




Noile evoluții din Orientul Mijlociu au deturnat atenția opiniei publice occidentale de la conflictul din Ucraina. Motivațiile sunt economice dat fiind că un „incendiu” în principala zonă petrolieră a lumii stârnește mai multă îngrijorare decât un conflict început acum patru ani și care pare a nu se mai sfârși.
De-a lungul istoriei Europa Centrală, dacă ar fi să botezăm generic spațiul dintre Baltică, Adriatică și Marea Neagră, a fost un tărâm proteic, fluid, ale cărui granițe, uneori abia intuite, alteori bine reliefate, au fost supuse mai mereu schimbării. Acum, mare parte din acesta este inclus în Uniunea Europeană iar accesul la spațiul comunitar, urmat de fireasca integrare economică și instituțională, a făcut ca zona de turbulențe, de instabilitate să se deplaseze spre estul granițelor Uniunii Europene. Aderarea țărilor din Balcanii de Vest este o chestiune de timp; doar pentru Serbia, urmare a relațiile sale apropiate cu Rusia, există un semn de întrebare. Dacă Serbia își va urmări propriile interese și nu se va mai comporta ca un instrument al intereselor rusești în Balcani, reconcilierea cu croații și mai ales cu albanezii, condiționată de evoluția entității Kossovo, va fi pasul necesar pentru ca țara să adere la Uniunea Europeană.

Politica filorusă a Serbiei se datorează mai mult algebrei geopolitice care permite ca Rusia să-i fie considerată un aliat, doar pentru faptul că este singura țară care se opune inamicilor Serbiei. Să nu uităm că, de-a lungul timpului, îmbrățișarea rusească a „reuşit” totuși performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea imposibil. Serbia, care datora Rusiei reînvierea statalităţii şi autonomia sa, după cele pătimite din partea aliatului rus în războiul din 1877-1878, se va îndepărta de aceasta şi se va orienta…spre Austro-Ungaria! După războiul din 1877-1878, până și Bulgaria s-a situat de fiecare dată în tabăra adversă Rusiei, cu excepția „justificată” a perioadei sovietice. La Marea Baltică, Polonia și țările baltice, cu economii performante și democrații stabile, în ciuda așa-ziselor derapaje poloneze, se constituie într-un avanpost solid al Vestului. Estonia și Letonia se învecinează cu Federația Rusă și, din acest punct de vedere, sunt cele mai expuse din punct de vedere militar. Polonia și Lituania, aparent mai ferite, nu scapă nici ele de „răsuflarea” Maicii Rusia, datorită vecinătății cu exclava rusească Kaliningrad, reminescență a celui de-al Doilea Război Mondial. În 1946, regiunea Kaliningrad, în loc să facă parte din Republica Sovietică Socialistă Lituaniană, a fost inclusă în Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, cu justificarea „tovărășească” a apartenenței comune la URSS.
La Marea Neagră, România, cu toate sincopele, întârzierile și neputințele ei, este privită ca un aliat fidel al Vestului, chiar dacă acesta pare acum divizat între SUA și Europa Occidentală. Tergiversarea, până de curând, din varii motive, a aderării țării noastre la spațiul Schengen ne dovedește că, oricât ne-am dori, nu suntem (încă) parte a Vestului. Situația noastră economică se reflectă nu doar într-o amorțeală regretabilă a diplomației externe, dar și în lipsa unor forțe armate care să facă față cerințelor actuale ale războiului modern.
Din păcate, deși se bucură de mare încredere din partea populației, Armata României, în afara reducerii efectivelor, a renunțării la serviciul militar obligatoriu, a achiziționării cu mare „succes” a unor echipamente cât mai disparate, nu strălucește la niciun capitol. Poate doar la numărul de generali, pentru că avem de trei ori mai mulți astfel de ofițeri la același număr de soldați, dacă e să ne comparăm cu armata americană! Incidentele legate de instrucția personalului sau de starea mijloacelor tehnice sunt prezente, precum partea vizibilă a unui iceberg, chiar și la defilări…Despre drone, război electronic sau AI nu are rost să discutăm câtă vreme mare parte din energiile și banii alocați armatei se duc pe lupta teoretică dintre „pensiile speciale” și „pensiile de serviciu”!
