unui tânăr frumușel care adusese într-o lingură, unei ciori ce zăcea pe iarbă, un ou fiert și brânză…mi-a plăcut meniul, nu a venit doar cu niște pâine… l-am lăudat și s-a emoționat puțin…ce copil frumos! cel ce aduce unei ciori aduce sigur și unui om, reciproca e însă mult mai puțin plauzibilă.
La Muzeul Mozaicurilor se poate vedea, scoasă la lumină de săpături, o alee mozaicată din palatul împăraților bizantini cu reprezentări de animale, scene de vânătoare și scene domestice dintr-o lume de atât de mult timp dispărută și uitată în negura timpului în care am intrat cu emoție preț de câteva clipe…de aici, m-ar fi tentat o plimbare până la țărmul Mării Marmara– mare interioară liniștită-unde mai există rămășițe din zidurile bizantine de apărare…ele se desfășurau de-a lungul coastei la fel cum o face astăzi autostrada, ceea ce am găsit descurajant…Marea Marmara, al cărui nume numai, sugerează murmurul… după ce citești cartea scriitorului turc Irfan Orga înțelegi pe deplin. În „Portretul unei familii turcești”, poveste din Istanbulul de altădată, casa bunicilor e chiar în spatele Moscheii Albastre cu vedere spre Marmara Denizi: „Privind în urmă, mi se pare că întreaga mea copilărie timpurie se leagănă în sunetul Mării Marmara….de cum plecam câteva zile de-acasă, mi-era dor de sunetul mării și de diminețile în care mă trezea lumina albastră pe care o reflecta…” vremuri, vremuri…
În dorul grădinilor sultanului, m-am plimbat prin Parcul Gulhane, aflat în „coasta” Palatului Topkapi, cu o ieșire spre mare…prospețime și culoare, mulți trandafiri și iasomie înmiresmată cățărată pe ziduri…mierle și alte păsări necunoscute mie, grupuri de școlari veseli, tineri și bătrâni pe băncile umbrite, dar nu avea nimic de-a face cu ce aveam eu în minte. La un restaurant aproape de ieșire, m-a abordat cu o întrebare o turistă din Kîrgîzstan, îndrăgostită de Istanbul, venind mereu aici în vacanță si apoi ne-am tot întâlnit pe aleile parcului, în goana ei pasionată după trandafiri și… mai schimbam două vorbe. Am întâlnit și la hotel tinere din ex-republicile sovietice sau din Iranul vecin venite să-și caute norocul aici, eventuale oportunități…Istanbulul a rămas un oraș fascinant, la fel ca în vremurile vechi când era cel mai mare și bogat oraș din lume unde străinii veneau să se minuneze și să facă shopping cu mărfuri scumpe și rare…palatul, în cadrul lui mirific, era considerat o minunăție, cel mai feeric loc din lume, chiar dacă se mai auzeau și unele voci critice cum că nu ar avea un plan riguros lipsind simetria și proporțiile armonioase…de, europeni…le scăpa șarmul oriental…în oraș, străzi înguste și întortocheate, case din lemn, căci viața nu e veșnică…
Revenind la grădinile sultanului, descrierile dintr-o carte despre Sultana Kosem mă lasă visătoare: „Chiparoși, fagi, dafini formau bulevarde naturale, pe margini flori, iar pe sub pomii fructiferi: varză, castraveți, spanac, pepeni galbeni, căpșune și mure…fântâni și piscine din marmură și piatră. Sultanul se plimba călare și se juca cu pitici și muți pe care îi proteja…nu se vedeau cadâne, iar cei gălăgioși erau biciuiți…când vâna un mistreț și săgeata îl străpungea, sultanul striga satisfăcut: gheaurule!!”
