Despre om, natură și măsură – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Dr. ing. Sebastian Cătănoiu redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului (Director al Adminisrației Parcului Natural Vânători Neamţ) în colaborare cu Thomas Csinta (scientist & research professor, director & chief editor at Jurnalului Bucureștiului) în colaborare cu Thomas Csinta (scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Un titlu meritat: Sebastian Cătănoiu, Cetățean de Onoare al comunei Vânători-Neamț

Dedicăm acest articolul D-nei profesoare Lili Csinta,  iubitoare pătimașă a naturii și animalelor un „călător pe cărări nebătătorite” care prin ceea ce scrie, scrie istorie!

Interviul jurnalistei româno – libaneze Anca Cheaito cu profesoara Lili Csinta – „călător pe cărări nebătătorite” (Florentina Csinta, manager general al Jurnalului Bucureștiului -publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

Merită să ne întrebăm dacă sensul actual al „naturii” epuizează cu adevărat bogăția ideii de natură sau dacă, odată cu modernitatea, nu am pierdut ceva din înțelesul ei mai vechi, mai cuprinzător–acel de rerum natura, „despre natura lucrurilor”, care vorbea nu doar despre ceea ce ne înconjoară, ci și despre locul nostru în această ordine a lumii.

Am rămâne surprinși dacă am analiza ceea ce s-a înțeles prin „natura” de-a lungul timpului. Pentru culturile de culegători și vânători, natura în general, dar mai ales cerul, apa, pământul, vegetația, fauna erau locul de manifestare a sacrului. În culturile preistorice, natura este încărcată de mit, astfel că omul primitiv se simte total integrat în aceasta. Interesant este că unele stânci, izvoare, peșteri, păduri venerate în cursul protoistoriei continuă, sub diferite forme, să fie considerate sacre, inclusiv de către populațiile creștine de azi, nu ca dovadă a unor superstiții, ci ca o continuitate a sacralității respectivelor locuri. 

Cele mai arhaice locuri sacre cunoscute alcătuiesc un microcosmos: peisaj cu pietre, ape și arbori.  În civilizația preindiană de la Mohenjo-Daro locul sacru era configurat dintr-o incintă realizată în jurul unui arbore. „Peisajul microcosmic” s-a redus cu timpul la elementul constitutiv cel mai important, adică arborele sau stâlpul sacru, iar vegetația era considerată o manifestare a realității vii, a vieții care se regenerează periodic. Ceremonialele de primăvară, legate de vegetație, legendele despre originea plantelor nu fac decât să exprime că vegetația înseamnă viața care creează, fără să se consume, care se regenerează manifestându-se în forme nenumărate, fără să se istovească vreodată. Astfel vegetația încarnează și relevează sacrul, ea semnifică altceva decât ea însăși. Un arbore sau o plantă nu sunt niciodată sacre ca arbore sau plantă; ele devin sacre prin  ceea ce semnifică.

Arborii au jucat un rol aparte în societatea celtică, druizii s-au aflat într-o legatură aparte cu aceștia, mai ales cu fagul, datorită „capacității” acestuia de a „capta” fulgerul. Yggdrasil  (n. r. Arborele Lumii din mitologia nordică, un frasin cosmic gigantic, esențial pentru cosmos, care conectează cele Nouă Lumi prin rădăcinile și ramurile sale, fiind un simbol al vieții, cunoașterii și al legăturii dintre cer, pământ și subteran, dar și o referință culturală folosită de companii tech și jocuri video), Arborele Cosmic al mitologiei scandinave, este un frasin ale cărui rădăcini se înfig până în inima Pământului și care simbolizează întreg Universul. Pentru popoarele altaice, orice mesteacăn devine, prin puterea consacrației, Arborele Lumii; urcându-se pe el în chip ritual, șamanul se înalță, străbătând cerurile. Mult mai târziu, Strabon acuza poeții ca numesc templele…„păduri sacre” ! 

Nu e nici o îndoială că termenul de „natură” provine din limba latină, însemnând, deloc surprinzător,  „naștere”. Mai trebuie spus că „natura” reprezintă  traducerea unui mai vechi cuvânt grecesc „physis” utilizat pentru a descrie calea prin care se întâmplă unele lucruri, „natural”, de la sine, fără intervenție umană sau divină, așa cum spre exemplu se întâmplă creșterea unei plante. Chiar dacă interpretează existența naturii  ca fiind rezultatul unui act divin, concepția antichității greco-romane era că ființele non-umane nu merită nici o considerație etică sau juridică.

