„Aplaudacii” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița (economist, filosof și scriitor)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

„Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”. (Sun Tzu)

1. „Aplaudatori”, „aplaudaci” și distincția dintre aceștia

„Nu există adevăr care să nu fie omagiat de aplauze, așa cum nu există trădare care să nu fie susținută de aplaudaci.” (N. Grigorie Lăcrița)

• Termenul de aplaudatori

„Adevărata bucurie este cea care ne dăruieşte mai multă energie  şi ne face să ne simţim în viaţă.” (Robert Puryear)

Aplauzele sunt o formă de ovație prin baterea din palme în semn de aprobare și de mulțumire, de obicei după o reprezentație, precum un concert muzical, o piesă de teatru, un discurs, o adunare populară etc. În general, aplauzele sunt în funcție de gradul de entuziasm stârnit de spectacolele publice. Aplauzele „aplaudatorilor” apar spontan, dintr-o satisfacție sufletească și destul de ușor de manifestat. Cuvântul „aplaudator” a suferit o schimbare de la sensul său pozitiv către negativul „aplaudac”, care descrie comportamente imorale, căpătând o încărcătură negativă, de dispreț, de critică sau batjocură. Din cele mai vechi timpuri au apărut și „aplaudatorii la comandă”, organizați și, fie plătiți, fie obligați, care au căpătat numele de „aplaudaci” din cauza evidentei conotații negative, disprețuitoare sau depreciativă pe care o au aceștia. Deci, „aplaudatorii” nu trebuie confundați cu „aplaudacii”, între care există deosebiri fundamentale.

• Termenul de „aplaudaci”

„Aplaudacii sunt expresia răului deghizat în bine”. (N. Grigorie Lăcrița)

Termenul de „aplaudaci”: 1) este folosit în spațiul public și pe rețelele sociale pentru a-i descrie pe susținătorii fervenți ai unor politicieni sau partide, care aprobă necondiționat acțiunile acestora, chiar și atunci când acestea sunt controversate sau, în opinia criticilor, dăunătoare interesului național; 2) este folosit în sens negativ, de ură, de dispreț, la adresa persoanelor care manifestă (sub orice formă, nu numai prin aplauze) un entuziasm forțat, servil sau plătit față de interesele altor state sau entități în detrimentul României”; 3) sugerează o atitudine de servilism față de interese externe sau față de decizii luate la nivel înalt care ar favoriza capitalul străin în detrimentul celui autohton; 4) apare des în discursurile celor care susțin viziunea globalistă, de deschidere a piețelor, care este în contradicție cu concepția protecționistă, suveranistă, care susține păstrarea și valorificarea eficientă a activelor statului, spre propriul interes național; 5) se mai folosește și cu sensurile de: 5.1) trepăduși: persoane care aleargă încoace și încolo, agitându-se pentru treburile altora; 5.2.) Toboșarii slugoi: cei care, bătând toba trădării și a propagandei toxice, vor să convingă lumea cu vești care ascund manevrele și/sau mijloacele celor care ne vor în sistemul colonial modern al lor. Atunci când termenul „aplaudaci” este alăturat adjectivului „trădători”, precum „aplaudaci trădători”, de neam și/sau de  țară, expresia capătă o conotație extrem de dură, fiind folosită de obicei în diferite contexte, precum cele menționate mai jos.

Din categoria de „aplaudaci” fac parte: 1) persoanele care aplaudă pe cei ce dețin puterea; 2) lingușitorii, conformiștii, obedienții, oportuniștii, care aprobă, fără să țină cont de adevăr, tot ceea ce este în interesul lor; 3) persoanele care se conformează din oportunism părerilor, convingerilor altora, chiar dacă acestea nu corespund convingerilor lor; 4) persoanele lipsite de principii, care adoptă și aplică numai acele principii și păreri care le satisfac interesele personale, în general meschine; 5) prietenii lui Iuda Iscarioteanul care, ca și acesta, pentru 30 de arginți au ajuns trădătorii de neam și de țară (fiind bine instruiți în acest sens), și aceasta în timp ce se ascund foarte bine sub masca patriotismului, a loialității față de neam și de țară.

