Mara era o fetiță cuminte și isteață, care locuia la Cluj, împreună cu părinții ei și bunica din partea mamei; întâmplarea se situează în anii acerbi ai unui comunism feroce în care ipocrizia înflorea fără rezerve. Clujul este situat într-o frumoasă vale și beneficiază de schimbările anotimpurilor specifice climei temperate–continentale: primăvara e de o frumusețe rară, vara-uneori fierbinte-vine cu ploi torențiale și furtuni, covorul splendid al frunzelor căzute pe aleile parcului colorează toamna, pe când priveliștea feerică a zăpezii la minus 20 de grade, cu soare, împrumută tabloului, o lume de basm: iarna.
Acesta e și anotimpul Crăciunului în locul căruia socialismul inventase o altă sărbătoare împreunăcuun Moș Gerilă care, de Anul Nou, aducea cadouri puse sub „pomul de iarnă” împodobit, asemănător cu cel tradițional. Copiii primeau astfel, cadouri acasă la data convențională, 24 decembrie, de Crăciun, iar peste o săptămână mergeau și la simulacrul socialist, la Moș Gerilă…
În spaima lor de a fi considerați eventual neloiali sistemului, unii cetățeni puneau un brad pe balconul locuinței, brad ce aștepta acolo Anul Nou, dar în casă aveau altul pe care îl împodobeau la 24 decembrie. Ipocrizia jubila într-atât încât practic era greu să realizezi proporțiile ridicolului. Cu toate acestea,în preajma Crăciunului atmosfera devenea sărbătorească, chiar dacă nu în public; lumea se pregătea pentru reuniunile familiale unde bradul împodobit asigura feeria scontată. Marea bucurie a Crăciunului aparținea copiilor mici, ei mai credeau că într-adevăr Moș Crăciun vine cu sania și împarte cadourile în concordanță cu dorințele lor exprimate în prealabil, prin „poșta” asigurată de părinți. Crăciunul însemna zăpadăși ger afară, căldură plăcută în casă, prăjituri tradiționale și bomboane agățate pe crengile bradului iar într-un târziu, când familia se întorcea din plimbările obligatorii, cei mici descopereau sub pomul împodobit, cadourile mult așteptate. Lumea feerică a basmului punea stăpânire pe sufletele celor mici(darși mai mari), ajunul de Crăciun era practic trecerea într-o lume imaginară în care era imposibil să nu te simți bine!
Mara, aidoma celorlalți copii, credea în existența lui Moș Crăciun, cu atât mai mult cu cât fusese părtașă la o experiență unică în anul în care împlinea cinci ani, când văzu apariția în carne și oase a unui bătrân cu barbă albă care venise la ei acasăși îi aduse toate cadourile pe care le ceruse. Mara, deși ușor timorată, a purtat un dialog nostim cu „Moș Crăciun”, l-a întrebat de unde știa ce cadou își dorește, vroia să știe câți copii îl mai așteaptă, dacă va fi foarte obosit când va ajunge acasă și în sfârșit, dacă crede că ea, Mara, fiind deja mare pentru că are cinci ani, ar trebui să adoarmă fără să i se spună povești ? Apoi, l-a invitat să vină la ea și anulurmător. „Moș Crăciun” a răspuns cu amabilitate întrebărilor fetiței și a început prin a-i ruga pe părinții ei să nu înceteze cu poveștile seara, înainte de a o adormi. „Știi Mara–spuse–poveștile te ajută să-ți imaginezică te afli în mijlocullor. Lumea basmelor este minunată, fermecătoare, e plăcut să faci parte din țara lor !”
Se scurse un an de la vizita Moșului la Mara, între timp fetița devenise elevă, era în clasa întâi, hărnicuță, cu temele de casă la zi, avea multe prietene cu care se juca în pauze. În preajma Crăciunului, când pregătirile de sărbătoare deveniseră febrile, a rugat-o pe bunica ei să păstreze un secret pe care urma să i-l împărtășească : „Știi Buni, la școală am aflat de la colegele mele de clasă că nu există Moș Crăciun…Te rog nu spune nimic părinților mei! Nu le destăinui că am aflat marea taină! Lasă-i să se bucure, nu vreau să le stric surpriza…”
Sofia Gelman–Kiss (Dr. în Muzicologie, membru fondator al „Fundației SAGA pentru Cultură, însărcinată cu acțiuni în domeniul muzicii”, Israel–Netania)
Alte articole ale autoarei Sofia Gelman–Kiss în Jurnalul Bucureştiului
Nota. Pe Moş Gerilă îl aducea întreprinderea în preajma sărbătorilor de iarnă. Noi, copiii, eram destul de ameţiţi cu atîţia moşi. Cu Moş Nicolae era clar–ăla cu ghetele şi cu nuiaua. În general, venea cu dulciuri, în cel mai fericit caz cu portocale şi cu banane verzi, dacă prindeau părinţii vreo coadă şi fructele nu se terminau chiar în faţa lor. Moş Crăciun era ăla cu bradul şi venea chiar de Crăciun. Aducea în general lucruşoare plăcute şi utile–un pulover, o pereche de mănuşi, o carte, jucării. Dar Moş Gerilă? „Nu era tot un fel de moş Crăciun?“ am încercat să mă lămuresc eu odată. „Ba da, e un Moş Crăciun al comuniştilor!“ m-a lămurit mama. Nu putea să-mi explice că era, de fapt, un moş „oficial“. Un impostor. Pentru că imaginea moşului de acum, cel „adevărat“, pe care îl văd copiii prin reclame, era substituită de cea a celuilalt, a lui Gerilă. Aceeaşi barbă, aceeaşi haină roşie, acelaşi sac. Doar că venea cu întreprinderea.