- Decizia CCR (Februarie 2026). S-a stabilit că tăierea pensiilor speciale este constituțională, validând reforma
- Vârsta de pensionare. Aceasta crește treptat la 65 de ani pentru mai multe categorii.
- Număr beneficiari. Peste 200.000 de persoane beneficiază de astfel de pensii, majoritatea din sistemul de apărare și ordine publică.
- Reforma în curs. Guvernul urmărește extinderea reformei dincolo de sistemul judiciar, vizând eliminarea inechităților, conform declarațiilor premierului Ilie Bolojan.
- Acumulare pensie-salariu. Au fost introduse restricții, pensionarii speciali care rămân angajați la stat putând pierde o mare parte din pensie.
-
- Magistrați (Judecători și Procurori). Beneficiază de pensii de serviciu, o parte din care a fost vizată de recalculări.
- Militari și Polițiști. Reprezintă cea mai mare parte a beneficiarilor.
- Personal Aeronautic Civil, Personal Diplomatic, Funcționari Parlamentari, Curtea de Conturi.
Reforma este necesară pentru a alinia sistemul de pensii de serviciu la principiul contributivității și pentru a reduce impactul bugetar, pensiile speciale însumând o parte semnificativă din PIB.
- Personal Diplomatic și Consular. Vârsta de 60 de ani și o vechime de 12-15 ani în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (MAE).
- Magistrați (Judecători și Procurori). Pot primi o pensie de serviciu de până la 75% din salariul de bază și indemnizația de vechime.
- Personal Aeronautic Civil Navigant. Pensie de serviciu de 80% din media veniturilor totale brute din ultimele 12 luni de activitate.
- Personal Militar/Polițiști: Beneficiază de pensie de serviciu sau anticipată în funcție de vechimea în serviciu (minimum 10 ani).
- Personal Auxiliar de Specialitate al Instanțelor: Reglementat prin Legile 567/2004, vizând personalul instanțelor judecătorești.
- La nivelul lunii martie 2026, existau mii de beneficiari de pensii de serviciu, în special în sectorul aeronautic.
- Reforma pensiilor vizează alinierea acestora, în timp ce simulările arată că, în sistemul public, 40 de ani de muncă la un salariu de 5.000 lei brut ar putea genera o pensie de aproximativ 2.495 lei.
Dacă în perioada interbelică România și Polonia „uneau” Marea Baltică și Marea Neagră datorită granițelor comune, acum între cele două țări, în cadrul Uniunii Europene, există Slovacia și Ungaria. Recenta schimbare de „timonier” de la Budapesta s-ar putea să nu se soldeze și o schimbare dramatică de curs, în ceea ce privește relațiile cu Rusia. Ca un fluture ce se învârte în jurul lămpii, prim-ministrul slovac Robert Fico, din considerente mai degrabă personale, a reușit să conducă periculos Slovacia în siajul Rusiei, iar prezența sa la Moscova, de Ziua Victoriei, singulară printre liderii UE în 2026, certifică opinia sa mai veche că neutralitatea (a se citi ieșirea din NATO) ar fi de dorit pentru Slovacia.

Între Polonia și România există acum și „balconul” ucrainean, cu o mare diversitate etnică, alcătuit din teritorii care au aparținut cândva României, Poloniei, Ungariei sau Cehoslovaciei. Polonia și România și-au reglementat prin tratate chestiunile teritoriale cu Ucraina și încearcă oficial să sprijine această țară care, trebuie să o spunem limpede, față de români a dat dovadă de o ostilitate fățișă în timpul conflictului transnistrean, sprijinind în toate felurile intervenția rusească. Ucraina, victima de acum a agresiunii rusești, a dovedit o constanță în politica sa de dezavantajare a minoritarilor români. Problema Basarabiei de Nord, a Ținutului Herței și a Bugeacului încă ne bântuie, măcar la nivelul mentalului colectiv, cu toate că respectivele teritorii sunt acum locuite majoritar de ucraineni. Ne place sau nu, cu toată istoria sa, Cernăuțiul este astăzi un oraș ucrainean, la fel de bine cum, fără nicio îndoială, Oradea este acum un frumos oraș românesc. Ucraina nu ne-a privit cu prea mare entuziasm, ca dovadă, prin strategia sa de securitate, afară de relațiile cu „greii” din NATO, și-a dorit, până la începerea războiului cu Rusia, dezvoltarea de parteneriate strategice cu țări precum Polonia, Lituania, Turcia,…Azerbaidjan sau Georgia.
