Acasă Literatura Era Nova…(Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia...

Era Nova…(Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

139
2

Nu știu de ce, dar în ultimul timp am uitat ce-nseamnă a zâmbi, aș vrea să mai râd, așa, din toată inima, cu tot sufletul, că altădată dar, îmi împietrește zâmbetul pe buze și-mi vine-a plânge… mă prinde o tristețe nestăvilită, simt că ceva s-a pierdut ireversibil, ceva ce până acum mi se părea atât de firesc să fie.

Tocmai pentru că există, socoteam că e ceva obișnuit, nu-mi putea trece prin minte, că de la o zi la altă se poate pierde, așa că o pânză de păianjen ce se destramă-n vânt … Ce oare, poate mă întrebați ? Îmi părea așa de firesc să mă trezesc dimineață, să trag perdelele și să privesc ziua cea nouă, soarele cum lucește și mă-mbie să-mi fac planul celor ce vor urmă să fac, să ies afară, să umblu chiar și haihui pe străzi, privind vitrinele, privind forfota oamenilor într-un perpetuu de du-te vino, zgomot de mașini, de roți ce scrâsnesc pe asfalt, claxoane, strigăte și vorbe-n vânt, râsete de voie bună… era așa de firesc, că mi se părea obișnuit să fie, de când lumea.

Ce oare am pierdut ? Poate speranța, poate norocul, poate liniștea și voioșia, poate încrederea în ziua de mâine, poate visele de viitor… vom mai avea oare viitor, așa cum gândurile fiecăruia și-l dorea să fie ? La ce să ne așteptăm acum ? Primăvară e prea frumoasă că să fie adevărată, îmi pare falsă, în discordantă cu ceea ce simțim azi, ascunși după perdele, închiși sub restricții, amenzi și îndeosebi teamă care ne paralizează simțurile cu ceea ce auzim zi de zi, ora de ora, ceea ce vedem și ne tocește mintea… ce luna de april, ce luna de mai să fie, când ți se arată jalea șirurilor de sicrie pe drumul spre crematorii… ohhh, simt mirosul de arsură parcă a celor ce nu demult își făceau vise și-n minte-mi sfredeleste-un gând, că mi-e și teamă să-l conștientizez, bat în lemn… și-mi spun Doamne-apară și păzește, mai vreau să exist, mai vreau să visez !

Vise ne vom mai putea face ? Sau vom fi că acei porumbași îngrădiți ce se zbat, prinși de piciorute-n capcanele puse de inconștienți, în care și-or da duhul cu încetul sau, poate-or zbura unii mai norocoși, cu doar boante, așa cum îi văd des pe pervazul ferestrei mele? De ce simt că trăim între iluzie și confuzie, balasându-ne între minciună și adevăr, între speranța și deznădejde, așteptând un miracol, o izbăvire, o veste de-un medicament minune care să ne salveze readucandu-ne la zilele de-odinioară, mușcăți fiind de frică zilei de mâine, într-o societate ostilă care ne așteaptă parcă la colț cu arcanul să ne prindă de gât ? Ce vrea să ne ia, mă întrebați ?

Păi, Libertatea de-a trăi că oamenii, de-a putea cânta cu inima și sufletul, de-a ne exprimă liber, libertatea de-a ieși nu numai din colivia noastră de azi, ci din noi înșine, așa cum am ajuns, închistați cum am devenit ! O să ne fie teamă și de umbră noastră, o vom vedea și ne va părea că până și ea ne spionează cumva, vrând să ne lege de picior, că să nu ne mai putem înalta cu aripile sufletului. O să uităm ce-nseamnă un salut cordial, o atingere de mâna, o îmbrățișare, un sărut chiar și fugar, vom vedea vreun prieten și-l vom ocoli, că să nu fim într-o situație penibilă… vom pierde ocazia de-a stă la un pahar de bere, o cafea, o vorba. Vom purta măști, nu numai pe față ci, ni se vor lipi și de suflet! Ce-i mai rău e, că parcă nu mai știi la ce să te aștepți, nu vezi liman, visele s-au împrăștiat deodată, speranțele au zburat, încrederea s-a risipit și ea… ce să mai cred și ce nu? Unde să-mi depun speranța ? În cine să mă încred ? 

