Redefinirea conceptelor de supărare, critica supărării și a implicațiilor lor socio – umane – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Dr Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Voi face această scriere despre supărare spusă de la persoana întâi singular și întâi plural, implicit concomitent de la persoana a doua singular la a doua plural, pentru a fi mai explicit, expresiv, incitant în expunere, în vederea unei mai bune înțelegeri și pătrunderi a subiectului abordat și a implicațiilor sale socio-individuale, atât în comunitățile limitate umane, cât și la nivelul sociumului universal/pan mondial în viața lor cotidiană. Nu am constatat ca acest subiect atât de controversat dar și discutabil să fie pus în vizorul dezbaterilor publice dar în special, fapt regretabil, însă absolut necesar, în vizorul dezbaterilor și tratării lui în exegeza filosofică și nu numai.

Termenul supărare este arhicunoscut de toată lumea, de absolut toți oamenii de pe toate continentele, fiind pronunțat practic în toate zilele pe toată întinderea istoriei omului/omenirii, dar de foarte puține ori ea/ei și-au dat interesul de a pătrunde în substanța noțiunii supărare ca atare, de a intra în subsolurile intrinsec-ancestrale ale supărării, pentru a înțelege cum a apărut, dezvoltat, perpetuat și lărgit aria cuceririlor sale planetar-umane. Termenul supărare a devenit atât de obișnuit și domestic, încât a intrat în toate sferele activităților sociumului și internaționalizat într-atât, încât este considerat agnostic aproape ca ceva necesar și indispensabil existențialului uman.

Efectele supărării

Și totuși ce este supărarea? Pentru a răspunde la această întrebare este absolut obligatoriu de a-i pătrunde substanța de temelie a intrinsec-ancestralului ei. Când spun substanța intrinsec-ancestrală a sa, am în vedre metamorfoza sa ontogenetic-evoluționistă foarte complicată și complexă, care ne spune că supărarea n-a apărut de nicăieri, ci are o geneză și morfologie, adică o mișcare, transformare, transferare, proiectare, perpetuare și amplificare pe măsura trecerii omului /omenirii prin istorie. Și totuși pentru a intra în profunzimea subiectului ca atare este absolut necesar de a pune două întrebări sacramentale creștinești, înțelegerea corectă a răspunsului cărora, de fapt, ne va permite să parcurgem și să conștientizăm ce este supărarea.

Dar iată care sunt cele două întrebări creștinești: Oare atunci când Dumnezeu a zămislit și la propriu și la figurat omul El a făcut-o din supărare de sine și supărare pentru Creația Sa omul? Și a doua întrebare: Oare atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce de oameni și a murit ca apoi să învie, El s-a supărat pe oameni – călăii săi? Răspunsul este ancestral, esențial și acoperă antinomic și inferențial tot ceea ce înseamnă intrinsec supărarea. Deci nu s-au supărat pe oameni nici Dumnezeu la facere și nici Iisus la răstignire. Și atunci care sunt concluziile? Ele sunt promițătoare, încurajatoare, salvatoare, mântuitoare și anume că atât Dumnezeu cât și Iisus au făcut faptele Lor universal-substanțial-esențiale din mare iubire și dragoste de oameni. Și atunci cum răspundem noi marii Lor iubiri față de noi, oamenii. supărându-ne pe Ei? Aici apare o sincopă de interpretare incorectă și neînțelegere a celor spuse. Cei mai mulți vor răspunde că noi, oamenii, nu ne supărăm nici pe Dumnezeu și nici pe Iisus. Dar oare atunci când ne supărăm pe semenii noștri din preajmă nu-I supărăm pe Dumnezeu și pe Iisus ? Căci oamenii sunt creații ai marii iubiri a lui Dumnezeu și grijii învățăturii isusiene.

Supărarea. Ce-i asta? De ce apare supărarea și cum să faci față cu ea?

Ontogenetic începutul supărării s-a făcut odată cu primul păcat al omului întreprins împotriva vrerii Creatorului și apoi continuat, supărând pe Dumnezeu și Iisus prin noi și noi păcate acumulate evoluționist, astfel transformându-le într-o obișnuință cotidiană, transformând evolutiv și supărarea într-o obișnuință și ea cotidiană. Prin urmare intrinsec supărarea nu este altceva decât o pedeapsă atribuită / impusă sieși pentru faptul că exiști. Ori existența omului, datorită păcatelor sale, înseamnă nu numai bine, dar cel mai des și rele, care împreună și alcătuiesc viața sa și, deci, atunci când ne supărăm pe cineva de răul pe care ni l-a făcut, atunci, de fapt, ne supărăm pe Dumnezeu, dar și pe noi ca și componente și protagoniști ai vieții în general și ai vieții proprii, în acest fel administrându-ne pedeapsă pentru propria existență, făcând astfel o temniță din realitate.

