1.jpg)
Utilizarea unui binoclu care „să aducă păsările aproape”, este un element care face diferența. Crește mult calitatea senzației, când ești în situația de a vedea detaliile. Binoclul regretatului biolog/ornitolog sighetean, Béres József (Iosif, 1933-2023) a ajuns la mine. Un obiect de acesta poate să fie văzut ca având valoare zero, depășit/demodat/disfuncțional, sau poate avea o valoare simbolică, sentimentală. Oare câte păsări a văzut omul acesta prin binoclu.
Nota redacției. A nu-l confunda cu Dr. Ing. agronom Béres József (autorul Béres Csepp készítmény, picătura Béres Drops, tatăl chimistului Béres József Jr. președintele Béres Gyógyszergyár Zrt.)
Zeci de mii, sute de mii–și ce cazuri speciale, ce situați irepetabile. Acvile, șoimi, egrete, rațe sălbatice de variate feluri. Bufnițe, ciocănitori, sturzi, mătăsari. Ornitologul este creat nu de calitatea și costul binoclului ci de experiențele trăite prin utilizarea lui. Din punctul acesta de vedere, e destul să ai un binoclu decent, nu foarte greu, pe care să îl poți purta cu tine pe teren la modul obișnuit, să îți fie la îndemână. Desigur, dacă situația ta financiară îți permite, se poate cumpăra și cel mai sofisticat binoclu actual, dar e clar că folosirea lui este cea care face diferența. Timpul alocat, experiențele trăite în sălbăticie, viața văzută prin lentilele astea care te apropie sufletește și intelectual de întâmplările aflate în derulare.
Pentru observarea păsărilor a nevoie de anumite locuri bune: parcuri, livezi, margini de râuri și lacuri, stufărișuri, păduri, tufărișuri, fânațe șamd. Nu te poți aștepta să vezi cine-știe-ce dacă stai doar în ceva centru urban aglomerat. Pentru a vedea buhai de baltă (Botaurus stellaris) trebuie să stai prin stufărișuri. Pentru a vedea fluturaș de stâncă (Tichodroma muraria), trebuie să ajungi prin chei calcaroase. Pentru a vedea pescărel negru (Cinclus cinclus) trebuie să mergi în sezonul cald pe văi montane de-a lungul apei, sau în sezonul rece pe râuri ne-înghețate în zona de munte și de deal. Dacă vrei să vezi pelicani (Pelecanus onocrotalus, Pelecanus crispus), evident că varianta cea mai realistă este să mergi prin Deltă. Șamd. O astfel de preocupare în principiu te face să călătorești, să vezi lumea. Poate da sens zilei.
Boró néni (tanti Boró) era o bătrânică din Sighet, care stătea într-o casă mare, un fel de vilă construită pe vremurile bune, într-o zonă rezidențială. Deja toți din familia ei erau undeva departe, a rămas singură în casa aceea uriașă înconjurată de o livadă. Era prin anii 1980. Ceea ce era interesant era că deși nu avea cine știe ce preocupări naturalistice, ea hrănea păsările, toată iarna. Din veniturile ei mici, așa cum erau oamenii vai de mama lor prin vremurile național-comunismului-securistoid, ea aloca o parte pentru semințe de floarea-soarelului, semințe de dovleac, slănină neafumată și nesărată care să asigure hrana aripatelor sălbatice. Era fericită când le privea și le asculta, avea cu ce să se ocupe, cu pițigoii mari (Parus major), pițigoi albaștri (Parus caeruleus), pițigoi de brădet (Parus ater), mai multe specii de ciocănitori pestrițe (Dendrocopus sp.), țicleni (Sitta europaea).
Mai veneau și vrăbii de câmp (Passer montanus) și vrăbii de casă (Passer domesticus); punea și ceva mere sau alte fructe colectate din livadă, să vadă cum se hănesc variate specii de sturzi (Turdus sp), mai ales sturz de iarnă (Turdus pilaris), mierle (Turdus merula); uneori veneau și botgroși (Coccothraustes coccothraustes), cinteze (Fringilla coelebs), cinteze de iarnă (Fringilla montifringilla) șamd. Sigur mai apărea și câte un uliu păsărar (Accipiter nisus) pe acolo. Cine știe ce alte specii mai vedea. Așa că bătrânica avea permanent ceva scene live din viața păsărilor sălbatice și asta îi făcea un pic mai frumoasă viața.
