Are 93 de ani și lucrează pe laptop, citeşte doar presa online, e conectată zilnic la internet, urmăreşte cele mai recente descoperiri medicale şi ţine pasul cu noile tehnologii.
Pe Sylvia Hoişie o cunoaşte lumea ca „doamna doctor Polidin” deoarece a condus colectivul care a produs soluţia injectabilă cu rol de creştere a rezistenţei anti-infecţioase cu care ne-am „întâlnit” cu toţii, mai ales în copilărie. Ulterior, acelaşi colectiv a mai produs şi alte preparate similare: bronhodin, aerodin, IVC 10 şi orostim. O minte aprigă şi un suflet nobil, priveşte viaţa cu seninătate şi mulţumire în ciuda dificultăţilor prin care a trecut în atâţia ani.
Deşi avea şansa să plece din România şi să ducă o viaţă prosperă în alt loc, ea a preferat să rămână aici şi să-şi dedice întreaga existenţă cercetării în domeniul medical. Trăieşte modest, are mereu o atitudine optimistă, citeşte cărţi în fiecare zi şi petrece 3 ore zilnic pe internet pentru studiu. Îi ironizează pe politicieni şi spune că preferă un serial prost decât o emisiune politică.
Notă. Sylvia Hoişie s-a născut pe 24 iunie 1928, la Câmpulung Moldovenesc. Născută într-o familie modestă, Sylvia şi sora ei mai mare au avut parte doar de câţiva ani liniştiţi. În oraşul natal a reuşit să termine doar primele două clase gimnaziale, căci legile antievreieşti ale legionarilor începeau să intre în vigoare. La şcoală, ea şi restul colegilor evrei erau trimişi în ultima bancă, la distanţă faţă de restul. Îşi pierduseră identitatea, personalitatea–toţi erau strigaţi „jidani”. După doi ani a fost dată afară din şcoală. Nici înafara programului nu era mai bine, căci regulile erau stricte. „Legile rasiale spuneau că nu avem voie să ieşim din casă decât la anumite ore, nu aveam voie să deţinem radio, bicicletă şi nu puteam să mergem la cinema. Şi atunci când ieşeam din casă, trebuia să avem cusută pe haine, în dreptul pieptului, Steaua lui David”, mărturiseşte Sylvia într-un interviu pentru Adevărul. Nu a trecut mult timp după tragicul eveniment de la Iaşi, din 22 iunie 1941, căci zvonurile începeau să se adeverească: deportarea. Era începutul lui octombrie 1941 şi toţi evreii din oraş au fost chemaţi în gară. Copiii, părinţi şi bunici, indiferent de starea materială, vârstă sau educaţie au fost urcaţi laolaltă în trenuri pentru transportat vitele. După un drum infernal de lung, au ajuns în Atachi, în nordul Basarabiei. „Cu greu se poate descrie ce am văzut acolo: pereţii caselor erau umpluţi cu sânge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorâţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte şi cum este omorât după ce a fost legat de copac. Este vorba de unul dintre farmaciştii oraşului nostru. Trebuie să vă spun că în toată această perioadă am fost păziţi de militari români”, îşi aduce aminte acum medicul Hoişie. În România s-a întors abia în 1944. Au făcut cale întoarsă până la Moghilev, iar de acolo au fost preluaţi de trenuri militare. Nu s-au dus în Câmpulung, căci nemţii încă nu părăsiseră oraşul, ci în Botoşani, unde se aflau ceilalţi bunici. Odată ajunsă acasă, Sylvia a început să înveţe din nou. Nu îşi dorea să devină medic, dar a fost convinsă de sora ei mai mare să dea la medicină, în Iaşi. A reuşit să intre din prima încercare, chiar dacă erau patru candidaţi pe loc. În 1952 a susţinut examenul de stat şi a fost repartizată de către Ministerul Sănătăţii la Institutul Cantacuzino. În capitală a lucrat o perioadă la Institutul de Igienă, iar abia în 1953 a ajuns la Institut care era condus de bacteriolog Petre Condrea, fost elev al celebrului microbiolog Ion Cantacuzino. „Aici era o secţie de producţie pentru vaccin antitetanic, care ulterior era trimis la Bucureşti, spre a fi finalizat. Tot în acea perioadă se iniţiaseră o serie de cercetări în epidemiologie şi aici am fost eu repartizată, la cercetări epidemiologice şi de laborator. Când ajungi în laborator îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atâta ca să poţi să înţelegi ceea ce faci. Aşa şi eu am început să învăţ să fac medicină de laborator şi, mai ales, bacteriologie”.