În vremea URSS și a sateliților săi, lipsa unui spațiu tampon major între Est și Vest, care să lase loc manevrelor și tentațiilor, a condus la o certă perioadă de pace și de prosperitate. Austria „neutră” și Iugoslavia „nealiniată”, pe care le-am putea numi fisurile din vechea Cortină, au avut totuși, fiecare, o orientare certă în paradigma Est-Vest. Multă vreme, granița dintre Norvegia și URSS a reprezentat singurul contact terestru al Rusiei cu NATO, în condițiile în care, pe flancul sudic, Turcia și ea membră a NATO, se învecina cu republicile sovietice Georgia, Armenia și Azerbaijan și nu cu Maica Rusie. Nu este un secret că granița norvegiano-sovietică, cea mai ”fierbinte” din punct de vedere militar a fost, chiar din acest motiv, cea mai ferită de incidente. Pe parcursul a 50 de ani, s-au înregistrat doar câteva treceri ilegale de frontieră și o singură provocare sovietică, în 1968, în timpul evenimentelor din Cehoslovacia, când câteva zeci de tancuri sovietice, pornite amenințător spre Norvegia, s-au oprit la câteva zeci de metri de linia de graniță.
-
- Invazia (20-21 august 1968). Trupele sovietice, alături de cele din majoritatea statelor Pactului de la Varșovia (cu excepția notabilă a României), au invadat Cehoslovacia pentru a opri reformele conduse de Alexander Dubček.
- Consecințe imediate. Peste 137 de persoane au murit de partea cehoslovacă, iar sute au fost rănite în timpul intervenției. A fost ocupată de 29 de divizii, 7.500 de tancuri și 1.000 de avioane de luptă.
- Sfârșitul reformelor. Această acțiune a pus capăt încercării de a crea un „socialism cu față umană” și a consolidat controlul sovietic în regiune.
- Poziția României. România s-a distanțat de invazie, Nicolae Ceaușescu condamnând public intervenția, fapt ce i-a adus o popularitate internațională temporară.
Conflictele interne și existența unui spațiu divizat constituie tentația și motivația pentru intervenția puterilor externe soldată cu aservirea unui vecin mai slab, uneori doar pentru a preveni cucerirea lui de către o putere inamică. Ce s-a întâmplat cu Europa Centrală în perioada interbelică atunci când noile state naționale s-au luptat între ele, pentru ca mai apoi să fie înghițite de Germania nazistă sau de URSS, se încadrează în această logică. Dacă atunci ar fi existat o minimă raționalitate, ar fi fost posibil ca Pactul Ribbentrop-Molotov și împărțirea amiabilă a Europei între cele două dictaturi să fi dus la un fel de Război Rece de lungă durată între Germania nazistă și URSS, ambele puteri fiind interesate să evite un conflict sinucigaș…
În zilele noastre, urmare a avansului NATO și UE și a stabilității asociate acestora, am putea spune că spațiul de incertitudine al Europei Centrale a clivat spre Est, spre Bielorusia, Moldova și Ucraina. Bielorusia, aflată din 1994 sub conducerea autoritară a lui Lukasenko, „ultimul dictator” european, are o orientare pro-rusă clară. Țara este membră în mai toate organizațiile dedicate țărilor ex-sovietice, patronate de către Rusia: Comunitatea Statelor Independente, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă sau Uniunea Vamală Euro-Asiatică. Ca dovadă a legăturii organice cu Rusia, Uniunea Statală Rusia-Belarus, inițiată în 1997, cu scopul de a realiza o entitate oarecum similară URSS, a fost urmată de acorduri încheiate în scopul aprofundării integrării economice dintre cele două țări. Efectuate an de an, manevrele militare comune, de mare amploare, amenințătoare pentru vecini, s-au transformat până la urmă în războiul de agresiune împotriva Ucrainei, început pe 24 februarie 2022.
