Acasă Opinii Nos frères d’en bas (frații noștri de jos). Despre animale la...

Nos frères d’en bas (frații noștri de jos). Despre animale la modul filozofic!

176
2

               Dacă nu iubiti animalele, cel puțin respectați-le ()

Secolul XXI ar putea foarte bine să fie în același timp cel al reabilitării animalului și al extincției sale. La ritmul actual al dispariției speciilor și a reducerii lor la câteva eșantioane protejate, omul nu va intârzia să se găsească singur cu somonii lui de crescătorie și puii în baterie într-o natură inertă unde disparția albinelor și a altor insecte va face din polenizare o adevarată problemă.

Desigur, ultimele specimene din speciile sălbatice vor fi respectate, la fel ca Indienii din Oklahoma altădată: parcate în rezerve, neutralizate, folclorizate. Descartes și sistemul industrial le vor fi venit de hac. Omul, lipsit de compania „fraților săi inferiori” (Michelet), a „fraților săi de jos” (Clemenceau), a acestor „copii muți ai Pământului”  de care vorbesc Orientalii, va descoperi prea târziu că animalul nu îi este necesar numai pentru alimentație sau muncă, ci este și o dimensiune esențială a imaginarului său, fără de care este condamnat la un solipsism al speciei vecin cu nebunia (considerarea propriei realități ca fiind unică).

Omul rupt de animal este ca un cuplu de turturele într-o colivie, care după ce s-au giugiulit ajung să se bată până la moarte găurind cutia craniană a partenerului. Astfel, recunoașterea omului de către om trece prin recunoașterea animalului de către om.

Semnificativă este furia pe care o trezește la unii orice urmă de milă pentru animale sau solidaritate în privința lor; da, semnificativă pentru o culpabilitate conștienta ascunsă sub straturile impermeabile ale rațiunii raționale. Aceea care nu omite să vă spună că Hitler era vegetarian, sau că este mai ușor să te induioșeze un miel sau un purcel, pe când copiii din Bangladesh sau din Mali mor de foame. Ca și cum compasiuneaa, această „milă supremă”, ar fi o marfă în cantitate limitată în inima omului, ca și cum ce e dat unuia e luat altuia.

Există două fundamente, care adesea se confundă, ale acestei excepționalități a omului în natură cu care ne mândrim. Primul, religios, este fondat pe faptul că el e singurul creat după imaginea lui Dumnezeu; al doilea, filozofic, este că e singurul care e înzestrat cu rațiune; antropomorfism în primul caz, antropocentrismin în al doilea. Să lăsăm deoparte pe primul, căci nu privește decât o minoritate. Dar nimic nu e mai contradictoriu rațiunii decât această aroganță a rațiunii. Sau, altfel spus, nu există fundament rațional, nici rezonabil, pentru ideea că rațiunea poate fi singurul fundament posibil al demnității unei ființe vii. Această este totuși crima umanismului față de natură.

Fără să mergem până la excesele teoriei animalelor–mașini ale lui René Descartes și Nicolas Malebranche, teorie temeinic intelectualist, curată provocare pentru spiritul experimental, majoritatea filozofilor occidentali au fondat, de la Jean-Jacques Rousseau la erii târzii Stoia a influențat scriitorii și filozofi importanți ca René Descartes și Immanuel Kant și la Friedrich Wilhelm Nietzsche, această faimoasă excepționalitate a omului în sânul naturii pe baza a ceea ce Rousseau numea „perfectibilitatea sa”. Această capacitate, ce unii au raportat-o la poziția verticală, alții la stăpânirea limbajului, este pentru el aceea de a se ameliora datorită invățării și transmiterii moștenirii culturale, veritabil criteriu distinctiv al speciei. De unde, în ciuda aparențelor, pesimismul quasi pascalian al lui Jean-Jacques Rousseau

Ne-am întrebat mult timp dacă dobitoacele” aveau un suflet.

Astăzi ne intrebăm dacă au drepturi. Există într-adevăr două rațiuni pentru a respecta animalul: în numele umanității și în numele animalității. În primul caz, țînând cont de noi-înșine și de propria noastră specie ne vom abține să-l tratăm cu răutate; în al doilea, în numele a ceea ce sunt.

În primul caz, rămânem în cazul umanismului cu cele două variante ale sale, barbaria și bună voință. În al doilea, este cu prețul relativizării locului omului în natură, că vom reintegra animalul. Aici, naturalismul este mai „uman” decât umanismul, cum o dovedesc viziunile lui Aristotel, Michel de Montaigne, Pierre Louis Maupertuis, Étienne Bonnot de Condillac, Arthur Schopenhauer.

Va veni și momentul când abominabilă neînțelegere care face din om un lup pentru animal va fi pusă în chestiune din cauza unei mutații a raportului nostru cu „vivantul”, fondată pe progresul sensibilității, conștientizarea adusă de ecologie, descoperirile științei.

Animalul nu este numai natură, este și cultură! Vom descoperi atunci că „specisismul”, acest imperialism al speciei, este la baza rasismului. Ceea ce Honoré de Balzac, Victor Hugo, Gérard de Nerva au înțeles intuitiv, Claude Lévi-Strauss o spune clar și profetic:  „Omul occidental, arogându-și dreptul de a separa radical umanitatea de animalitate, deschidea un ciclu blestemat, și aceeași frontieră regresând mereu, va servi pentru a indepărta oamenii de alți oameni și pentru a revendica în favoarea unor minorități tot mai restrânse privilegiul unui umanism corupt”.

Jacques Julliard („Le nouvel Observateur”)

Lucrări publicate sub egida Jurnalul Bucureştiului

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.