Atare lucruri trebuie expres conștientizate, ținând nemijlocit de supărare. Ele constituie ceea ce numim ancestralul intrinsec al supărării, adică morfologia lui ontogenetică. În aceasta constă marele păcat al supărării, pentru că el merge împotriva lui Dumnezeu Creatorul existențialului uman, adică împotriva Dătătorului și Dăruitorului vieții omului și a elixirului ei.

Supărarea și frustrarea sunt momente artificiale

Rămânând deci în acest context conceptual despre esența de facto a supărării să ne întrebăm: face oare să ne supărăm unul pe altul și să-L supărăm și pe Dumnezeu? Căci de fapt supărarea este instrumentul de bază al amplificării și perpetuării răului între oameni și în lume. De aici se nasc toate conflictele mici și mari și cele mai groaznice dintre oameni, atât pe plan local, cât și la scară internațională. Ce se petrece de fapt? Atunci când nu ne supărăm pe cineva care ne face rău automat îl iertăm, faptă cu dublă acțiune reparatorie și tămăduitoare de fizic, dar și de metafizic, adică de trup și de suflet – toate astfel protejând și potențând viața-ctitoria lui Dumnezeu. Este foarte regretabil când acest fenomen se petrece în special în mediile culturale, inclusiv cele superioare academice, unde nu ar trebui să se întâmple, dar el dimpotrivă capătă în ele o și mai mare frecvență, amploare și putere. Afară de toate acestea supărarea are o mare incidență cu critica indispensabile una alteia, intercalându-se reciproc în mod organic și în regim con lucrativ absolut necesar. Căci a nu te supăra este numai o jumătate de măsură pentru ca reparația, restituirea și tămăduirea/iertarea să aibă loc integral. Este, așadar, absolut necesar ca răul făcut de răufăcător să fie integral reparat / îndreptat – fapt pentru care este și absolut necesară critica, pentru a satisface pe Dumnezeu și a obține iertarea sa.

Deci critica este indicată de însuși Creatorul vieții, ea având rădăcinile ancestral – ontogenetice în păcatul inițial al omului. Căci, cum ar fi putut el să nu-l săvârșească decât numai criticând-se pe sine, adică numai de a se opri din intenția sa rea și a renunța la ea? Dar omul n-a acceptat să se critice pe sine, ci pe Dumnezeu, aruncând astfel vina pentru păcatele sale pe Divinitate, așa cum nu acceptă critica toți acei care se cred mari și tari, mai drepți decât Dumnezeu, astfel înfăptuind păcatul împotriva lui Dumnezeu, implicit împotriva și a vieții, plini de îngâmfare și supărare, ei neconștientizând că se supără, de fapt, pe ei, pe viața lor, făcând din ea o temniță reală a lor, dar și a supărării lor.

Puterea iertării: Eliberarea de supărare și regăsirea păcii interioare

De aceea îngâmfarea este păcatul cel mai mare împotriva lui Dumnezeu și împotriva vieții (vezi Petru Ababii, „Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, Îngâmfarea și lauda de sine. Îngâmfare și îngâmfat. Îngâmfarea/înfumurarea–egoismul imoralității și fățărniciei umane, p. 144-146, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2025). Prin urmare, în definitiv, toți acei care nu suportă și nu acceptă critica nu-L suportă și nu-L acceptă pe Dumnezeu. Drept certitudine în acest sens am avut experiența trăită pe viu cu un filosof (din considerente etic-morale nu-i voi da numele) căruia am avut șansa /neșansa de a-i critica o lucrare, deci a critica nu pe filosof în persoană, ci lucrarea lui. A urmat o supărare profundă, soldată cu întreruperea oricărei comunicări și atunci încă o dată am înțeles ce fel de filosof este. Numai prin critică, ce obligatoriu presupune și o comunicare-polemizare, este posibil de ajuns la adevăr. Prin tot ce face, prin tot comportamentul său, omul este critic, adică de fapt, criticul propriu al propriei prestații, a demnității proprii-un fel de punere în oglinda reflectoare a imaginii sine-lui față de acest sine, adică esențial vorbind a dasein-ului față de sein, aceasta, de facto, fiind și definiția esențial definită a noțiunii de critică. Dacă omul își recunoaște imaginea, se recunoaște pe sine în această oglindă, înseamnă că el este pe calea cea bună, înseamnă că este critic față de sine și față de semenii din preajmă, adică responsabil față de demnitatea proprie, implicit și față de demnitatea semenilor, care altfel se exprimă prin faptul de a nu admite supărarea de orice fel – singura cale creștină de a evita lucrarea răului și acumularea lui.

