„O bătălie uitată” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Dr. ing. Sebastian Cătănoiu redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului (Director al Adminisrației Parcului Natural Vânători Neamţ)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

Thomas Csinta, Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch) 

Scholar Google

Aveți probleme cu Justiția franceză? Contactați-ne la  OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora Română)

Notă. Ne adresăm în primul rând compatrioților noștri români din diaspora care au fost arestați și plasați în detenție provizorie (ca „preveniți”) în Franța, înainte să fi angajat, deja, un avocat care să-i reprezinte, dar și celor care deși sunt asistați de un avocat, întâmpină dificultăți în comunicarea cu autoritățile de anchetă (franceze) datorită problemelor lingvistice (cu caracter socio- judiciar) cu care se confruntă. Să nu uitați că într-o mare majoritate de cazuri, sunteți victimele unor interpretări neadecvate și neadaptate ale infracțiunilor comise (indiferent de procedură: corecțională sau criminală), ceea ce agravează incadrarea voastră juridică și ca urmare pedeapsa la care veți fi condamnați. Contactați-ne pe site-ul nostru: oadd.ro

Thomas Csinta (Videoclip–„Franța are propriile metode privind judecarea celor din Diaspora!”

Thomas Csinta (Videoclip–„Avocații francezi, lipsă de interes față drepturile Diasporei”

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) vă stă la dispoziție 24h/24h, 7z/7z.
Pentru orice problemă legata de justiția franceză ne puteți contacta pe site-ul organizației  

Început în 2022, parcă din senin, războiul dintre Rusia și Ucraina pare a nu se mai termina, iar predicția Angelei Merkel, care pomenește de o posibilă finalizare peste zece ani, ne dă fiori. Până prin secolul al XVII-lea stepele dintre Nistru și Volga, la nord de Marea Neagră și Marea Azov, erau denumite „Câmpiile Sălbatice”, fiind  stăpânite parțial, pe rând de către tătari, poloni, lituanieni sau ruși. Etimologic vorbind, Ucraina, a cărei constituire este legată de cazaci, nu înseamna altceva decât „zonă de frontieră”, iar ocuparea Crimeei în 2014 și amenințările succesive la independența Ucrainei, ne arată că această țară a rămas și azi, în integralitatea ei, o zonă de frontieră.  Vreme de sute de ani, mereu alți combatanți și-au disputat același teritoriu, transformat într-o „casă a războiului” perpetuuă.

După divizarea imperiului lui Ginghis Khan între fii acestuia, Hoarda de Aur a devenit un hanat independent. Teritoriul acesteia, la apogeul său, în prima jumătate a secolului al XIV-lea,  se întindea din Siberia și Asia Centrală până în Europa de Est, de la Urali până la Dunăre.  Între 1359 și 1381 Hanatul a precut printr-o perioadă de instabilitate politică, în care hanii s-au succedat cu rapiditate înregistrându-se, după tradiția orientală, numeroase cazuri de paricid și fratricid. În 1362, Hoarda de Aur a fost împărțită în trei state, unul ce păstra vechea capitală Sarai, un altul în ceea ce se chema Bulgaria-Volga, în jurul confluenței râurilor Volga și Kama, devenit ulterior hanatul Kazan și unul în Crimeea.

Tătarii din anii 1350 nu erau de același calibru cu armatele disciplinate conduse de Ginghis Han în secolul al XIII-lea, iar prinții ruși, vasali ai acestora, făceau călătoria spre Sarai, unde primeau investitura pentru a domni sau, ocazional, ștreangul călăului, în funcție de voința Marelui Han. Altfel, prinții Rusiei aveau voie să conducă după bunul plac și erau mult mai predispuși să poarte război între ei,  decât să se răzvrătească împotriva Hoardei. În acest context clientelar, mai multe principate precum Tver și Moscova au reuși să își extindă teritoriul și influența, în detrimentul altor cnezate rusești. Astfel, în secolul al XIV-lea, cnezii Moscovei au început să adune tributul pentru Hoarda de Aur de la principatele vecine, unind teritorii sub controlul lor și devenind principatul dominant din nord-est. Ajunge să-l amintim pe Ivan Kalita, recunoscut de tătari ca Mare Cneaz al Vladimirului, a cărui poreclă, Ivan Pungă de Bani, spune totul…

Prima înfrângere semnificativă a armatelor Hoardei de Aur, în Europa, nu a fost provocată de vreun principat rusesc sau de vreo putere din Apus, ci de Marele Ducat al Lituaniei. Este ironic că tătarii musulmani au fost învinși nu de creștini, ci de lituanienii considerați și ei păgâni întrucât, la acea vreme, venerau o seamă de zei în frunte cu zeul tunetului, Perkunas.

