În 1980, sub semnul nebuniei tinerești, puneam cu Mihai Moleșag și cu alți câțva prieteni, bazele Cenaclului tinerilor umoriști Haz din Tulcea. Câțiva dintre noi rezistăm și astăzi pe meterezele scrisului și caricaturii. Unul dintre ei mi-a trimis cel de-al patrulea său volum la redacție cu dedicație, lucru care mă onorează și totodată mă obligă. Cel puțin la o recenzie, dacă nu la mai multe. Să fii sănătos Mihai Moleșag și s-o ții tot așa, trenul tău e bine garat în strada Gării, chiar în apartamentul de la etajul patru unde locuiești.
Am menționat toate aceste date întrucât amintesc de un timp când era extrem de greu să pătrunzi în lumea bună a umoriștilor dâmbovițeni. La caricatură dominau tânărul pe atunci Ștefan Popa Popa’s (Ștefan Popa-Popas) și controversatul Mihai Stănescu, ultimul atingând în desenele sale, majoritatea fără cuvinte, teme extrem de grave din societate.
Lumea literară era dominată de un Valentin Silvestru, lider de opinie, secondat de un Dumitru Solomon, Rodica Toth și pierdutul mai apoi Cornel Udrea, care spre disperarea numeroșilor săi fani, a căzut în desuetudine și mai ales în dispute penibile cu alți confrați. Fiecare dintre cei care am pus bazele Haz-ului tulcean cochetam cu ambele genuri, iar primele apariții în Urzica ne-au convins că nu ne greșisem vocația. Organizam și expoziții de grup, ale căror afișe le făceam în biroul lui Mihai și Gabriel Lupu, dar nu puțini cocitadini ne priveau chiorâș. Inclusiv Victor Craus, directorul Casei Tineretului, care ba era cu noi, ba împotriva noastră și nu așa cum l-a menționat un inspectoraș pe nume Gheorghe Băisan ca fiind mentorul grupului din care mai făceau parte Doina și Sterea Nistor, Mihai Davidov, Liviu Balâc, Ion Pancrat, Iulian Carastoian, Adrian Bușilă, Mihai Baba, Iulian Filip și alți câțiva ale căror nume nu le mai rețin. 
Știu că n-o să mă credeți, dar cel mai tăcut dintre noi era tocmai Mihai Moleșag, ajuns apoi unul dintre cei mai laureați epigramiști români. Nu era genul de artist vocativ, deși talentul i-ar fi impus-o. De aceea a ajuns în fruntea liotei de talente destul de greu, mai ales că țintea cu arcul două domenii extrem de sensibile, epigrama și pamfletul. Intenția fabulistică a moralei la vedere i-a reușit pe deplin acum în noua sa întreprindere literară. Textele sale sunt fără vulgarități, chiar dacă apare drept cal de bătaie inclusiv soacra.
Înțelepciunea sa este zâmbitoare, iar desenele altui laureat Doru Axinte, sunt punct ochit, punct lovit. Volumul are 24 subcapitole care se citesc ușor, deși trebuie să-ți faci loc de meditație după fiecare. Gardianul Bulă din final ne dă speranța că va continua pentru c-o merită din plin. De premii nu prea mai are nevoie pentru că are două camere și cămara pline de diplome. E iubit și răsfățat, inclusiv de critica de specialitate, dar știți de ce? Pentru că poate, pentru că e prea de la țară. Texte sale amuză și binedispun. În fond, ce vrem mai mult de la un discipol al maestrului Alexandru Clenciu, de verva căruia este atât de aproape?
Este pregătit să se dueleze cu oricine-l ține epigrama și nu prea va rata victoria. Cronicarul de ocazie s-a convins de un vechi proverb românesc: „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești’’.
Cu plecăciune, Pompiliu Comșa