- Dna Dr. Sylvia Hoişie, cum aţi descrie lumea de azi?
E o diferenţă enormă, a trecut aproape un secol. Eu m-am născut în condiţii foarte modeste, am trăit războiul, am suferit ororile lagărului din Transnistria unde am fost deportată în ‘41, am traversat întreaga perioadă comunistă. Dar dezvoltarea societăţii este fantastică, evoluţia tehnologică e impresionantă. La Bucureşti am mers secolul trecut pentru prima dată cu birja, acum zbor cu avionul.
- De la caii de tracţiune, la roboţi. V-aţi fi gândit vreodată la asta?
Foarte importantă această evoluţie a tehnicii; roboţii aceia din filme SF există acum în realitate. Dacă au ajuns acum să construiască un robot care să întreţină şi o discuţie cu oamenii, o să ajungeţi şi pe Marte.
- Care vi se par cele mai spectaculoase invenţii din ultimii 90 de ani?
Din perspectiva mea, eu zic că în medicină. Este extraordinar. Am multe cărţi de medicină care acum nu au prea mare valoare, doar valoare istorică. Medicina a făcut un progres fantastic mai ales din anii ‘70 încoace. Epidemia aceea de SIDA a produs această evoluţie masivă. În perioada aceea am vizitat şi Institutul Pasteur din Paris. În anii aceia, condiţiile de lucru de acolo erau asemănătoare cu ale noastre din România. Aparatura era aceeaşi, ceea ce făceau ei, făceam şi noi.
- Dezvoltarea accelerată a tehnicii a fost dificilă pentru dumneavoastră sau aţi reuşit să ţineţi pasul cu noile tehnologii?
Am ţinut pasul de fiecare dată. Eu am avut şansa să am radio încă din 1931. În 1959 aveam deja televizor, de câţiva ani buni lucrez la computer, sunt conectată în online, citesc presa şi urmăresc filme pe internet. Telefonul mobil îl folosesc de peste 15 ani. Dacă pe primul l-am cumpărat la mâna a doua, pe cel de acum l-am achiziţionat nou şi e cu „touch screen”. Iniţial am crezut că nu mă voi descurca, dar acum e foarte simplu. În plus, pot să văd pozele la rezoluţie bună.
- Aveţi adresă de email?
Da, cum să nu, de mai bine de 7 ani şi comunic foarte mult cu familia şi prietenii. Dar nu am Facebook, nu-mi place, mi-ar ocupa prea mult timp. Eu sunt la o vârstă la care nu mai trebuie să povesteşti despre tine, te mulţumeşti cu ceea ce eşti.
- Lucraţi pe computer sau pe laptop?
Prefer laptop, mă descurc bine cu el. Şi îmi face plăcere, cel puţin 3 ore pe zi stau cu laptopul în braţe. Apoi alte 3 ore citesc o carte. Înainte tricotam, acum nici nu mă gândesc la aşa ceva; pentru ce să le mai fac?
- Ce gen de cărţi preferaţi?
Literatură în mod deosebit. Dar şi scrierile de călătorie. Păstrez cu mare drag şi câteva caiete de călătorie scrise de soţul meu. Acum citesc cartea „Pata umană”, de Philip Roth.
- Cum aţi reuşit să depăşiţi trauma lagărului? Pentru că mulţi dintre noi ne plângem de nimicuri şi mai mereu facem o tragedie din diverse evenimente mărunte de viaţă.
Aveam 12 ani când au început deportările. Nu mai aveam voie să merg la şcoală, la cinema, ne-au interzis aproape totul. A fost traumatizant pentru întreaga familie. Greu de înţeles şi pentru mine; nici acum nu îmi vine să cred că eu eram acea persoană. În familia mea, din 14 persoane deportate ne-am întors 7. Doar atâţia au supravieţuit lagărului din Transnistria. Eu am fost tot timpul o fire veselă şi optimistă, cu plăcere de a mă juca în copilărie, de a studia. Cititul m-a ajutat întreaga viaţă, lecturam cărţile în limba germană, în română şi ulterior în limba franceză. Cred că toate astea m-au ţinut în viaţă şi am reuşit să supravieţuiesc condiţiilor mizere de neimaginat.
- Aveţi o îndrumare pentru tinerii acestor vremuri?
Să fie mai optimişti şi mai încrezători în ei, să caute să cunoască lumea, să nu-şi risipească viaţa în nimicuri. E înţelept să te gândeşti ce vrei să faci cu viaţa pe care ai primit-o.