Aplaudacii sunt strâns legați de contractele și/sau de obligațiile pe care le au în schimbul unor favoruri primite, care sunt dintre cele mai diferite, precum în arginți, în promovarea în profesie, în conducerea unor instituții, a unor unități de stat, chiar și până la cel mai înalt nivel.  Dintre toți aplaudacii, „aplaudacii, prieteni de-ai lui Iuda”, au fost cei mai periculoși din cauză că aceștia s-au pus în slujbașii celor care ne-au făcut să nu prea mai avem nimic al nostru în această țară. Noțiunea de „aplaudacii prietenii lui Iuda” face trimitere la Iuda Iscarioteanul, care, conform Evangheliei după Matei, l-a trădat pe Isus pentru 30 de arginți (30 de monede de argint). Aplaudacii prietenii lui Iuda, au fost ca și acesta: pentru arginți au ajuns trădătorii de neam și de țară (fiind bine instruiți în acest sens de cei în slujba cărora se află), și fac aceasta în timp ce se ascund foarte bine sub masca patriotismului, a loialității față de neam și de țară. Spre deosebire de trădătorul de Iuda Iscarioteanul, care, după răstignirea lui Isus, regretând fapta, a aruncat cele 30 monede în incinta Templului lui Irod din Ierusalim (Matei 27:5), după care s-a spânzurat de un copac, numit de atunci „copacul lui Iuda”, „aplaudacii prietenii lui Iuda”, trăiesc foarte bine în nesimțirea și în fericirea trădării lor, bucurându-se de promovări, de colonizatorii țării trădate, până în cele mai înalte poziții în conducerea unor instituții ale statului și chiar în conducerea țării.

• Distincția care trebuie făcută între dintre „aplaudatori” și „aplaudaci”

„Numai raţiunea ne învaţă să cunoaştem binele şi răul”. (Jean-Jacques Rousseau)

Când se discută despre „aplaudatori” și „aplaudaci” este strict necesar să se facă deosebire între „aplaudatorii forțați” și „aplaudaci”. În perioada comunistă, masele erau obligate să aplaude frenetic atât liderii dictatoriali, cât și ideologia comunistă. Exemplul cel mai bun în acest sens este din perioada stalinistă din România (cea mai dură fiind între 1948 și 1953, anul morții lui Stalin), când, la adunări, atunci când se pronunța numele lui Stalin, toată lumea era obligată să se ridice în picioare și să aplaude furtunos și prelungit, nu din convingere, ci din frică, din team de a fi considerat neloial și, ulterior, să suporți diverse consecințe, care puteau merge chiar până la a fi arestat. Ori, în condițiile în care cetățenii respectivi, după ce că erau obligați să aplaude frenetic liderii dictatoriali, contrar propriilor trăiri sufletești anticomuniste, este nedrepte ca, ulterior, gesturile acestora să fie considerate ca o trădare de la valorile de libertate și de demnitate.

2. Aplaudacii trădători de țară

„Trădarea de țară produce grave suferințe,  numai că trădătorul nu suferă, în schimb suferă ceilalți.” (N. Grigorie Lăcrița)

• Aplaudacii trădători de țară

„Sfârşitul unei nații începe atunci când trădătorii acesteia, în timp ce își vând țara, îi denigrează pe patrioții și îi omagiază pe asupritori!” (N. Grigorie Lăcrița)

Sintagma „trădători de țară este utilizată la adresa celor care acționează împotriva intereselor naționale în favoarea unor interese străine, precum lideri politici, guvernanți, funcționari, persoane fizice și a tuturor care „vând țara”, sub orice formă, inclusiv prin a fi în slujba „agenților străini”. Acuzația de „trădare de țară” este extrem de gravă prin faptul că: 1) aduce în discuție lipsa de loialitatea față de stat, de popor, de țară; 2) indică un nivel ridicat de neîncredere în instituții și în conducători; 3) redă o ruptură profundă între diferite segmente ale populației. Deși este un termen politic puternic folosit în dezbateri, el nu are o definiție juridică.