Cunoștințele despre perioada în care Lituania a fost o forță semnificativă în Europa de Est sunt puține întrucât cronicarii acelor vremuri, creștini, s-au ferit să menționeze realizările unui stat al cărui păgânism îl făcea susceptibil a schimba alianțele după propriul interes, fără a fi jenat de considerentele religioase ale vremii.  Este greu de crezut cum o țară care are acum în jur de trei milioane de locuitori a reușit în acea perioadă să stăpânească un teritoriu imens, între Marea Baltică și Marea Neagră! 

Lituania acelor vremuri era un loc sălbatic și înapoiat, acoperit de păduri vaste și impenetrabile, presărate de mlaștini.  Zona era extrem de săracă în resurse naturale, cu foarte puține bogății minerale și agricole, doar blănurile de animale și chihlimbarul din Marea Baltică reprezentând articolele pentru comerț. Lituanienii trăiau într-o societate războinică, în care nobilii conduceau o țărănime supusă, aveau suite formate din propriile familii extinse și erau în general loiali prinților lituanieni care îi mobilizau în caz de război. Poziția Lituaniei nu era nici ea tocmai fericită: la est, chiar dacă erau vasale mongolilor, se aflau principatele rusești în expansiune, la vest împărțea granița cu puterea în ascensiune a Poloniei, la sud-est se afla Hoarda de Aur, dar cea mai mare amenințare venea din partea creștinătății militante. Lituania îi avea la granițele sale nordice și vestice pe cavalerii Ordinelor Teutonic și Livonian, al căror scop principal era să creștineze acest ultim avanpost al păgânismului. Presiunea teutonilor a fost constantă aceștia organizând anual raiduri împotriva lituanienilor, uneori și câte două-trei pe an.

Dincolo de natura ostilă și populația războinică, țara a avut norocul să fie condusă în secolul al XIV-lea de dinastia Gedimidă, care a transformat Lituania într-un imperiu. Deși păgâni, Gediminizii erau susținuți de o rețea de alianțe matrimoniale și erau cunoscuți că luptau de o parte sau de alta, cu sau împotriva creștinilor, în funcție de interese. Unul din fiii lui Gediminas, Algirdas a moștenit tronul cnezatului Vitebsk prin căsătorie, un alt fiu s-a căsătorit cu ducesa de Volânia, o fiică a fost luată de soție de către ducele din Tver, o alta a ajuns soția lui Cazimir, succesorul la tronul polonez.

În interiorul Lituaniei, Gediminizii au adoptat o politică de toleranță religioasă aproape unică în Europa medievală. Imigranții erau bineveniți, coloniștii pricepuți erau bine răsplătiți, bisericile și mănăstirile au fost tolerate tocmai pentru a-i face pe meșteșugari și negustori să se simtă ca acasă. Nu doar creștinii, fie ei catolici sau ortodocși se închinau liber, nu existau restricții nici pentru evreii sau musulmanii rezidenți. Înainte de a muri, Gediminas a dorit să fie creștinat de călugări franciscani din Boemia, dar elita lituaniană a împiedicat acest lucru într-o manieră proprie, asasinându-i pe călugări.

În cursul secolului al XIV-lea Lituania s-a extins mult în Rusia, de-a lungul Niprului, după lupte cu tătarii și în Podolia, Galiția și Volânia, ocupând teritorii dorite de Polonia și Ungaria. Kievul fusese ocupat de lituanieni din 1330, statele rusești aliate precum Tverul, Novgorodul și Pskovul au fost sprijinite în conflictul lor cu Moscova. Natura exactă a domniei Lituaniei pe teritoriile rusești este greu de definit, pentru că dacă uneori principatele erau cucerite cu forța, alteori lituanienii erau chemați să conducă, mai ales că prinții gediminizi aveau obiceiul să nu impună alte legi noi și nici să se amestece în obiceiurile noilor supuși. Suzeranitatea lituaniană, păgână, poate la fel ca și cea tătară, avea un fel de neutralitate și era mai acceptabilă pentru ortodocși decât catolicismul. Păstrarea păgânismului a oferit un instrument și o armă diplomatică utilă care le-a permis Gediminizilor să folosească promisiunile de convertire ca mijloc de a-și păstra puterea și independența.