Rusia, care după 300 de ani de expansiune continuă pe țărmurile Balticii, devenise în perioada sovietică stăpâna acestei mări, prin extinderea NATO în Suedia și Finlanda, s-a văzut „strangulată” în Baltica, rămânându-i la dispoziție doar capătul Golfului Finlandei din preajma Sankt Petersburg-ului și litoralul aferent Kaliningrad-ului. E limpede că Federația Rusă nu dorește să pățească același lucru și la Marea Neagră. Regimurile ucrainene, până la Viktor Ianukovici, au fost fățiș pro-ruse, chiar dacă au cochetat timid cu asocierea la UE și NATO. Euromaidanul din 2014, mișcarea generată de refuzul guvernului ucrainean de a semna Acordul de Asociere cu UE, s-a soldat cu intervenția sângeroasă a forțelor de ordine, fuga lui Ianukovici și venirea la putere a unei administrații pro-europene. O eventuală aderare a Ucrainei la NATO, în granițele recunoscute internațional, i-ar răsuci în mormânt pe Petru I și pe Ecaterina a II-a. Cum Crimeea și Kerci-ul care închid intrarea în Marea Azov erau ucrainene, Rusia ar fi fost dată înapoi, în timp și spațiu, la nivelul anului 1696, în vremea lui Petru I, când abia se reușise cucerirea cetății Azov, aflată la gura de vărsare a Donului în Marea Azov.

Pentru că Ucraina ar fi putut vira definitiv spre Vest și pentru că, nici măcar pe termen scurt, Rusia nu-și putea permite pierderea litoralului ucrainean și a bazei din Sevastopol, s-a procedat la anexarea Crimeei și la sprijinirea „republicilor” secesioniste Donetsk și Lugansk. În acea perioadă, sub baghetă rusească, fantome ale trecutului, uitate în cuferele revoluției bolșevice, au scos capul la Odessa, unde încercarea de a crea o nouă republică autonomă s-a terminat tragic, cu aproape 50 de decedați. În Bugeac, tentativa de a proclama „Republica Populară Basarabia” a urmărit asigurarea legăturii cu regiunile pro-ruse Găgăuzia și Transnistria și încordarea relațiilor dintre Republica Moldova și Ucraina. Recursul rusesc la istorie a oferit, cu un singur nume, Novorossya, o perspectivă integratoare pentru toate republicile apărute „spontan” în 2014, dezvăluind astfel și intențiile pe termen mediu ale Rusiei. Ca să ne amintim, Novorossya a fost gubernia alcătuită din teritoriile din sudul actualei Ucraine, cucerite de Imperiul Rusiei de la Hanatul Crimeei și de la cazacii zaporojeni, adică Bugeacul, Yedisanul și unele regiuni din actuala Rusie, precum Kubanul. După războiul civil și victoria bolșevicilor, cea mai mare parte din Novorossya a ajuns să fie inclusă în RSS Ucraineană, fapt acceptat tacit, „tovărășește”, până la destrămarea URSS. Obținerea independenței Ucrainei a repus pe tapet, periodic, necesitatea autonomiei pentru Novorossya sau chiar crearea unui nou stat independent, apropiat de Rusia.