Traditia creștină a moștenit de la cea greacă ambiguitatea sensurilor cuvântului „natura”. Plecând de la „physis”,  natura poate fi definită, intr-un sens ingust, drept ceea ce este „străin omului in sine și originii lui”. Omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, pentru a-L sluji și a locui in aceasta lume, spre deosebire de ființele non umane, a-l căror rost este de a fi stăpânite de către om. Raportându-ne la sensurile menționate anterior, se poate afirma că, dacă natura nu ne este întru totul „străină”, aceasta se datoreaza doar faptului ca ea este tot o creație a lui Dumnezeu. Natura nu îi este indiferentă omului, fiecare proces natural fiind interpretat ca existând, fie pentru a-l ajuta pe om, fie pentru a-l împiedica in acțiunile sale.

Abordarea occidentală, mai ales sub influența revoluției științifice din secolul XVII, a adâncit linia de separație între om și natură, între lumea spirituală și cea materială. În multe alte culturi, comparativ cu cea occidentală, nu există o astfel de distincție, oamenii, natura, întregul Univers împărtășind aceleași dimensiuni materiale și spirituale. Sensul inițial al cuvântului „religie” este dat de latinescul „re-ligare” ceea ce poate fi tradus ca o reconectare a diferitelor aspecte ale realității, de la material la spiritual. Religia, în termeni occidentali, se adresează mai degrabă vieții interioare, în vreme ce Islamul sau Budismul se consideră mai degrabă „tradiții” ce abordează atât aspectele interioare cât și cele exterioare ale vieții.  

Extinderea la nivel global a civilizației occidentale, caracterizată prin economie de piață, consumism sau pozitivism a condus la deteriorarea mediului nostru de viață. Reacțiile la actuala criza ecologică au condus, printre altele și la necesara reconsiderare a conceptului de „natură”. Privind înapoi, putând să și anticipăm, devine clar că „natura” nu a fost niciodată un concept fix, ci o oglindă a modului în care omul s-a înțeles pe sine. De la natura ca ordine divină, la natura ca resursă, de la separarea radicală om–natură la încercările recente de reconectare, această relație s-a rescris mereu în funcție de fricile, aspirațiile și disponibilitățile epocilor. Astăzi, când consecințele distanțării devin imposibil de ignorat, s-ar părea că redescoperim interdependența: omul nu este stăpânul naturii, ci o parte vulnerabilă și responsabilă a ei.

Tendințele actuale ale lumii moderne se răsfrâng, cum altfel, și asupra percepției asupra naturii. Neomarxismul ecologic sau eco-marxismul care pornește de la ideea că actuala criză ecologică globală nu poate fi rezolvată în capitalism, fiindcă acest sistem e bazat pe acumulare nelimitată și pe exploatarea resurselor și a muncii. Astfel,  protecția mediului și justiția socială devind inseparabile, iar soluțiile reale implică transformări structurale profunde (adică…încă o revoluție!), nu doar greenwashing-ul practicat de ochii lumii de către marile companii, generator de palide „corecții verzi” în cadrul economiei de piață.

Nota redacției. Eco-marxismul este o teorie critică care leagă capitalismul de distrugerea ecologică, argumentând că impulsul sistemului pentru acumulare nesfârșită exploatează în mod inerent atât munca, cât și natura, creând o „ruptură metabolică” în ciclurile naturale. Reinterpretează ideile lui Marx pentru a se concentra asupra modului în care capitalismul comodifică resursele, ducând la crize de mediu, și caută soluții socialiste pentru o „civilizație ecologică” care să echilibreze nevoile umane cu sănătatea planetară, punând accent pe utilizarea durabilă și valoarea intrinsecă a naturii, așa cum se vede în teoriile chineze moderne

Pe lângă recunoașterea drepturilor naturii ca entitate juridică, un alt aspect important al acestei mișcări este extinderea drepturilor ființelor non-umane care simt durere, sunt conștiente de sine sau au capacitatea de a comunica. Aceasta include o gamă largă de animale, de la maimuțele antropoide până la creaturi neașteptate precum caracatițele, recunoscute pentru inteligența lor remarcabilă. În acest sens, Cambridge Declaration  on Consciousness, o declarație emisă de un grup de neurologi și oameni de știință, solicită recunoașterea conștiinței la animalele non-umane și susține acordarea personalității legale acestora. Această inițiativă reflectă o mișcare tot mai amplă care dorește să extindă drepturile și protecția dincolo de specia umană, bazându-se pe criterii științifice privind conștiința și capacitatea de suferință.