Întotdeauna lucrurile trebuie văzute în ansamblu, morfogenetic, inclusiv supărarea și tot ce ține de ea. Altfel spus înainte de a ne supăra pe cineva trebuie să ne gândim bine și să medităm asupra faptei. În prezent lumea în fond este supărată, de fapt, pe sine, nerecunoscându-se în oglinda care este chiar ea, adică chiar sine-le său manifestat în comportamentul său incorect, din care cauză este așa cum este și cum o știm implicit și din cauza că nu conștientizează ce este supărarea și cum trebuie înțeleasă și tratat tot ce ține de ea, împreună cu consecințele sale.

Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)

Născut la 8 iulie 1947 în Fântâniţa, raionul Drochia, Republica Moldova. În 1972 a absolvit Institutul de Medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucrat ca medic generalist în Orhei. Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică: Animus Animus-Anima-Anima! sau Narcis Hyperionic, Chișinău, 2005; Trans(multi)culturalismul monoteist sau transcendenţă şi creştinism, 2008; Decodificarea logigramei în iconicul filosofic al lui Petre Ţuţea, 2010; Creştinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei, 2012; Prim adevăr şi interpretare în sens filosofic, sociologic şi literar, 2013; Aforisme, gânduri, reflecţii, 2020, Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane, 2025; Gândirea critică filosofică, sub tipar la Editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila.

Are numeroase articole şi studii publicate pe platformele Academia Edu şi Cunoașterea Dintre acestea enumerăm: Câteva opinii referitoare la filosofia lui Emil Cioran; Fenomenul transcendenţei în poezia lui M. Eminescu „Unda spumă”; Scrisori Schiller; Unele aspecte ale circuitului vicios al gândirii neoplatoniciste contemporane; Interesul şi rolul lui în formarea omului spiritual; Materialism şi realitatea esteticii; Reflecţii neoplatonice privind realitatea virtuală contemporană; Lumea în viziune transcendental-creştină, Rezolvarea dilemei vieţii este însăşi existenţa vieţii. Viaţa ca existenţă; Taină şi cunoaştere în abordarea temei teoriei generale a sistemelor, Proiectul sinelui şi rămânerea în sine ca proiect şi sens existenţial, Definiţii ale gândirii critice, Meditaţia (comprimată filosofică), Imperfecțiunile democrațiilor şi căile de depăşire a lor.

Colaborează cu reviste din România (Regal Literar, Cunoaşterea ştiinţifică, Ofranda Literară, eCreator, Moldova Literară, Steaua Dobrogei, Cervantes, Contrast Literar, Boem@, Constelații Diamantine, Amfiteatrul Literar, Thymes, Acolada, Apollon, Vâlcea Literară, Melidonium, Antares, Arena Literară, Sintagme Codrene, Luceafărul, Neuma, Polymnia, Mărturii Maramureşene, Cervantes, Urmuz, Mirajul Oltului, Reşiţa Literară, Rotonda Valahă, Cooltartis, Impact), din Spania (Spania Literară), Australia (Revista Emoţii şi lumină), S.U.A. (Revista de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină, New York; Revista Conexiuni Culturale, Cleveland, Ohio), Israel (Jurnal israelian din Tel Aviv), Canada (Destine Literare, Ziarul Observatorul din Toronto), Franţa (Jurnalul Bucureştiului-„Le Petit Parisien” din Paris).

Au scris despre opera sa: Acad. prof. dr. Liviu Pendefunda din Canada, Pr. dr. Theodor Damian din New York, Prof. univ. dr. Thomas Csinta din Paris, Prof. univ. dr. Petru Bejan din Iaşi, Mirela Cocheci, director al Revistei Amfiteatrul Literar, Doina Drăguţ, redactor-şef al Revistei Constelaţii Diamantine, Nicolae Sfetcu, redactor şef al Revistei Cunoașterea Științifică, Iosefina Schirger şi alţii. Are în lucru studii şi articole pe diverse teme filosofice şi de critică literară. (Iosefina Schirger)

Notă. Articolele autorului Petru Ababii în Jurnalul Bucureștiului

Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)

Distincții prestigioase – Thomas Csinta (french scientist – research professor & scientific director at CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D, french director & chief editor at JB – Journal of Bucharest, french press attached at OADO – Organization for Human Rights Defence) pentru activitatea sa științifică în domeniile educației de excelență (sistemul elitist „Grandes Ecoles”) și a cercetării fundamentale & aplicate în științele socio – judiciare (jurnalismul de investigații criminale)

Subiect de teză de doctorat în științe sociale (socio – judiciare). Incursiune în istoria execuțiilor celei de a V-a Republici Franceze (4 octombrie 1958 – 9 octombrie 1981). Modelul operatorial – spectral de investigare {sup[ps(y) – sp(y)]diag(y)} a (i)responsabilității penale în combaterea erorilor judiciare