Motto: „Cheating on a good person is like throwing away a diamond and picking up a rock.” (Anonim)

Într-o realitate care tinde să devină tot mai mult a aparenţelor, a iluziilor, a măştilor, în care nonvaloarea este tot mai gălăgioasă şi ostentativă mecanismul minciunii (vechi şi el de când lumea), pare să se impună, atât la nivel individual, în relaţiile interumane, dar şi pe scară largă, atunci când este vorba de manipularea maselor, prin eschivă, deriziune, mesaje subliminale, de către forţe economice, financiare, de către politicieni etc., un modus vivendi sau, cel puţin, o armă periculoasă şi perversă.

Capacitatea de a gândi, de a raţiona, de a crea, limbajul articulat, valorile morale etc. îl individualizează pe om, indiscutabil, în raport cu celelalte specii. Pe de altă parte, însă, pare a fi la fel de adevărat că tot omul este „maestru” şi în materie de minciună, înşelătorie, duplicitate, manipulare. „Toţi oamenii mint, unii puţin, alţii mult, alţii enorm” subliniază specialiştii în psihologie. În multe cazuri, minciuna este „practicată” cu naturaleţe, fără efort, sub diverse forme, cu scopul de a influenţa, de a controla gândurile, sentimentele, comportamentul celor din jur, un fel de manipulare mentală sau, în termeni colocviali, o încercare de „spălare a creierului” interlocutorului, cu intentia de a-l domina, de a-l seduce sau îndepărta.

O minciună, de cele mai multe ori, antrenează un lanţ de alte minciuni. Acest efect de „bulgăre de zăpadă” sau de „spirală a minciunii” sau de „pantă alunecoasă”, dincolo de percepţia noastră empirică, a fost explicat într-un studiu al unei echipe de specialişti în neurostiinte, care a pus în lumină structura cerebrală implicată într-un astfel de mecanism. Oamenii de ştiinţă au venit şi cu câteva exemple celebre pentru „minciuna în spirală”, printre acestea aflându-se şi „Afacerea Cahuzac”, legată de fostul ministru delegat al Finanţelor, din Franţa. Acesta, în 2012, acuzat că ar avea conturi nedeclarate, la mai multe bănci din Elveţia, a declarat că nu este adevărat („Nu, nu am avut niciodată conturi în Elveţia”) şi minciunile au continuat în lanţ, inclusiv sperjur, timp de 4 luni, la radio, televiziune, pe reţelele de socializare şi chiar în faţa preşedintelui de atunci al Franţei, Francois Hollande.

Dincolo de cauzele morale, de carentele educaţionale, mecanismul care poate conduce la „panta alunecoasă” a minciunii este controlat, spun cercetările în neurostiinte, într-un articol din revista Nature Neuroscience, de amigdala cerebrală, un organ pereche situat în lobul temporal, responsabil cu emoţiile noastre, activându-se în faţa unui pericol. Orice dereglare a acestui organ poate conduce la un soi de insensibilitate la minciună, printre altele. Mai mult, amigdala cerebrală îşi pierde funcţia (sau se adaptează/se obişnuieşte) când persoana decide să aplice o strategie a minciunii. Aşadar, ar trebui să fim atenţi să nu ne antrenăm creierul pe „panta alunecoasă a minciunii”, pentru că disponibilitatea la neadevăr, la falsuri, va fi din ce în ce mai mare, chiar fără să ne dăm seama.

Dincolo de mecanismele neuronale, care nu sunt cauza, ci doar explicaţia unui anumit comportament, minciuna, remarcă psihologii, este explicabilă printr-unul sau mai mulţi dintre factorii următori, care ţin de existenţa cea de toate zilele, de contextul social, familial, de particularităţile şi de valorile/nonvalorile individuale:

• Absenţa stimei de sine–Falsificarea realităţii, în această situaţie, reflectă speranţa inconştientă, a celui care minte, de a masca absenţa propriei valori, a stimei de sine scăzute, context în care respectiva persoană îşi „fabrică”o dublură prin care speră să câştige admiraţia, aprobarea, atenţia celorlalţi.
• Plăcerea manipulării–Psihiatrul şi psihanalistul franco-argentinian profesor al Universităţii din Sorbona, Juan-David Nasio (n.1942) observă că există o plăcere a dominării şi manipulării la cel care minte, până la a deveni dependent de minciună, atunci când reuşeşte să-i convingă pe cei din jur, să-i învăluie, să-i facă să creadă ceea ce el inventează. Profesorul descria, ca argument, într-un articol, unul dintre cazurile extreme, de mitomanie, de care se ocupase, referitor la un bărbat de 37 de ani, care nu mai putea renunţa la obiceiul de a le relata prietenilor întâmplări, aventuri, care nu avuseseră loc niciodată sau care corespundeau doar parţial realităţii, dar pe care ceilalţi le ascultau cu mult interes. Evident, când cel care minte, remarcă Juan-David Nasio, nu mai are nici cel mai mic sentiment de culpabilitate şi sfârşeşte prin a crede el însuşi falsele istorii povestite, e un caz patologic de mitomanie.
• Importanţa exagerată acordată convenţiilor sociale – Multe persoane acordă o importanţă exagerată convenţiilor sociale, subliniază psihiatrul mentionat anterior, şi atunci acestea recurg la minciună pentru a părea conform aşteptărilor celorlalţi sau pentru a se înscrie în stereotipiile de bon ton–adică să lauzi, de exemplu, atmosfera de la o petrecere, deşi aceasta este, în realitate, lamentabilă, a spune că X este „o persoană minunată”, că „îi admiră realizările”, deşi, poate, îl detestă pe respectivul s.a.m.d.
• Obişnuinţa de a minţi–În studiile consacrate comportamentului uman, specialiştii atrag atenţia asupra pericolului la care se expun cei care fac un obicei din a minţi, prezentându-se mărturiile unor voluntari, cum este cel în cazul căruia minciuna devenise patologică–mitomanie/minciună compulsivă (termen impus în psihiatrie încă din 1905, de către profesorul Ernest Dupre)–acesta recunoscând că ajunsese în faza în care nu-şi mai putea controla plăsmuirile, denaturarea adevărului, falsele promisiuni, după ce, la diverse vârste, îşi făcuse din minciună principala caracteristică de comportament–„La 14 ani, mărturisea respectiva persoană, îi minţeam pe părinţi pentru a putea ieşi cu prietenii, mai târziu, ei mă credeau student, când, de fapt, mă angajasem ca vânzător, apoi m-am căsătorit fără să le spun, ei aflând întâmplător când au mers să ia un act de la primărie, la serviciu, minţeam despre ce făceam în timpul liber, pentru a părea mai interesant, până când viaţa a devenit un infern, deoarece trebuia să fac mereu efortul de a nu mă trăda”.
• Evitarea unei pedepse sau a unui refuz–Minciuna, pentru a evita o pedeapsă sau un refuz, este exersată frecvent de copii, dar în cazul adulţilor aceasta trădează dorinţa de a-şi crea o imagine pozitivă, falsă, fără prea mult efort şi de a obţine avantaje nemeritate, în relaţia de cuplu, la serviciu, în cercurile de prieteni etc.
• Instinctul de conservare ocupă un loc esenţial pe lista cauzelor pentru care oamenii mint, deoarece se creează iluzia că denaturarea adevărului, ca şi minciuna prin omisiune, asigură un trai mai comod.

Minciuna – o caracteristică a comportamentului feminin sau masculin?

Probabil că mulţi dintre noi ne-am pus această întrebare sau am asistat la discuţii pe o astfel de temă. Recent, un studiu publicat de către un grup de cercetători şi medici specializaţi în psihiatrie, britanici, arată că bărbaţii mint, aproximativ, de 6 ori pe zi, adică de 2.184 de ori pe an, de peste 130.000 de ori într-o viaţă, în timp ce femeile rostesc, în medie, cam trei minciuni pe zi, de la cea mai des rostită minciună, de către ambele sexe – „Fac bine!/Mă simt bine!”– până la cele cu implicaţii grave în viaţa familială sau socială.

De asemenea, s-a mai observat că femeile au, prin natura lor, o mai mare abilitate decât bărbaţii în a descoperi minciuna, chiar şi pe cea din limbajul nonverbal, că, de cele mai multe ori, o femeie minte pentru a proteja pe altcineva, iar un bărbat, pentru a se proteja pe sine, iar în privinţa minciunilor lansate în grupurile de prieteni, in diverse alte grupuri sociale, menite să stârnească rumoare, să discrediteze/să atace pe cineva (frecvente în mediile mondene, în politică, afaceri etc.), femeile şi bărbaţii sunt la egalitate.