 „Aplaudaci trădători de țară”: 1) se referă la cei care susțin, în general sub o formă mascată, chiar de buni români, mari de patrioți, măsuri dăunătoare interesului național (economic, social sau suveran) doar pentru a obține beneficii personale, sau pentru a păstra privilegii sub cele mai diferite forme; 2) este un mod de a acuza pe acei susținători care, prin sprijinul lor conștient de trădători, facilitează decizii care subminează suveranitatea, economia sau viitorul României; 3) este o acuzație lansată în dezbaterile privind influențele externe, la adresa celor care aplaudă și susțin interesele altor state sau entități în detrimentul României; 4) este o expresie pentru a descrie jurnaliști, politicieni, analiști economici, influenceri și orice persoană care susțin activ, prin orice mijloace, precum în scris, prin discursuri publice și justificări ideologice, privatizarea unor active strategice ale statului, a resurselor naturale, a companiilor naționale etc., privatizări considerate prejudiciabile pentru patrimoniul național și pentru suveranitatea țării. În esență, sintagma „aplaudaci trădători”, sau „aplaudaci trădării” se referă la persoanele care susțin, aplaudă, omagiază, în general sub o formă mascată, chiar și de buni români, de patrioți, măsuri dăunătoare interesului național (economic, social sau suveran) doar pentru a obține beneficii personale sau pentru a păstra privilegii sub cele mai diferite forme.

• Aplaudacii susținători ai privatizărilor

„Aplaudacii sunt masca trădării”. (N. Grigorie Lăcrița)

Cele mai multe dintre companiilor de stat ineficiente, au fost aduse în această starea prin măsuri bine gândite, pentru ca ulterior să fie preluate, la prețuri subevaluate, până la derizorii, de investitori străini care, prin aplaudacii susținători ai lor:

• 1) au susținut și susțin că vânzarea companiilor de stat ineficiente, precum, spre exemplu, cele din energie, transporturi, industria de apărare etc.,) este necesară pentru a opri pierderile bugetare și a atrage investiții private, conform unor politici de reducere a implicării statului în economie
• 2) au susținut și susțin vânzarea companiilor de stat, a resurselor naturale sau a terenurilor către investitori străini la prețuri subevaluate, până la derizorii;
• 3) promovează „ideologii neo-liberale” sau interese externe, prezentând privatizarea ca pe o „reformă” sau o necesitate impusă de organismele internaționale, precum, spre exemplu, FMI, Banca Mondială, chiar și atunci când activele sunt vândute la prețuri considerate prea mici
• 4) au pornit, la marile privatizări, după anul 1990, chiar de la vârful statului, când s-a mers până acolo încât să se spună, chiar de premierul României Petre Roman^[1], că „industria României este un morman de fiare vechi“ și că „Statul nu trebuie să mai subvenţioneze iluzii”. Prin această declarație, făcută de al doilea om din conducerea țării, s-a dat frâu liber distrugerii așa-zisului „mormanului de fiare vechi”, respectiv la demolării industriei românești, la vânzarea acesteia la prețuri derizorii unor investitori străini, proces care continuă și în prezent și cu puținul care a mai rămas în România, precum cu CFR Marfă, Tarom, diverse regii autonome etc.
• 5) argumentează că „statul este un administrator prost”, chiar dacă aceștia știu foarte bine faptul că, chiar ei, prin trădările lor, prin promovarea în conducerea statului a „vânzărilor de țară”,  au făcut tot posibilul ca „statul să fie un administrator prost”, pentru ca țara să ajungă pe mâna lor, a „vânzărilor/cumpărătorilor de țară”, pentru care pierderea suveranității economice și a resurselor naționale ale țării nu conta. Termenul este, prin urmare, unul puternic încărcat emoțional, folosit pentru a stigmatiza susținătorii privatizărilor ca fiind complici la diminuarea patrimoniului național.