Odată cu moartea lui Gediminas în 1341, Lituania a trecut printr-o perioadă de tulburări dinastice, care s-a rezolvat în 1345 prin venirea la conducere a doi dintre fii săi: Algirdas și Kestutis. Chiar dacă Algirdas (Olgerd) deținea titlul de Mare Duce, acești frați formau un parteneriat dinamic pentru că Kestutis, cu sediul la Trakai, era la conducerea războiului cu Cavalerii Teutoni, iar Algirdas guvernând din Vilnius era concentrat pe menținerea și extinderea posesiunilor estice ale Marelui Ducat. Statul imens moștenit de Algirdas avea patru arii de tensiune: teritoriile lituaniene, ținte ale atacurilor cruciaților; bazinul Niprului Superior, obiect al rivalității cu Moscova; stepele împădurite ale Niprului Mijlociu, anterior aflate sub dominație tătară; Galiția-Volînia, zona de conflict cu Polonia și Ungaria.

Profitând de dezordinea internă din cadrul Hoardei, Marele Duce Algirdas a organizat o campanie în teritoriile tătare, dorind să asigure și să extindă teritoriile sudice ale Marelui Ducat, vizând în special Principatul Kiev, care ajunsese sub influență lituaniană după Bătălia de pe râul Irpin la începutul anilor 1320, dar încă plătea tribut Hoardei. Ca o dovadă că nimic nu e nou sub soare, după aproape 700 de ani, în februarie-martie 2022, râul Irpin a fost una dintre principalele linii defensive care au împiedicat forțele ruse să încercuiască și să cucerească capitala ucraineană. Eșecul Rusiei de a traversa eficient râul Irpin și de a sparge apărarea ucraineană a contribuit decisiv la abandonarea ofensivei asupra capitalei Ucrainei. În jurul anului 1360, Algirdas l-a instalat pe tronul Kievului pe propriul fiu, Volodimir. Cum prințul anterior, Theodor, era considerat un vasal fidel al Hoardei, prin această schimbare tătarii riscau nu doar să-și piardă un aliat ci, poate mai important, și influența pe care o aveau asupra celorlalte teritorii vestice ale Hoardei. În acest context, conducătorii Hoardei de Aur au trimis o armață pentru a face față acestei amenințări din partea lituanienilor. În 1362 sau 1363, Algirdas a mărșăluit în partea inferioară a Niprului, întâlnind armata tătară la Sinie Vody, adică Apele Albastre, pe râul Sîniuha, afluent al Bugului de Sud, probabil în apropierea actualei localități ucrainene Torhovytsia.

Informațiile despre bătălie sunt sumare, dar există dovezi cronice contemporane ale evenimentului. Victoria clară a lituanienilor a fost dovedită prin uciderea în luptă a celor trei conducători ai armatei mongole, Marele Ducat al Lituaniei asigurându-și stăpânirea asupra principatului Kievului, a Podoliei și acces la Marea Neagră, devenind astfel vecin direct și rival al Marelui Ducat al Moscovei. Principala consecință a bătăliei a fost trecerea unei mari părți a teritoriilor ucrainene de sub influența Hoardei de Aur în sfera de putere a Marelui Ducat al Lituaniei, schimbând pentru secole echilibrul politic al Europei de Est. După Sinie Vody, Lituania a devenit principala putere în mare parte din teritoriile fostei Rusii Kievene, Hoarda de Aur a început să piardă controlul asupra frontierelor sale vestice, iar relațiile dintre Lituania, Polonia, Moscova și statele tătare au intrat într-o nouă etapă.