Cum se poate recunoaşte o persoană care minte?

S-au scris cărţi, studii nenumărate, s-au analizat, cu mijloacele neurostiintei, semnele verbale şi nonverbale care indică faptul că este vorba de un comportament bazat pe minciună. Vom menţiona aici doar câteva dintre aceste indicii, pe cele mai frecvente:

• Privirea–Se spune că o persoană onestă îşi priveşte interlocutorul în ochi, în timp ce mincinosul îşi fereşte privirea, ceea ce este adevărat. La fel de adevărat însă este şi faptul că un mincinos „veritabil”, care are exerciţiul neadevărului, poate uza de toate mijloacele, inclusiv privire, pentru a-i convinge pe cei din jur că el spune „adevărul”.
• Reacţii fizice şi emoţionale exagerate–Surâs forţat (doar pe buze, nu şi în ochi), o voce cu o tonalitate mai înaltă decât de obicei, pupile dilatate, clipit mai rar când se spune o minciună şi mai rapid după, agitaţie continuă, transpiraţie mai abundentă ca de obicei, dificultăţi la înghiţire etc. sunt semne că cel care manifestă asa ceva e foarte posibil să mintă.
• Detalii inutile – Cel care minte este tentat să ofere prea multe detalii în legătură cu situaţia la care se referă, pentru „camuflaj”. Dacă întrebi pe cineva unde era când ti-a răspuns la telefon, de exemplu, şi îţi spune că: „Eram la supermarket să cumpăr lapte şi ouă, apoi am luat şi suc de roşii, am răsfoit o revistă, m-am întâlnit cu X, care a zis că…”, ceva este în neregulă cu un astfel de răspuns. Cu cât „povestea” pare mai elaborată, cu atât probabilitatea că este o minciună este mai mare;
• Deruta în faţa întrebărilor nesteptate – Pentru a demasca un mincinos, trebuie ascultată „istoria” sa cu atenţie, pus, eventual, să o repete (va fi mai puţin coerent a doua oară), după care o întrebare nesteptată, bine aleasă/gandită, îl poate deruta, îl va face ezitant, va încerca să se eschiveze.
• Schimbări bruşte de comportament–Când cineva minte, acesta are tendinta de a-şi modifica, uneori, comportamentul. Dacă, în general, este o persoană calmă, va deveni brusc, nervoasă, şi viceversa. Aşadar, este util să observăm dacă interlocutorul are comportamentul obişnuit sau dacă ceva e schimbat, în anumite momente.

Cum se pot gestiona consecinţele minciunii?

Este important să recunoaştem un comportament mincinos, pentru a contracara efectele negative pe care le-ar putea avea asupra noastră sau asupra celor din jur, ţinând însă seama de un adevăr pe care tot specialiştii îl evidenţiază, acela că, în general, nu putem schimba manifestările unei persoane obişnuită cu minciuna, dar o putem evita sau putem fi atenţi la consecinţele minciunii, eventual, la gravitatea acesteia.

Între minciunile banale, de fiecare zi, de felul: „Arăţi foarte bine!/Mă bucur pentru tine!/Nu te-ai îngrăşat deloc!/Mă simt foarte bine!/Am întârziat pentru că am avut de lucru!”, etc. şi mitomanie, există un lanţ nesfârşit de situaţii în care suntem minţiţi sau în care minţim, din comoditate, din laşitate, din obişnuinţă, din dorinţa de a părea altfel decât suntem. Ţine de fiecare dintre noi, de nivelul nostru moral, educaţional, spiritual, intelectual, ce alegere facem între onestitate şi minciună, dacă vrem să ne situăm pe „spirala” adevărului sau pe cea a falsităţii, dacă aruncăm diamantul pentru piatra de pe drum – „A înşela/a minţi o persoană onestă e ca şi cum ai arunca diamantul pentru a ridica piatra din drum”–spune un adagiu al cărui autor a rămas necunoscut, dar care avea, desigur, o inţelegere profundă a vieţii si a valorilor care pot da sens acesteia.

Nota redacției