În ultima seară la Istanbul, am mâncat la un alt restaurant de la intrarea în bazarul Arasta, vinete cu iaurt, unica supă cremă din toate restaurantele, baclava…nici de data asta prestigiul ei nu a fost salvat și nu pentru că nu l-ar merita, dar de când turismul a devenit industrie, nu se fac nicăieri eforturi prea mari de autenticitate, turiștii și așa nu știu cum trebuie să fie…în schimb, m-a învăluit dansul psihedelic, obsesiv al dervișilor rotitori…în rotirea aceasta amețitoare, dervișul tinde să-și desprindă sufletul de corp și să se înalțe într-o altă lume, în ideea că lumea este ciclică și totul se termină acolo unde a început.
Ca să-mi continui călătoria, urma să iau un avion din partea asiatică a orașului, Capadochia aflându-se la peste 700 de km de Istanbul. Trebuia deci să traversez Bosforul, strategica strâmtoare ce desparte Asia de Europa, făcând legătura între Marea Neagră și Mediterana. Agențiile ofereau o paletă întreagă de croaziere, dar am ales să văd Cornul de Aur luând un vapor de linie.
Pe țărm, se zăreau clădiri cândva somptuoase, reședințe luxoase sau palate, căzute în decrepitudine...ajungând la Eyup, am lăsat sfânta și faimoasa sa moschee- al 4lea loc de pelerinaj din lumea islamică–am lăsat-o cum spuneam, credincioșilor și m-am îndreptat spre un loc care m-a atras de la început, un deal cu o frumoasă belvedere unde se află Pierre Loti Cafe...Pierre Loti despre care am mai povestit, ofițer în marina franceză și care, ca orice marinar care se respectă, a avut o iubită în fiecare port, una și la Istanbul…dar la el era cu multă sensibilitate, sentimente profunde și suferință…nu-mi plac cărțile de dragoste, dar, totuși, maeștrii…iar el se numără printre ei...I-am luat urmele și am urcat dealul printr-un cimitir vechi de secole, frumos în tristețea și nostalgia lui…cruci de piatră cenușii, căzute într-o rână își așteptau și ele aneantizarea la fel ca și cei pentru care fuseseră cioplite…printre ele se strecurau unele mai recente cu inscripții bătătoare la ochi, unii oameni nu pot accepta anonimatul după moarte, când de fapt, în viață au fost anonimi…pisici flămânde bântuiau cimitirul și mi-am făcut inimă rea...romantismul plimbării compromis, sus la cafenea, n-am mai putut contempla în pace priveliștea Istanbulului, ci mai degrabă tristă ca și scriitorul suferind pentru dragostea-i nefericită, melodramatic, nu?
Am fugit din Eyup, am traversat Strâmtoarea Bosfor cu un ferryboat ca să ajung în nesfârșitele suburbii asiatice ale Istanbulului…mare forfotă, multă viață, puțin năucitor când nu știi pe unde s-o iei…cum era ora prânzului, am avut ideea să mănânc pește proaspăt, mi-am zis, la un mic comerț unde se și prepara. Sardinele mi-au fost servite cu…salată de rucola, combinație inedită și pentru mine nefericită, însă la o masă alăturată doi moși autohtoni înfulecau cu poftă același meniu…cum la ei nu se bea bere, cireașa de pe tort a fost o băutură locală, suc de sfeclă sărat și acru care mi-a făcut, în loc să mă răcorească, o sete de moarte!
Lovitura de grație am primit-o la hotelul de lângă aeroport unde am înnoptat, de dormit ar fi prea mult spus…toată noaptea a mieunat la geam un pisoi abandonat, prea fricos să-l pot scoate dintr-o rigolă…mai neagră decât noaptea am părăsit locul damnat, nu înainte de a semnala personalului de zi prezența lui disperată și sperând naiv un deznodământ fericit. În Turcia, este o constantă prezența pe străzi a pisicilor mai mult sau mai puțin flămânde, unele din ele au totuși câte un protector… în viață, fie că ești om, pisică, câine, etc, trebuie să ai noroc…turcii sunt toleranți cu animalele de pe stradă, nefiind suficient de „civilizați” ca să le considere gunoaie…
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist franco-român, Reportaje)
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