O bătălie de o asemenea importanță a primit relativ puțină atenție din partea istoricilor, atribuită lipsei surselor istorice. Istoricii ruși au ales să pună accent pe victoria ulterioară a moscoviților împotriva tătarilor în bătălia de la Kulikovo din 1380, în care prințul Dimitri al Moscovei l-a învins pe Mamai, unul dintre principalii concurenți ai lui Tohtamîș pentru controlul Hoardei de Aur. În narațiunea istorică rusă tradițională, bătălia de la Kulikovo este considerată un moment esențial în emanciparea cnezatelor ruse de sub influența Hoardei de Aur. Câștigurile acestei bătălii, mult promovate de istoricii ruși, au fost anulate când Tohtamîș a jefuit Moscova, în 1382.

Dintr-o altă rațiune, dar cu același efect, cronicarii polonezi nu au dorit să scoată în evidență pretențiile Lituaniei asupra Podoliei, mai ales că acestea veneau din partea unei puteri păgâne la acea dată! Un alt factor care a pus într-un con de umbră victoria lituaniană au fost evenimentele istorice ulterioare. Prin căsătoria dintre Jadwiga, regină a Poloniei și Marele Duce Jogaila, fiul lui Algirdas, în 1385, ducele păgân a devenit regele creștin Wladislaw, iar catolicismul a fost impus supușilor săi lituanieni.  Această decizie a alienat teritoriile de credință ortodoxă și a precipitat o îndepărtare față de stăpânii lor anterior mai puțin contestabili, un suzeran păgân fiind preferabil unuia creștin de alt rit. Astfel cronicarii ruteni nu aveau niciun interes să celebreze realizările Lituaniei împotriva tătarilor, după această aparentă trădare. 

În accepțiune modernă mulți istorici ucraineni văd victoria lui Algirdas asupra Hoardei ca un moment în care o mare parte a teritoriilor ucrainene a început să iasă de sub dominația tătaro-mongolă. În această interpretare, bătălia simbolizează integrarea regiunii Kievului și a Podoliei într-un spațiu politic european diferit de cel al stepelor dominate de Hoardă. Astăzi, bătălia de la Sinie Vody este folosită mai ales ca simbol al orientării europene a Ucrainei, al legăturilor istorice dintre Ucraina și Marele Ducat al Lituaniei și al ideii că teritoriile ucrainene au avut o evoluție istorică proprie, diferită de Rusia. Bătălia din secolul al XIV-lea a avut loc într-un context politic foarte diferit de cel actual, iar interpretările contemporane reflectă adesea preocupări identitare și geopolitice moderne, nu doar realitățile epocii medievale. Se pare că bătălia de la Apele Albastre este importantă pentru ucraineni, lituanieni, ruși sau polonezi, dar ce ne privește pe noi, românii? În acea perioadă Bogdan I consolida independența Moldovei față de Ungaria, noul stat a apărut într-o regiune unde influența Hoardei de Aur era  prezentă. Este foarte posibil ca, deși unii istorici sunt reticenți, Moldova timpurie să fi recunoscut anumite forme de suzeranitate sau să fi plătit tribut tătarilor, însă dovezile pentru o vasalitate formală și permanentă sunt limitate. Logica ne spune că, aflându-se într-un conflict deschis cu Regatul Ungariei, Bogdan ar fi urmărit să aibă liniște sau chiar protecție din partea Hoardei.

Slăbirea influenței tătare la vest de Nistru, prin victoria de la Apele Albastre, a creat condițiile favorabile pentru consolidarea statului moldovean întemeiat de Bogdan I, contribuind și la diminuarea influenței maghiare. Poate nu există o legătură directă de cauzalitate între independența Moldovei față de Regatul Ungariei și expansiunea lituaniană, dar cele două procese au avut loc aproape simultan și au contribuit la remodelarea echilibrului de putere regional. Independența Moldovei, pentru al cărei început istoricii agrează anul 1359, va fi fost față de maghiari și ar fi fost desăvârșită, și față de tătari, după 1362/1363 ca urmare a bătăliei de la Apele Albastre.