• Aplaudacii cozi de topor

„Nu-i oare înfiorător faptul că Iisus Hristos, propovăduitorul iubirii, a fost trădat printr-un sărut?” (Søren Aabye Kierkegaard)

Frecvent, în vorbirea curentă, se folosește și expresia „coadă de topor”, care are înțelesul de cel ce ajută cuiva ca unealtă la săvârșirea unei fapte rele, la o acțiune dăunătoare colectivității, se face „coadă de topor”, adică complice la o infamie, la o trădare. Expresia este explicată în fabula „Toporul și pădurea” de Grigore Alexandrescu.

Eroul fabulei, un țăran de pe vremea când toporul încă nu avea coadă, se silea zadarnic să taie copacii cu fierul în mână. Când i-a cioplit o coadă din lemnul unui arbore, abia atunci a izbutit să reteze pădurea, începând chiar cu arborele din care a fost făcută coada toporului. Deci, coada a jucat rolul trădătorului. (vezi DEXonline) Expresia „cozi de topor” se referă metaforic la persoane trădătoare, complici care, deși fac parte din același grup, neam, comunitate, popor, ajută inamicul sau un străin să distrugă acel grup, similar modului în care lemnul cozii ajută toporul să taie pădurea, începând chiar cu arborele din care a fost făcută coada toporului. Termenul „cozi de topor” descrie:

• oameni lipsiți de loialitate, folosiți pentru interese străine
• un trădător, un om vândut, o unealtă a dușmanului
• un individ care devine instrumentul docil al unei puteri potrivnice;
• pe cineva care, prin acțiunile sale, facilitează distrugerea sau destabilizarea din interior
• o persoană care ajută dușmanii unui grup, sau o cauză rea, să distrugă acel grup din interior, acționând ca o unealtă, ca o „coadă de topot”.

Termenul a fost și este frecvent utilizat: 1) în discursul politic pentru a-i stigmatiza pe cei considerați „vânduți intereselor externe” sau pe „cei care sabotează o comunitate din interior pentru beneficii personale”; 2) pentru a descrie o persoană care se lasă folosită de alții, de obicei de inamici sau de forțe străine, pentru a face rău propriului grup, propriei țări sau unei cauze în care ar trebui să creadă.

Morala provine din ideea că toporul (partea tăioasă, metalică) nu ar putea tăia copacii din pădure dacă nu ar avea o coadă făcută chiar dintr-un lemn chiar din acea pădure. Ironia amară este că acea coadă este făcută chiar din lemnul copacului care urmează să fie tăiat. Astfel, „coada de topor” provine din același mediu pe care se luptă să îl distrugă, așa cum trădătorii de neam și de țară provin tot din rândul poporului pe care îl trădează. În esență, „a fi o coadă de topor” înseamnă a fi un trădător de neam și de țară care provin tot din rândul poporului pe care îl trădează.

Trădătorii „cozi de topor” sunt și din cele mai vechi timpuri, și față de cei mai curați oameni, din care și-au tras substanța. Chiar și Iuda Iscarioteanul este considerat arhetipul sau prototipul expresiei „coadă de topor” în cultura creștină și românească. El a fost ucenicul care l-a vândut pe Iisus Hristos sinedriului evreiesc pentru 30 de arginți Fiind unul dintre cei 12 apostoli, Iuda a fost din interiorul grupului lui Iisus Hristos. Prin sărutul său (semnul trădării), el a permis autorităților să-L identifice și să-L aresteze pe Iisus. În teologia creștină, Iuda este sinonim cu  „trădătorul suprem”, el fiind cel care a pus interesele personale (banii) mai presus de învățătorul său, acționând practic ca o „unealtă” a forțelor care doreau moartea lui Iisus. Deși a avut remușcări și a încercat să dea banii înapoi, actul său a rămas în istorie ca exemplul clasic de trădare din interior. În concluzie, Iuda este arhetipul trădătorului care își vinde tabăra, fiind piesa de legătură (coada) care a permis „toporului” autorităților vremii să lovească în Iisus.