Ce idealuri să mai avem și dacă ne-au rămas vreunul, le vom mai putea îndeplini ? Mă tem, tare ma tem, că orizontul se îndepărtează tot mai mult, că ceea ce știam până acum s-a terminat și ceea ce ne va rămâne va fi un pumn de amintiri și tăciunii stinși ai dorințelor și aspirațiilor noastre că omenire ! Simt că ceva, cineva, de dată asta ne întinde o plasa în care vom cădea-n capcană, că vrăbiile speriate, un zid ce ne va opri avântul, un gard ghimpat între ce-a fost până acum și ce va fi de-acum înainte, printre ghimpi întrezărind ceea ce ne așteaptă; doar spre înapoi vom putea privi cu ochii mijiți, pe cât ne vor rămâne… cred că după toate astea ce trecem, după toate ce-auzim, ce vedem, vom fi așa de șocați, că nu știu, zău, dacă ne vom mai regăsi în noi înșine; nimic nu va mai fi că înainte, vom trage o linie și vom trece într-o era nouă, în care poate noi, nu vom mai fi noi, aceiași ce ne știam, o Era Nova, aceea a dependenței complete și-a neputinței, a îngrădirii conștiinței și subjugării personalității fiecăruia, în care Marii Păpușari vor trage de sforicele și noi ne vom mișcă după bunul plac, ni se va împărți până și porția de aer de sorbit, gură de apă și îmbucătura, sclavi, roboți, că până și gândul ne va fi controlat. Vom fi în stare oare să ne trezim la timp ? Vom apucă să lăsăm ceva copiilor, urmașilor noștri, o lume mai bună, mai dreapta și mai sigură sau, ne vom hrăni doar cu laurii celor plecați la cele sfinte ce-au știut să lupte pentru o idee ?

M-a impresionat adevărul profund al inteleptelor cuvinte ale Marelui Eminescu: “Timul la totul și totul la timp”! Însă, dacă vrem, nimic nu ne poate opri, putem urni munții, uniți fiind că un trup și-un suflet, voință de ne va fi dârza, va tăia că diamantul putreziciunea acestei societăți în care trăim, cu conducători-paiațe, ce știu numai a execută ordinele de mai sus, aplecați de sale.

Vom răzbate dincolo de acest azi care ne-a paralizat, ne-a încarcerat, folosindu-se de-un mic dușman nevăzut, dar atât de perfid, lucrat de ani în laboratoarele inconștientei ale marilor puteri mondiale, de fără scrupule inconștienți, ce joacă partide de albă-neagră, barbut, cu viețile unei întregi omeniri! Adormiți și neștiutori am fost atâția ani cât ni se pregătea tăcut și persistent armele de anihilare, nesângerande de dată asta, infiltrate că mici particule în trupul nostru și-al copiilor noștri, făcându-ne experimente.

O vor face și acum, în viitorul apropiat ce se prevede, vom fi roboții de mâine controlați de tehnologii superioare, la care va fi îndeajuns un semnal electromagnetic numai ca să dispărem, când vom ajunge la uzură sau, nu vom fi ascultători! Trebuie însă să ne trezim, ne vom opune celor ce ne cred simple cifre demografice ce trebuie micșorate, în funcție de vârstă, sex, ADN-uri cipate, sănătoase sau mai puțin, de unde vor cunoaște și ce lapte am supt de la mama, în funcție de culoare, topografie, interese, făcând preselecția darwiniană a celor mai bune exemplare, îndeplinindu-se visul hitlerist.

Hai să ne unim glasurile, să devină vuiet, să devenim mare si ocean, tsunami, ce i-or șterge pe acești păpușari de pe suprafață pământului, să ne luăm viaț înn mâini. Ne-o cer copiii acestui pământ, urmașii noștri, avem o datorie de îndeplinit.

Ceva, ce nu ne omoară ne va face mai puternici!

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.