Chiar dacă a dat dovadă de o unitate de nebănuit în fața actualei agresiuni rusești, Ucraina a rămas, precum e numele, un tărâm de frontieră, în care mai toate opțiunile sunt posibile. Spun aceasta, pentru că, fără a fi trasată clar, există o frontieră nevăzută de la nord la sud, care desparte zona în care a pătruns influența vestică de cea eminamente rusească, dar și una de la est la vest, care este mai degrabă fitoclimatică și care desparte zona forestieră și de silvostepă din nord, de zona stepelor din sud. Istoria Ucrainei poate fi astfel redusă la luptele dintre popoarele stepei și cele din pădurile din nord, dintre catolici și pravoslavnici, iar actualul război poate fi interpretat și în această cheie.
Episodul creștinării a ceea ce numim acum Rusia Kieviană, chiar dacă s-a întâmplat acum aproape 1300 de ani, își are tâlcul său privitor la opțiunile divergente, mereu prezente în istoria Ucrainei. Cneazul Vladimir a înțeles că adorarea idolilor nu poate aduce unitate statului său, care era o aglomerare multietnică și pluriconfesională, prin urmare a decis să adopte una din religiile monoteiste existente la acea dată. Pentru a lua cea mai bună decizie, a organizat ceea ce s-a numit „Disputa teologică de la Kiev”, din 988, când reprezentanți ai musulmanilor, khazarilor iudei, catolicilor și ortodocșilor au fost invitați să-l convingă pe Vladimir despre avantajele religiei lor.
Religia aleasă a fost creștinismul ortodox, iar convertirea celui ce a devenit Sfântul Vladimir s-a petrecut în vechea colonie grecească Chersones, situată pe țărmul Mării Negre, nu departe de Sevastopol. Dincolo de importanța lor strategică, Crimeea și Sevastopolul au capătat astfel, pentru ortodoxia rusă, o semnificație aparte…
Se pare că Ucraina este o dilemă, în adevăratul sens al cuvântului, pentru Federația Rusă. Lasată în pace, Ucraina se va îndrepta spre NATO și UE, ceea ce va avea un efect catastrofal, cel puțin asupra stabilității regimului Putin. Importanța menținerii Ucrainei în sfera de influență a Rusiei este capitală, atât pentru prezent, cât și pentru viitor.
Mircea Druc, fostul prim-ministru al Republicii Moldova, bun cunoscător al realităților din spațiu ex-sovietic, a pus degetul pe rană încă din 2014: „Dacă Ianukovici semna (acordul cu UE) și începea aderarea, urma destrămarea Rusiei; dacă nu a semnat, urmează destrămarea Ucrainei. Rusia fără Ucraina nu poate nici măcar teoretic să se mențină în proiectul lui Putin de a reface imperiul sovietic, de a face uniunea vamală, de a face Eurasia. Fără Ucraina este non sens, nu poate face nimic”.

Pe termen mediu, agresată militar și economic, în pofida sprijinului extern, care nu poate fi nelimitat, Ucraina va fi silită să cedeze în fața Rusiei, cel puțin teritoriile aflate acum sub ocupație. Urmează a se vedea dacă ceea ce va rămâne din Ucraina se va agrega într-o entitate asemănătoare Republicii Populare a Ucrainei Occidentale, ce a ființat în anii de după încheierea Primului Război Mondial. Apariția Rusiei în Bugeac și joncțiunea cu Transnistria va destabiliza grav Republica Moldova, într-o primă fază, Găgăuzia fiind dispusă sau „ajutată” să dorească secesiunea. În logica închiderii spațiului de manevră pe care am enunțat-o mai sus, o mișcare hotărâtă a Rusiei spre Odessa ar putea justifica, pentru a se salva ce se mai poate salva, includerea rapidă a Republicii Moldova în UE și NATO, cu renunțarea la Transnistria și cu evitarea secesiunii Găgăuziei.

Când toate acestea se vor fi întâmplat, e posibil ca vreun politician destupat la minte, din Vest, să descopere cu stupoare, precum Churchill acum 80 de ani: „De la Narva, la Marea Baltică, până la Ismail, pe Dunăre, o Cortină de Fier s-a coborât de-a curmezișul continentului european”.
Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef și director al publicației)
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…

- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…