- Care este ţara în care v-aţi fi dorit să trăiţi?
Eu iubesc România, nu mi-am dorit să plec de aici, cu toate greutăţile prin care am trecut la un moment dat. În anii ‘50 când au început plecările către Israel, când oamenii îşi vindeau lucrurile în stradă ca să strângă bani de drum, am avut un sentiment asemănător cu deportarea în Transnistria. Şi am zis atunci că nu pot să mai trec prin asta, să mă despart şi să încep o nouă viaţă. Am vizitat Israelul în anii ‘60 şi în ‘90, într-adevăr e altă viaţă acolo. Cred că m-aş fi adaptat dacă aş fi mers. Noi am iubit oraşul nostru şi locurile de muncă, nu voiam să plecăm. Îmi place mult Parisul, l-am vizitat de câteva ori. Şi acum mi se pare un vis.
- Cum vedeţi curentul antivaccin din ultima vreme?
Este o prostie. S-a scăpat de febră tifoidă, de poliomielită, nici nu vă închipuiţi ce necazuri erau atunci, se murea pe capete. Vaccinul antitetanic e necesar, fără el nu ai şanse de supravieţuire. Este extrem de important scopul pe care l-au avut vaccinurile BCG, antirabic, antitetanos, poliomelitic, împotriva febrei tifoide şi cel anti-hepatic.
- Ca om al ştiinţelor, cum apreciaţi tratamentele naturiste şi ce părere aveţi despre acest nou trend: vegan şi raw vegan?
Eu personal nu sunt adepta naturistelor, nu prea cred în ele. Şi dacă nu crezi, nici nu au rezultate. Se poate să dea rezultate, poate sunt bune, dar dacă nu crezi în ceva…
- Cum arată meniul dumneavoastră? Aţi ajuns la 90 de ani, sunteţi atât de tonică, plină de viaţă.
Încă din copilărie am mâncat din toate, carne şi legume, dar cu măsură. Am mâncat dulciuri, am băut mult lapte, brânzeturi. Nu am avut restricţii, nu am ţinut diete.
- Oamenii caută secretul longevităţii. Cum să facem să avem mintea senină, trupul sănătos şi sufletul împăcat?
Toţi ar vrea să aibă mintea senină, însă depinde mult de organismul fiecăruia. Îmi dau seama şi eu, nu mai am mintea pe care o aveam, erau foarte iute, o memorie deosebită, cu greu putea cineva să mă întreacă. Dar cu timpul se toceşte. Avem nevoie de o viaţă liniştită, care să nu fie zgomotoasă nici acasă, nici la serviciu. Liniştea e importantă ca să poţi face mai mult. Şi studiul obligatoriu întreaga viaţă, de citit mereu pentru a menţine creierul în formă.
- Care sunt valorile de bază pentru evoluţia omenirii?
Onestitate. Să te comporţi onest, un om de încredere. Educaţia din familie este foarte importantă, exemplul pe care îl oferă mama pentru copii.
- Ne aflăm în anul Centenarului. Suntem mai dezbinaţi acum decât în alte perioade când România trecea prin mari greutăţi: războiul, comunismul?
Da, parcă nu se mai înţelege om cu om, se urăşte unul pe celălalt. În plus, multă lume e dezinformată; sunt oameni la ţară care nici nu ştiu cine sunt conducătorii politici. Când ne-a fost greu, eram mult mai uniţi.
- Ce vă doriţi pentru România?
Cel mai mult aş vrea ca oamenii să nu se mai certe între ei. Acum nu mai ştii cine e bun şi ce e bun. Şi nu doar scandalurile între politicieni s-au intensificat, ci şi certurile în familii; e prea multă agresivitate în jur. Eu nu mă mai uit la televizor decât foarte puţin, să urmăresc ştirile pentru a fi informată. Dar talk show-urile politice şi emisiunile scandalizante nu le vizionez. Acestea nu fac bine nimănui, doar tensiuni şi dezbinare transmit.
- La vot aţi fost?
Da, sigur. Dar am jurat că nu mai merg.
- Un regret aveţi?
Că nu sunt măcar cu 10 ani mai tânără. Nu mult, să am 80 de ani
- Aveţi o listă cu ce aţi dori să faceţi în continuare?
Doar să călătoresc mi-aş mai dori. Din păcate, acum îmi este foarte dificil. Nimic altceva material nu-mi doresc, am tot ce e necesar. Doar atât, să mai pot să văd lumea.
- Credeţi că v-aţi împlinit misiunea în această lume prin tot ceea ce aţi realizat?