Noul factor de putere apărut în zonă, Lituania, a fost văzut de către domnii moldoveni ca un aliat prețios împotriva pretențiilor Ungariei și Hoardei. Începând cu Bogdan I, domni precum  Petru I Mușat, au întreținut relații apropiate cu Lituania și cu lumea ruteano-lituaniană. Orientarea spre Lituania și mai apoi Polonia a devenit coloana vertebrală a politici externe moldovenești, cel puțin până în vremea lui Alexandru cel Bun, asigurând un contrabalans la presiunea maghiară, o umbrelă militară împotriva tătarilor și o punte comercială spre lumea ruteană și baltică. Bunele relații moldo-lituaniene au făcut ca în 1399, în vremea lui Ștefan I, un contingent moldovean să lupte alături de lituanienii Marelui Duce Vytautas, aliați cu tătarii lui Tohtamîș, în bătălia de la Vorskla, pierdută dezastruos, în fața armatei trimise de Timur Lenk.  În vremea lui Alexandru cel Bun, o trupă de moldoveni a participat de partea polonezo-lituanienilor, în 1410, la bătălia de la Grunwald împotriva dușmanilor de moarte ai Lituaniei, cavalerii Ordinului Teuton.

Relațiile Moldovei cu Lituania au avut și un inedit ecou cultural. Pornind de la o speculație etimologică, asemănarea dintre „Livonia” și „valah”, bazându-se pe imaginea valahilor de popor mobil, răspândit pe o arie geografică mare, datorită transhumanței, în anii 1550, umaniştii de la Universitatea din Wittenberg, au sugerat pentru prima dată că valahii au migrat spre Marea Baltică, s-au stabilit în Livonia şi au devenit strămoşii estonienilor şi letonilor. Tradiția umanistă a migrațiilor fondatoare și  atribuirea unei origini legate de valahi și, indirect, de lumea romană oferea regiunii baltice o genealogie inteligibilă și respectabilă în cadrul istoriei europene. Astfel, ideea unei colonizări valahe a Livoniei a fost prezentă în comunitatea științifică a vremii, pentru aproximativ 150 de ani, până la începutul secolului al XVIII-lea. Respinsă în cele din urmă de abordarea mai echilibrată a istoricilor iluminişti, considerată astăzi o „fanciful hypotheses”, teoria colonizării valahe a Livoniei a rămas un exemplu interesant al modului în care umaniștii Renașterii încercau să explice trecutul. Toate, pornind de la o bătălie astăzi uitată…

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

Buna-credință în era post-adevărului – principiu juridic și exigență a comunicării publice. Lucrare prezentată la al 36-lea Congres internațional al Universității Apollonia din Iași „Pregătim viitorul promovând excelența” (2026), secțiunea „Comunicare în era post-adevărului – provocări, strategii și responsabilitate socială (sub coordonarea prof. univ. dr. Dumitru Popa). Corespondență de la Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași)

Dimensiunea economică și financiară a contractelor în învățâmântul universitar juridic românesc și francez (în colaborare cu Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

„Diaspora românească – rădăcini și orizonturi. Despre locuirea identității, limbaj și apartenență” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la jurnalista româno-libaneză Anca Cheaito (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”). Elogiu jurnalistului Petru Frăsilă (directorul postului de televiziune M+Tv International)

Teoria Codului Sociogenetic (CSG) – Formalismul fenomenologic & matematic în „Constelații Diamantine” la baza unei colaborări franco – libaneze (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului & Anca Cheaito – jurnalistă libaneză, președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

Subiect de teză de doctorat. In memoriam Christian Ranucci – foarte probabil, nevionvat, condamnat la moarte și executat în 1976 pentru răpirea și asasinarea lui Marie-Dolorès Rambla și presupusa sa legătură cu rețeua pedocriminală a lui Jacques Dugué în conexiune cu dosarul de pedocriminalitate Coral. Ironia sorții–Drama lui Jean-Baptiste Rambla–fratele victimei, condamnat la închisoare pe viață pentru femicide în recidivă (asasinatele abominabile ale lui Corinne Beidl și Cintia Lunimbu)

Corespondență de la de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni criminali în fața Curții cu Jurați Paris – Dosarul (multi)criminal al fostei organizații masonice „Athanor” cu implicarea serviciilor de informații DGSI (Direcția genrală a securității Interne) și DGSE (Direcția generală a securității externe) [Francs-maçons criminels devant le Tribunal Judiciaire de Paris – Dossier (multi)criminel de l’ancienne organisation maçonnique „Athanor” avec l’implication des services de renseignement DGSI (Direction générale de la sécurité intérieure) et DGSE (Direction générale de la sécurité extérieure)]

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor ca și în cazul lui Elyazid Ahamada [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant, comme dans le cas d’Elyazid Ahamada]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)