Era un personaj moşul ăsta, Gerilă. Singurul care te obliga, de fapt, să spui poezii şi să cînţi cîntece, ca să primeşti ceva. Şi singurul în carne şi oase. Ceilalţi doi moşi, invizibili şi fără pretenţii de a-ţi verifica talentele, intrau pe gaura cheii, pe horn sau pe fereastră, lăsau cadourile fără să te trezească din somn, fără să te deranjeze cu nimic, apoi plecau în legea lor de moşi. Moşul ăsta „comunist“ era mai festiv, cu socializare şi program artistic–venea la ora anunţată (adică la sfîrşitul programului de lucru al salariaţilor-părinţi), se aşeza sub brad, aştepta ca toţi copiii să-i cînte un cîntecel de iarnă, apoi îi striga pe fiecare pe nume, îi lua pe genunchi, îi întreba dacă au fost cuminţi şi, uneori, ce note aveau la şcoală (fază pentru care mulţi copii îl urau), urma partea cu poezia şi abia dup-aia primeai cadoul. Cadourile erau identice pentru toţi copiii – dulciuri şi rechizite, ca să nu fie certuri, uneori cîte o portocală de copil, doar aşa, „de miros“. De fapt, aşa cum mi-l amintesc eu, era un moş ponosit şi sărac. Costumul de moş ba îi era prea mare, ba prea mic. Barba din vată îi cădea mereu. Unii aveau şi cîte o mască din plastic bucălată, dar ăştia erau cei mai horror, aveau feţe de criminali în serie… moşi de speriat copii!
Lucrurile se petreceau cam aşa: cam pe la începutul lui decembrie, părinţii noştri strîngeau bani pentru serbarea copiilor salariaţilor–nu prea mulţi, căci trebuiau să ajungă şi pentru porcul luat pe sub mînă şi pentru o comandă de unt, făină, ouă, la Casa de Comenzi. Apoi, vreun salariat din rîndul „nonconformiştilor“ sau cei care nu-şi îndepliniseră planul era desemnat drept moş. De multe ori, era un soi de pedeapsă. E adevărat că unii se specializau în rolul de moş şi primeau această sarcină ani de-a rîndul. De pildă, domn’ Pamfile, poreclit şi Albinuţă, de colegi, pentru că avea o prisacă şi făcea „bişniţă“ cu miere–adică o vindea prin întreprindere, iar şefii închideau ochii– fusese desemnat o vreme moş din oficiu. Purta ochelari de vedere fund de borcan –şi ce poate fi mai caraghios decît un moş cu ochelari?! (Ochelarii fiind un accesoriu modern de care s-ar putea lipsi o făptură magică, nu-i aşa?) Cînd a ieşit la pensie, a fost înlocuit cu Liviu, subinginer, tînăr, timid, pe care costumul stătea ca pe gard. Ca să-şi ascundă stîngăciile, dar mai ales vocea cristalină, de 20 şi-un pic de ani, era mut, nu făcea nimic altceva decît să dea din cap, o bîţîială de ziceai că-i scăpat de la „9“. Pe copii, chiar şi pe cei din vremuri comuniste, fără smartphone şi tabletă, e greu să-i duci de nas. Aşa că cel mai penibil moment era cel în care se prindeau cine-i moşul. Se mai trezea cîte unul, pe genunchii moşului, chiar înainte să-şi zică poezia: „Da’ tu nu eşti moşul! Ştiu cine eşti! Eşti Gică portarul…“ Toţi ceilalţi copii izbucneau în rîs, pînă cînd intervenea vreo secretară de partid mai cu aplomb: „Vai, copii, dar se poate aşa ceva? Se poate să-l supăraţi pe Moş Gerilă, care a venit tocmai de la Polul Nord ca să vă împartă daruri?“
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