La hrănitoare vezi forfota cetei lui pițigoi: pițigoiul mare are prioritate, imadiat cum apare el–dispare pițigoiul albastru, mai mic, mai fragil. În natură, pițigoiul mare și cel albastru au nișe complementare; ambele specii se hrănesc cu larve, ouă de insecte, pupe, insecte adulte, iar pe timp de iarnă consumă și semințe și alte materii vegetale. Și slănină, dacă au ocazia. Dar în natură pițigoiul mare caută hrana pe crengi mai groase și în general la înălțime mai mică, pe când pițigoiul albastru iese și pe vârful crengilor subțiri și pe înălțimi mai mari în coronamentul arborilor; cel mare are nevoie de o scorbură mai mare, pe când cel albastru încape cu pui cu tot în ceva gaură mai mică.
Există evident un fel de complementaritate ecologică, deși poate exista și oarecare suprapunere între cele două specii. Iarna, cu resursele de hrană foarte limitate, pot apărea conflicte între indivizii celor două specii, din care câștigător iese pițigoiul albastru. La hrănitoare apare uneori și pițigoiul de brădet, mai mic decât cel albastru și decât cel mare. În natură pițigoiul de brădet nu prea intră în competiție cu cel albastru sau cu cel mare, preferând să se hrănească prin coronamentul coniferelor, de unde îi vine și numele. În rețeaua trofică, insectele sunt mâncate de pițigoi, iar pițigoii sunt prinși de uliu. Așa funcționează ecosistemele, și așa funcționează mecanismele evoluției naturale.
La hrănitoare, păsările mici devin ținta uliului păsărar. Vine în zbor razant și în fracțiune de secundă prinde (sau nu) o pasăre cântătoare; un pițigoi spre exemplu. Pentru om e mai greu să vadă cum prada este ucisă și devorată; nu neapărat în odinea asta. Natura sălbatică este amorală, crudă și nemiloasă ai putea zice–privită din perspectiva umană. E amorală, dar nu e imorală; doar noi suntem, mai ales omul care ucide din plăcere. Uliul păsărar este parte din realitatea ecosistemică naturală, un prădător rapid, agil, îndemânatic, un zburător dibaci care poate manevra fantastic printre crengi–care luptă să supraviețuiască. Și o face admirabil, sălbatic și natural. Ai putea avea senzația că e nedrept să atragi păsărelele la hrănitoare–victime potențiale ale uliului păsărar. Dar dacă este uliul prin zonă, le poate prinde și printre tufe și crengi. Iar păsărelele oricum sunt omorâte la grămadă de perioadele cu geruri mari și zăpadă mare, când nu își pot găsi mâncare destulă pentru a își satisface nevoile energetice crescute de frig. Așa că per total hrănitrea poate ajuta efectivele locale de păsărele, și eventual poate să ajute și uliul să treacă de iarna grea.
În vestul civilizat foarte mulți oameni observă păsări la hrănitori. E comod, simplu, fără deplasări, frustrări de toate felurile. Vin astea înfometate, și te poți delecta cu prezența lor. Îți poți face o impresie despre specii. În SUA, prin numărul mare de hrănitori, unele specii de păsări teoretic migratoare sunt ajutate să treacă peste iarnă, astfel încât nu mai au tendința atât de mare să își asume migrația care are și ea riscuri colosale; unii americani hrănesc păsările și vara, pentru a vedea de aproape păsări colibri spre exemplu, care vin la sucurile dulci care seamănă cu nectarul. Prin Anglia chestiunile astea cu păsările sunt comune, sute de mii dacă nu milioane de oameni au preocupări ornitologice, inclusiv hrănirea pe timp de iarnă. Și cam peste tot prin Europa, din Belgia în Germania, din Olanda până în Ungaria.
Cam cum poate sta povestea asta la Sighet? În cartierul în care stau, există în fiecare an cam 3 hrănitoare de păsări–așa este de decenii. Biologul/ornitologul Béres József/Iosif a hrănit timp de zeci de ani păsările, din balconul lui. Tot așa, timp de mulți ani au avut hrănitori Almásy László, Róna Péter. Cum poți vedea, aceștia erau maghiari. Și acum stilul se păstrează, tot mai apar alte personae care să hrănească păsările, măcar câțiva ani. Și eu am avut într-o vreme hrănitoare, și era fericire să vezi de aproape câte o ghionoaie sură (Picus canus) care ajungea să ne viziteze frecvent. În cartierul acesta sunt 12 blocuri, cam 200 de apartamente și cam 250 de oameni; mai demult erau cam 450, probabil – dar mulți au plecat mai ales în Ungaria, dar și prin Anglia, Franța, Italia, Spania, Germania, SUA, Canada șamd. Sighetul are la ora actuală posibil 25.000-30.000 de locuitori, cu toate că nimeni nu poate avea o evaluare decent de exactă–unii pleacă, alții se întorc, vin refugiați din Ucraina sau de pe la sate. Esența e că dacă la 250 de oameni din cartier ai 3 hrănitori, ai putea extrapola că Sighetul are de cel puțin 100 de ori mai mulți oameni și deci cam 300 de hrănitori. Cunoscând realitatea din teren, o estimare mai decentă este pe la 100. Mai ales prin cartierele de muncitori, preocuparea asta este mai rară. La fel printre noii îmbogățiți, nu prea cred să fie astfel de… pierderi de vreme. Mai probabil e pe la fostă clasă de mijloc, mai ales la cei din comunitatea maghiară. Dacă ar exista 100 de hrănitori la Sighet, probabil cam 90 poate 95% sunt pe la maghiari (deși maghiarii azi sunt sub 20% din populația orașului). La 100 de hrănitori, care fiecare pot ajuta cam 30 sau 50 de păsări să treacă peste iarnă, probabil că totalul este pe la 3-5 mii de păsări ajutate pe an. Poate din vreo 10 specii. Nu știu ce relevanță biologică are asta pentru populațiile de păsări sălbatice ale Maramureșului, mai ales că pe la sate nu cred să fie un număr cât de cât semnificativ de astfel de hrănitori de iarnă.