Pe lângă drepturile ființelor non-umane conștiente, o frontieră emergentă a dezbaterii o reprezintă drepturile plantelor. Deși plantele nu au sistem nervos sau conștiință în sensul uman, cercetările recente în neurobotanică arată că ele posedă forme complexe de comunicare, memorie și răspuns adaptativ la mediu, ceea ce indică un nivel surprinzător de „inteligență” vegetală. Această inteligență diferă fundamental de cea animală, ridică întrebări morale: dacă plantele pot percepe și reacționa la stres, pot „înțelege” mediul și interacționează sofisticat cu alte organisme, nu cumva merită să le acordăm o formă de respect juridic? 

Această paradigmă pune sub semnul întrebării definiția clasică a drepturilor, restricționată la oameni, și deschide o nouă eră în care legile pot recunoaște interesele și binele ființelor care nu pot pleda singure în instanță. Totuși, cine are dreptul să reprezinte legal un râu sau o pădure? Drepturile ființelor non-umane pot deveni un instrument puternic în lupta pentru conservarea mediului și echilibru ecosistemic, o provocare juridică și filosofică majoră, dar și o oportunitate unică de a regândi relația noastră cu planeta. În fața crizei ecologice globale, recunoașterea și respectarea acestor drepturi ar putea fi cheia pentru un viitor durabil, în care oamenii ar putea trăi în armonie (legală!) cu natura, nu în contradicție cu ea.

Extinderea drepturilor către animale, plante și natură în general are la bază o schimbare profundă în înțelegerea locului omului în lume. Această tendință este motivată moral, științific și ecologic. Moral, pentru că recunoaștem suferința, conștiința și complexitatea ființelor non-umane și înțelegem că drepturile exclusive ale oamenilor nu pot justifica exploatarea fără limite a altor forme de viață. Științific, întrucât descoperirile în neurologie, etologie și neurobotanică ne obligă să reconsiderăm  noțiuni privind inteligența, cunoașterea de sine etc. Ecologic, deoarece criza climatică și colapsul biodiversității impun protejarea ecosistemelor ca întreg, iar recunoașterea juridică a naturii este un pas inovator pentru conservarea ei efectivă.

Dacă cele de mai sus ne lasă impresia că ne îndreptăm cu pași repezi spre o lume în care drepturile oamenilor vor fi văduvite sau măcar puse pe picior de egalitate cu drepturile altor ființe, nu e chiar așa. Conceptul de tehnonatură, și el la modă acum, face posibilă integrarea profundă între tehnologie și natură, lăsând săse întrevadă o lume nouă, în care granițele dintre ce e natural și ce e artificial devin tot mai neclare. Ca o (necesară?) întoarcere în timp, tehnonatura reprezintă o continuare a abordării antropocentrice, în care omul redevine un creator activ și modelator al mediului său, prin folosirea tehnologiilor avansate, un altfel de „stăpân”, dacă ar fi să folosim un termen desuet.

Înainte de a ne lăsa pradă entuziasmului pentru o lume a respectului absolut față de natură sau, dimpotrivă, a fascinantei tehnonaturi, ar merita să privim cu onestitate spre propriile obiceiuri cotidiene. Degeaba vorbim despre drepturile animalelor dacă rămânem indiferenți față de suferința vitelor, păsărilor sau altor viețuitoare crescute pentru hrană (asta ca să nu folosesc termenul cinic de „animale de consum”), pe care le punem pe masă fără a ne întreba cum au trăit. La fel, e greu să clamăm dragostea față de natură dacă risipim fără măsură resursele sau uităm că plantele pe care le consumăm sunt și ele părți vii ale ecosistemului. Fariseismul unei sensibilități selective, care îmbrățișează ideea de „protejare a naturii” doar cât să dea bine pe rețelele sociale, dar nu se traduce în fapte concrete de compasiune, responsabilitate și grijă zilnică, rămâne poate cea mai mare piedică în calea unui viitor cu adevărat armonios între oameni, animale, plante și tehnologiile care, cu siguranță, ne vor modela viața.

Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, directorul administrației Parcului Natural Vânători Neamţ, publicist științific, Vânători, Neamţ), Redactor șef adj. & Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului