Interviu cu Dumitru Sârghie – Mitif „Poezia nu trebuie să fie doar decorativă; ea poate fi și o formă de luciditate” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). De la corespondentul nostru poetul, scriitorul și fotograful Ovidiu-Cristian Dinică (UZPR Râmnicu Vâlcea)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

• Ovidiu-Cristian Dinică (OCD): Domnule Dumitru-Sârghie Mitif (DSM), sunteți poet, jurnalist, pamfletar. Cum v-ați defini în câteva cuvinte?

DSM: Sunt, înainte de toate, un om care a privit lumea cu atenție și s-a încumetat să scrie despre ea. Uneori cu tandrețe, alteori cu ironie, altă dată cu o anumită amărăciune. În fond, scrisul meu nu este altceva decât o formă de mărturie. Am trăit printre oameni, le-am ascultat poveștile, le-am văzut bucuriile și micile tragedii și, fără să vreau, am început să le transform în cuvinte. Într-o singură propoziție: sunt un martor realist și romantic, în același timp, care nu poate să tacă! Sunt un fel de cartograf al urmelor–ale celor lăsate de oameni, ale celor lăsate de vreme, ale celor lăsate de tăceri. Cuvintele mi-au fost mereu harta și busola: le pictez pentru a mă regăsi, le ordonez pentru a nu mă pierde. Sunt, cred, un om care cunoaște gustul amar al adevărului și dulceața riscului de a-l rosti. Aforistic spus: eu nu caut aplauze, caut felul în care o propoziție reușește să rămână în urechea cititorului, după ce cartea sau ziarul se închide.

• OCD: Ați oscilat între jurnalism și poezie. Care dintre ele a apărut prima?

DSM : Poezia a apărut prima, pentru că ea ține de uimire. Iată cum scriam prin clasa a V-a primară, adresându-mă unei colege de bancă: „Ai vârsta florilor de mai,/Ai vis și vița-n ochi o ai,/O floare ești, când intri-n joc,/Și ai, căci gura ta e foc,/Safire-n grai”. În copilărie, ca și în tinerețe, simți lumea mai intens și ai nevoie să o exprimi. Jurnalismul a venit mai târziu, când am înțeles că lumea nu este doar frumoasă, este și contradictorie, uneori absurdă. Jurnalismul m-a învățat disciplina faptului: lucrurile trebuie verificate, așezate într-o propoziție limpede. Dar poezia m-a făcut să înțeleg că realitatea sufletului, metafizica și transcendentul nu se termină niciodată. Poezia există sau nu. Informația la ziar are dată, loc și martori; adevărul, uneori, începe tocmai după aceea. Nu detest poezia în vers alb, chiar o practic, deseori, însă ador „dulcele vers clasic”, cum ar spune Nichita. De altfel, dualismul acesta benefic, poet-jurnalist, m-a determinat să editez, pe lângă jurnalele județene „Riposta”, „Cardinal”, „Linia Întâi” și revista lui Tudor Arghezi „Bilete de papagal”, Serie nouă, pe care am restituit-o revuisticii românești și care are, îndrăznesc să spun, o arie națională, prin colaboratorii ei…Așadar, poezia a venit înaintea jurnalismului, ca o reacție primară la lumea aceasta–o tresărire intimă, o necesitate de a transpune candoarea în versuri. Jurnalismul a sosit ca disciplină: cu realism, cu ritm și cu o cheie către lumea exterioară. Poezia m-a învățat să observ nuanța; jurnalismul m-a obligat să dau socoteală pentru observație. Aș zice că poezia mi-a modelat sufletul, jurnalismul mi-a șlefuit simțul responsabilității.

• OCD:  Există un moment declanșator care v-a împins spre scris?

DSM: Nu a fost un moment spectaculos, ci mai degrabă o acumulare. Cărțile citite, întâlnirile cu oameni interesanți, întrebările pe care ți le pui despre lume. La un moment dat, simți că trebuie să pui toate acestea în cuvinte. Scrisul nu a fost o ambiție, ci o nevoie interioară. Poate și o încercare de a nu lăsa lucrurile să treacă fără sens prin viață. A fost, mai curând, o acumulare decât un fulger: primele lecturi, întâlnirile cu rosturi de oameni, fricile și fascinațiile copilăriei. Dar dacă ar fi să fiu aforistic: scrisul nu m-a ales–eu m-am ales prin el; m-am trezit într-un fel de contagiune a cuvântului și, de atunci, nu m-am mai vindecat. Nu poți opri ploaia, când norii grei s-au adunat pe cer… Am fost și sunt în diferite jurii la poezie. Și, în această calitate, am consacrat un îndemn la lectură către concurenții care s-au poziționat la subsolul clasamentului, după jurizare: „Chiar dacă voi credeți că v-ați născut poeți, citiți mai mult și scrieți mai puțin. S-ar putea să aveți mai mult succes!”

• OCD: Vă considerați mai degrabă un poet care face jurnalism sau un jurnalist care scrie poezie?

DSM: Cred că sunt un poet care face jurnalism. Poetul nu pleacă niciodată cu adevărat din cel predestinat să scrie poezie. Chiar și atunci când el scrie un articol, rămâne o anumită sensibilitate pentru cuvânt și pentru nuanță. Jurnalismul te obligă la certitudine, dar poezia îți amintește că sensul nu se lasă închis atât de ușor. Între aceste două moduri de a privi lumea există uneori o tensiune, dar este o tensiune fertilă. Unii amici spun că, în editorialele mele, care vizează chestiuni politice, sociale și economice se găsește și multă poezie, ceea ce eu cred că nu e un păcat. Umanizez un pic conținutul editorialului, care, uneori, e foarte critic. Radical. De altfel, am avut mulți ani la rând o emisiune la Olt TV. Slatina care se chema „Poezia politicii”. Unii amici îmi spuneau să-i schimb titulatura și să-i spun „Politica poeziei”… Tot cam aia e!  Mă simt–și îmi place antiteza–un poet care a fost chemat la tribunalul faptelor. Chiar când semnez un text de gazetă, rămâne o undă de poezie; iar când scriu un poem, nu pot scăpa de penumbra lumii reale. Dacă ar fi să pun o etichetă, ar fi aceasta: artist cu onorariu de martor.

Radu Zaharia și Oana Csiky – Sinergie artistică și estetică. „Anatomia unui poem” – Dr. Dumitru Sîrghie – Mitif (de la corespondentul nostru poetul, scriitorul și fotograful Ovidiu-Cristian Dinică) cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe)

• OCD: Poezia dumneavoastră oscilează între lirism și pamflet. Cum se împacă aceste două registre?

DSM: Ele vin din același loc: din sensibilitate. Sunt două mușcături ale aceleiași ființe. Iubirea deschide portițe, iar indignarea trântește ușile–ambele sunt forme de iubire, doar că îmbrăcate altfel: iubire pentru frumos, respectiv pentru adevăr. Pamfletul e un apel la trezire; lirismul e o rugăciune în secret. În mine ele nu se bat: își împrumută cuvinte. Un vers tandru poate păstra o sabie în tâmplă, iar un pamflet poate ascunde o durere, care nu știe altă formă de exprimare decât ironia. Atunci când vezi frumusețea lumii, scrii poezie. Când vezi impostura sau nedreptatea, scrii pamflet. Nu sunt două lucruri opuse, sunt două reacții ale aceluiași om. În fond, reacționezi, fie prin emoție, fie prin luciditate. Bunăoară, în poemul „Siberiile din noi”, am scris: „Ning în noi Siberiile toate,/de la Est la Vest de  pretutindeni,/ochii noștri plânși tot cer dreptate/și așteaptă Ziua de Armindeni”. Sau: „Între mine, femeie, și tine,/spațiul rămas–/tăcerea dintre două atingeri.//Pistiluri suave, stamine,/fac un popas–/făcând loc marilor stingeri” („Plâns înaintea unui ecou”). Sau pamflet: „Victor Ponta nu este un politician, ci o farsă perpetuă, un impostor lipsit de orice urmă de caracter, demnitate sau rușine. Fiecare pas în cariera sa a fost marcat de minciună, trădare și o lipsă totală de principii, transformându-se într-un simbol grotesc al grobianismului politic. De la plagiatul nerușinat cu care și-a început ascensiunea politică, până la ipocrizia cu care se prezintă astăzi drept ,,salvatorul național”, Ponta rămâne aceeași fantomă politică, capabilă să se strecoare prin fisurile unui sistem pe care pretinde că-l combate, dar din care a trăit cu nesaț și pe care l-a alimentat” („Linia Întâi”: „Victor Ponta, arhitectul minciunii și pericolul imposturii absolute”).

• OCD: Ce vă inspiră cel mai des?

DSM: Viața de zi cu zi. O discuție întâmplătoare, o amintire, o imagine de pe stradă, un gest simplu al cuiva. Poezia nu se ascunde în lucruri complicate. De multe ori ea se află chiar în lucrurile aparent neînsemnate, dar pe care le observi cu atenție. Uneori o lacrimă spune mai mult decât explicația ei. Mă inspiră tot ce are greutate, fie ea fragilă sau crudă. Realitatea imediată e atelierul; memoria e hrana; iubirea, combustibilul; revolta–scânteia; iar jocul–știința de a monta sensuri noi. Aș spune că inspirația e un fel de alchimie: pui experiența în retortă, adaugi memoria ca solvent, pui un strop de iritare și puțină joacă, apoi vezi ce mesaj distilat rămâne.

• OCD: Aveți un ritual al scrisului?

DSM: Nu cred foarte mult în ritualuri. Poezia vine atunci când vrea ea. Uneori apare în liniște, alteori în mijlocul unei zile obișnuite. Am disciplina rugătorului prudent: nu aștept revelații, fără să stau la masa de lucru. Ritualul meu este o atentă disponibilitate–să am creionul sau tastatura la îndemână, să fiu suficient de liniștit, pentru a nu fugi de idee. Poezia apare adesea când nu o chem; dar dacă nu stai, nu o prinzi. E o combinație între răbdare și vânătoare: veghezi, dar ești și pregătit să sari. Singura disciplină a scriitorului este să fie atent și să nu lase ideea să treacă pe lângă el. Sunt lucruri care cer grabă și altele care cer răbdare. În „Cărțile și noaptea”, Borges spunea că „poezia există sau nu”. Nu poți s-o inventezi la comandă. E metafizică și transcendent, zic eu. Inspirație. Totul e s-o treci prin sfera sufletului tău…

• OCD: Cum știți că un poem este gata?

 DSM: Un poem este gata atunci când simți că nu mai poți scoate sau adăuga nimic, fără să strici echilibrul lui. Uneori lucrezi mult la un text, alteori el vine aproape complet. Important este să nu pierzi adevărul primei emoții. Poemul e „gata” atunci când încetează să te mai supere–adică nu te mai pândește niciun cuvânt care să-ți spună că ai mințit sau că ai lăsat ceva esențial neînțeles. Rescriu, pentru că onor cuvântul are strat și substrat; dar nu rescriu la infinit: când tai și adaugi, încetezi să mai vezi esența. Spontaneitatea dă viața, disciplina îi dă osatura.

• OCD: „Glonțul restaurației” este un volum cu o încărcătură politică. Ce v-a determinat să-l scrieți?

DSM: Realitatea în care trăim. Uneori politica devine atât de absurdă, încât pare ea însăși literatură. Am simțit nevoia să reacționez. Când limbajul public devine limbaj de mască, poezia are datoria să dezvelească adevărul. Volumul a apărut dintr-o urgență morală: nu din plăcerea de a acuza… Din neputința de a rămâne nepăsător. A fost o reacție la anomaliile istorice care se maschează sub termenul de „restaurare”–restaurare a unor privilegii, a unor mentalități care cred că pot ascunde incompetența sub platitudini. A fost, în cele din urmă, o pledoarie pentru luciditate. Poezia nu trebuie să fie doar decorativă; ea poate fi și o formă de luciditate. Există momente când tăcerea devine o complicitate. Poate vă spun ceva versurile mele: „Pe fața tovarășei Hillary–nicio căință!/Pe fața farseorului Trump– nicio jenă!/Pe fața lui Iohannis–rânjetul lui Băsescu!/Pe fața lui Dragnea–nicio rușine!/Iar noi? Aplaudăm și delirăm,/în numele unei crime perpetue!/Glonțul restaurației ucide, ucide, ucide…” („Glonțul restaurației”)

• OCD: În „Cu o săptămână înainte de niciodată” tonul devine mai ludic…

 DSM: Am căutat să recuperez o libertate pe care o credeam pierdută: aceea de a glisa printre posibilități fără să te simți silit să dai socoteală fiecărei propoziții. Metafora și jocul sunt modalități de a salva realul de la groaznica platitudine a literalului. Am vrut să arăt că ironia poate fi tandră, iar ludicul–grav. Schimbarea de ton e, pentru mine, o formă de sinceritate: uneori adevărul se ascunde mai bine în joacă decât în vitriol. Viața nu este doar gravitate. Există și ironie, și joc. Uneori tocmai jocul te ajută să spui lucruri foarte serioase, dar și pline de candoare, totodată, ca în fragmentul următor: „Te voi iubi, însă, pentru ultima dată,/cu o săptămână înainte de niciodată,/te voi scoate năprasnic din minți,/cu sânii mei incendiați,/gura ta, gura mea, gurile noastre/(care-în ultimul timp–n-au cunoscut/decât rodul pământului)/se vor mușca reciproc, până la sânge,/vom fi una cu pământul,/vom deveni o singură flacără verde,/creând astfel impresia de terminabil-interminabil,/pierzanii duioase pogorâte în carne vom fi…” („Cu o săptămână înainte de niciodată”)

• OCD: „Genunchiul stâng” este un volum dedicat iubirii. Cât de autobiografic este?

DSM: În poeziile de iubire mă regăsesc ca-n oglinda unei ferestre în care se reflectă și celălalt, și timpul. Nu toate versurile sunt jurnale intime; multe sunt transpuneri, amestecuri între fapt și fantezie, între ceea ce am trăit și ceea ce m-am temut să trăiesc. Dar sinceritatea e acolo: nu în istoricul faptic, ci în tensiunea emoțională. Acolo unde inima bate adevărat, autorul se recunoaște fără gesturi de mărire. Poezia de iubire este întotdeauna autobiografică, într-un sens simbolic. Nu neapărat în fapte, dar, sigur, în emoție. În aceste poeme se află o parte din vulnerabilitatea mea. Iată un exemplu: „Cărțile mele de poezie/au început să mă citească,/ba chiar una dintre ele/m-a întrebat cu tupeu:/–N-aveți de gând să vă rescrieți?/Ați devenit o onomatopee prelungă/și un sfâșietor semn de mirare…/– Cum să nu, drăguțo…/ voi începe această metamorfoză/ cu „Viol pe muzică de Bach”/ și, ,,Cu o săptămână înainte de niciodată”,/voi continua ,,În ordinea iubirii”,/sfârșind în ,,Sânge și țărână”,/cu ,,Genunchiul stâng”,/luat la țintă de ,,Glonțul restaurației”…/Did you understand?”” („Metamorfoză”)

• OCD: Cum a decurs colaborarea cu marele artist plastic Dan Neamu pentru ilustrațiile volumului? V-a influențat vizualul în vreun fel procesul de creație?

DSM: Colaborarea a fost un dans. Dan a intrat în text ca un cititor exigent și a răspuns cu desenul ca formă de replică. Vizualul nu mi-a scris poemele, dar mi le-a arătat altfel: mi-a scos la lumină umbre pe care nu le observasem. Când vezi o imagine care-ți însoțește versul, începi să-ți asumi alte tăceri; uneori un desen îți spune: „aici nu trebuie vorbit”. În concluzie: ilustrațiile au fost o oglindă care mi-a făcut poemele mai transparente. Iar, pe o aripă a copertei trei, i-am închinat un poem „Pana lui Dan Neamu”:  „Solemn, cu pana lui inspiratoare,/Dan Neamu-ntruchipează Cerul-/Apoi, în Spațiul dintre Cer și Mare,/El descifrează, pentru noi, Misterul…//Misterul sacru, dintre Spațiu și Ființă,/Misterul dintre Timp, Răstimp și Vis–/Dintre Credință, Gând, Suflet, Priință,/Și-apoi sublimul dintre Iad și Paradis…//Discret, vă spun: nu El conduce pana–/Ci pana-l sublimează pe marele artist,/Căci, Doamne, pana-i Sufletul și Prana,/Oricărui mare pictor, născut idealist–/E metafizica deplină, totul, visul, hrana,/Unealta unui meșter existențialist…

• OCD: Jurnalismul v-a oferit o perspectivă directă asupra realității sociale și politice. Cât de mult se infiltrează această experiență în poezie?

DSM:  Mult mai mult decât aș admite la o primă vedere. Poezia mea poartă urmele străzii, ale conferințelor, ale poveștilor auzite în interviuri. Chiar atunci când caut o limbă a tăcerii, rămân cu ecoul vocii societății. Poate că metafora mea preferată e contaminarea: jurnalismul moare puțin în poezie, iar poezia se pierde nițel în jurnalism–și rezultatul e de-un farmec aparte.

• OCD:  Credeți că poezia mai poate avea un rol critic în societate?

DSM: Da, dar rolul ei nu e de tribună masivă; e de lentilă care focalizează. În epoca scroll-ului, poezia rămâne locul în care o propoziție poate opri un minut de viață – și acel minut poate schimba o perspectivă. Critica poetică nu învinge întotdeauna prin forță, ci prin persistență: reamintește, pune în oglindă, dă sens. E o armă mică, dar de o precizie teribilă. Poezia nu schimbă guverne, dar poate schimba felul în care un om privește lumea. Iar uneori această schimbare este începutul tuturor celorlalte. Referindu-se la penetranța Cuvântului, Nichita Stănescu îi spunea, cândva, Anei Blandiana: „Ai grijă, Dor, cuvintele ucid mai tare decât glonțul!” Sub acest semn am scris și eu următoarele versuri: „Nu ridicați statui,/O carte e de-ajuns,/Când lacrima ei plânge/Ce alții au ascuns.”

• OCD: Cum vedeți relația dintre luciditatea jurnalistică și sensibilitatea poetică? Se completează sau se contrazic?

DSM: Ele se completează ca două instrumente ale unui singur observator: una taie cu claritate, cealaltă mângâie cu ambiguitate. Luciditatea jurnalistică te scoate din iluzie; sensibilitatea poetică te-așază în fața paradoxului. Aforistic: jurnalismul spune „asta s-a întâmplat”, poezia spune „asta înseamnă ceva”. Fără amândouă, viziunea rămâne parțială.

• OCD: Care sunt elementele definitorii ale stilului dumneavoastră poetic?

DSM:  S-ar putea sintetiza în trei termeni: tăietură, tandrețe, umor trist. Tăietura pentru precizie, tandrețea pentru empatie, umorul trist pentru supraviețuire. Stilul meu caută lucruri simple spuse, cred eu, clar, încât să lase coardele cititorului să vibreze încă o vreme.

• OCD: Există autori care v-au influențat decisiv sau v-au însoțit în formarea vocii literare?

DSM: Da. Eminescu, Arghezi, care a schimbat sintaxa poeziei românești, apoi, Nichita Stănescu și Marin Sorescu.  I-am purtat și-i port în partea de primăvară a inimii, ca luminători de cale… Sunt și alți autori clasici și contemporani, poeți care m-au învățat să tai din poezie ceea ce nu servește adevărului artistic și prozatori care m-au învățat economia povestirii. Influența nu e un păcat, vocea se naște din dialog și ceea ce rezultă te reprezintă de-a pururi.

• OCD: Ironia, tandrețea și luciditatea coexistă în multe dintre textele dumneavoastră. Cum găsiți acest echilibru?

DSM: Prin acceptarea faptului că sufletul nu e monolitic. Echilibrul nu e un algoritm, e o conviețuire: la un moment dat ironia pornește ca armură, tandrețea ca antidot, luciditatea ca hartă. Învăț să nu le forțez; le las să intervină acolo unde contextul cere. Uneori echilibrul e consecința unei tăieri precise: elimin ce nu ține de adevăr și păstrez restul.

• OCD:  Ce vă emoționează cel mai mult în viața de zi cu zi?

DSM: Micile gesturi care confirmă umanitatea: o mână întinsă fără așteptare de recompensă, o frază spusă cu curaj, o plecare făcută cu demnitate. Emoția pentru mine nu e spectaculoasă; e discretă, aproape domestică. Acolo se ascund adevăratele spaime și adevăratele mângâieri.

• OCD: Ce vă enervează cel mai tare?

DSM: Lăcomia de sens–adică politețea formală însoțită de vacuitatea intențiilor. Mă enervează mai puțin greșeala decât aroganța de a pretinde că ai făcut bine când, de fapt, ai făcut rău. Arogantul care se autodefinește drept expert… Mă enervează impostura sigură pe sine. Este una dintre marile comedii ale epocii noastre.

• OCD: Dacă nu ați fi fost poet și jurnalist, ce alt drum credeți că ați fi urmat?

DSM: Probabil un fel de  povestitor, ca Mama. Există oameni care nu pot trăi fără cuvinte. Chiar dacă îmi lipsește harul oratoric al Mamei, în scris, pot să mă joc cu cuvintele. Uneori, chiar cu succes.

• OCD: La ce proiect literar lucrați în prezent?

DSM: Lucrez la o carte care respiră între genuri: fragmente de jurnal, poeme lungi și eseuri scurte care se caută reciproc. Se cheamă „Cartea nimănui”, adică a tuturor.  Apoi, un volum de critică literară numit „Anatomia unui poem”. Încerc să prind acele mici irizări ale timpului nostru, acele felii de viață care, puse una lângă alta, sper să alcătuiască o privire mai lungă. Și aș mea vrea ceva: să-mi public teza de doctorat cu privire la viața și opera „ultimului gândirist”, Pan. M. Vizirescu.

• OCD: Vă tentează să abordați și proza sau rămâneți fidel poeziei?

DSM: Mă atrage proza ca o mirabilă tentație a unei camere mai mari: acolo poți sta mai mult cu personajele, le poți asculta respirația. Nu e trădare față de poezie; e doar o extindere a terenului de joacă. Poezia rămâne centrul, proza–dulcea periferie, ca loc de refugiu,  unde pot să mă plimb cu plăcere, „la umbra unui crin în Paradis”, vorba lui Mircea Eliade.

• OCD: Cum v-ar plăcea să fie percepută opera dumneavoastră peste două decenii?

DSM: Mi-aș dori să fie citită ca un instrument de apropiere, nu ca o vitrină a epocii: o carte care să-i ajute pe oameni să recunoască acel ceva esențial în amintirile lor. Mi-a plăcea să se spună: „a scris din obligație față de adevăr și dintr-o tandrețe care nu se termină la primul spectacol. Aici a scris un om care a crezut în cuvinte și în adevăr.” Dacă se va întâmpla asta, înseamnă că nu am trăit chiar degeaba.