În urmă cu un deceniu ornitologul Béres József îmi povestea că nu mai vin atâtea păsări la hrănitoarea din balconul lui, cum obișnuiau să vină altădată; e destul să apară o hrănitoare cu mâncare similară undeva prin vecinătate, dar la un punct mai ferit, unde în preajma locului sunt multe tufe dese sau copaci care să dea măcar ceva protecție în fața atacurilor fulgerătoare ale uliului păsărar. Păsărelele instinctiv o să simtă diferența și se vor obișnui să se hrănească la acel loc care nu le expune prea tare la pericoul de a ajunge prinse de păsările răpitoare, mai concret de uliul păsărar în cazul nostru. În zilele noastre, la modul uzual poți vedea prin cartier cete de pițigoi de circa 30-50-70 de exemplare din mai maulte specii de Parus, incluzând și pițigoi codați (Aegithalos caudatus), țiclean șamd. Nu stă nimeni să le urmărească, să vadă dacă sunt mai multe cete, care pe unde se duce și de unde vine, perindând zonele urbane cu parcuri, livezi, terenuri libere, case, grădini șamd. Ceea ce e clar că vezi frecvent destul de multe pe aici, și poate că asta se datorează și hrănirii lor.
Dacă la un oraș cât Sighetul probabil că există cam 100 de hrănitori, prin Transilvania trebuie să existe cu miile–nu aș avea nici o surpriză să aflu că există și 7.000 sau 10.000 de astfel de hrănitori (și de oameni pasionați care se ocupă de ele). Clar că e vorba mai ales de oameni din zone urbane, care să aparțină unei clase de mijloc, adică să nu facă foamea și să aibă și un mic strat de cultură. Nu bogați, ci cu case și apartamente decente cât de cât, oameni care uneori mai citesc câte o carte, babe și moși din alte vremuri. Câțiva tineri, când și unde. Impresia mea este că majoritatea dintre aceștia sunt maghiari. Tot așa, pe bază de impresie, cred că dincolo de Carpați situația cu hrănirea păsărilor de către oameni obișnuiți este ceva mult mai rar, cazuri izolate. Și mi-ar plăcea să nu am dreptate, dar nu cred să nu am. Povestea asta cu natura, păsările, hrănirea și observarea lor, presupune un anumit tip de cultură care nu apare de la sine. Oameni hăituiți care au lipsuri de toate felurile… și nici nu au avut niciodată zile prea bune, greu pot avea astfel de preocupări. Deși povestea nu e legată neapărat de bani–nu e ceva greu de finanțat. Diferența o face mai mult un anumit tip de perspectivă asupra lumii. Omul trebuie să audă de undeva, să vadă la cineva, să perceapă care este sensul pentru natură; și care este beneficiul personal, până la urmă. Care este sensul cunoașterii și apropierii de natură.
Dr. biolog Peter Lengyel (expert în conservarea biodiversității, fotograf al naturii), este membru al Asociației „Valea Verde”, dar și secretar științific la „ONG Unesco Pro Natură”, cu sediul în București și membru al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii. A participat la proiecte organizate de instituții precum Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Europei sau Banca Mondială și la peste 200 de simpozioane, conferințe și congrese internaționale legate de protecția mediului, conservarea biodiversității și educație ecologică. În ultimul timp a devenit foarte cunoscut datorită celor două volume „Beep 2010″ și „Maramureș–Țara Biodiversității” și expoziției „India-locul uimitoarei diversități”.
Notă. Alte articole ale autorului Dr. Biolog Lengyel Péter în Jurnalul Bucureștiului
Articol asociat
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