• Aplaudacii în bocanci

„Nici nu a visat trădarea de câți aplaudaci va fi susținută”.  (N. Grigorie Lăcrița)

 „Aplaudacii în bocanci” este o sintagmă metaforică folosită adesea pe rețelele sociale, în discursul public și jurnalistic din România pentru a descrie persoanele care susțin orbește, zgomotos și, uneori, sub presiune sau contra cost, un regim politic, o ideologie sau un lider. Termenul „aplaudacii în bocanci” este asociat cu: 1) susținători obedienți, „aplaudaci de serviciu”; 2) persoane care laudă necondiționat sau aplaudă acțiunile unor lideri sau instituții, adesea în contexte care necesită o atitudine rigidă, disciplinată sau formală; 3) susținerea forțată sau remunerată, precum, spre exemplu, de „figurant” adus la mitinguri sau evenimente oficiale pentru a crea iluzia unei susțineri populare masive; 4) unele situații, în care termenul este folosit ironic pentru a descrie suporteri sau angajați dintr-un mediu ierarhizat (unități militare, echipe de fotbal controlate) care își manifestă loialitatea la comandă; 5) „aplaudacii” lipsiți de discernământ, care, în unele discursuri, acționează conform unor instrucțiuni pentru susținerea unui partid sau a unui politician; 6) masele de manevră folosite de diverse formațiuni politice în campanii electorale sau la manifestații de stradă.

Termenul „bocancii” este folosit ca simbol al forței, făcând trimitere la o structură organizată, uneori paramilitară sau asociată cu „bătăușii” de partid sau dintr-o altă structură, sugerând că acești susținători nu sunt acolo din convingere democratică, ci din disciplină de partid sau pentru intimidare. În concluzie, „aplaudacii în bocanci” desemnează un grup de oameni obedienți, care susțin loial, „în pas de defilare”, o cauză sau un lider, fiind percepuți ca fiind cumpărați, manipulați sau disciplinați strict.

___________________

^[1] Petre Roman, autorul celebrei propoziţii din anii ‘90, „industria României este un morman de fiare vechi“: Statul nu trebuie să mai subvenţioneze iluzii

„ECONOMIA AUTOHTONĂ, UN MORMAN DE FIARE VECHI”

Nicolae Grigorie-Lăcrița. Scrieri religioase. Volumul 1. 

Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița (Nicolae Grigorie-Lăcrița-profil realizat de Nicolae Vasile)

Nota redacției.  (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

Distincții prestigioase – Thomas Csinta (french scientist – research professor & scientific director at CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D, french director & chief editor at JB – Journal of Bucharest, french press attached at OADO – Organization for Human Rights Defence) pentru activitatea sa științifică în domeniile educației de excelență (sistemul elitist „Grandes Ecoles”) și a cercetării fundamentale & aplicate în științele socio – judiciare (jurnalismul de investigații criminale)

Les sujets du „Concours – Agrégation de mathématique” 2025 (titularizare în sistemul de înățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Subiectele de concurs (Modelizare matematică) pentru doctori în științe (matematice) – 2025

Subiect de teză de doctorat în științe sociale (socio – judiciare). Incursiune în istoria execuțiilor celei de a V-a Republici Franceze (4 octombrie 1958 – 9 octombrie 1981). Modelul operatorial – spectral de investigare {sup[ps(y) – sp(y)]diag(y)} a (i)responsabilității penale în combaterea erorilor judiciare