Fenomenul transcendenței în poezia lui Mihai Eminescu „unda spumă” (The phenomenon of transcendence in Mihai Eminescu’s poem „The Foam Wave”). Unitatea de transcendenţă ca element de structură metafizcă a cunoaşterii de sine în poezie (The unity of transcendence as a structural element of self-knowledge in poetry)

Rezumat. Discursul acestui  material este unul de analiză critică a unui  fenomen rar întâlnit în  poezie numit  fenomenul transcendenței căruia îi dau o calificare importantă separată cu  semnificația unui mijloc/unei metode și  unitate  structurală de  explorare  a posbilităților  creative ale unui poet de a face  poezie   de cea mai  bună calitate cu inedite  capacități cognitiv-logo-logistce  de a  pătrunde în  subsolurie metafizice – cele  primordiale ale cunoașterii. Procedeul vizează aspectul filosofic profund al întregii creații a poetului M. Eminescu, așa cum niciun alt poet cunoscut  nu a făcut în operele lor, pentru a demonstra măreția și importanța filosofiei sale și pentru a face cunoscută  profunzimea sa factuală,   descifrând atât detailat  cât  și detaliat, vers cu vers, metaforă cu  metaforă, concept cu  concept,  idee cu idee  structurile compoziționale ale poeziei „Unda spumă” în  care fenomenul transcendenței se manifestă prolific  și  plenar, astfel  descoperind misterele și sensul metafizic de bază al genialității eminesciene, ca „materie” de cunoaștere a realităițlor  prin poezie  și a  poeziei prin realitățile  pe care le  descrie, abordează și studiază – lucru  posibil de realizat numai folosind  fenomenul  transcendenței ca  unitate  de măsură  și  structură a înțelepciunii metafizice a operei  marelui Eminescu.

La Kant transcendentalul este ceea ce trece peste limitele experienţei şi se manifestă prin domeniul suprasensibil al lucrurilor în sine, precum şi ceea ce ţine de spirit şi de legile morale ale omului în trecerea lui prin existenţă. El este factorul care contribuie la pătrunderea esenţei  lucrurilor şi  a sensurilor cunoaşterii lor. Transcendentalul este fenomenul care, petrecându-se în afara conştientizării factologice a lui de către om /omul de creaţie, se implică direct în funcţionalitatea mecanismelor capacităţilor sale gnoseologice. El constituie o situaţie care se autogenerează, apărând din adâncurile fenomenelor existenţiale umane, în special din cele ale cunoaşterii lor.

Aşa cum opera de artă este o modalitate de pătrundere prin reflectare şi cugetare în tainele vieţii şi de descoperire a sensului acesteia, transcendentalul,  ca factor al expresiei gândirii, s-a implicat în mod organic în alcătuirea elementelor ei de structură, fiind folosit de către autori mai mult în  necunoştinţă de cauză. Fenomenul transcendenţei nu poate fi declanşat la comandă în procesul de creaţie, chiar dacă toate componentele de structură şi modalităţile sale de implicare în actul cunoaşterii sunt intuite de către creator. El se naşte în sferele înalte, spirituale ale omului şi se manifestă cu o deosebită putere în arta scriitoricească. Lui nu i se pot inventa la comandă premisele suportuale în baza cărora ar putea să se nască. Aceste premise se găsesc ascunse adânc în conştiinţă, de cele mai multe ori în subconştient. Şi numai o intuiţie a unui spirit inventiv neordinar poate scoate la suprafaţă potenţialul său incomensurabil de survolare a dimensiunilor interioare ale Eu-lui. Regăsindu-se în aceste idei intuitive izvorâte din inconştient, un talent creativ îşi poate transpune Eu-l peste imaginile lucrurilor înconjurătoare. În arta scrisă fenomenul transcendenţei se manifestă cu o deosebită pregnanţă în poezie. Puţini au fost poeţii care şi-au descoperit talentul prin ceea ce le-a oferit factorul transcendental al capacităţilor de intuiţie şi imaginaţie.

Ca fenomen al cunoaşterii apriorice, transcendenţa forţează spiritul poetului să se realizeze/finalizeze printr-o experienţă/lucru obiectivizată într-un circuit în care aceasta este impusă să se reântoarcă /metamorfozeze la ideea care i-a dat naştere. De regulă, atare circuit închis este cu atât mai reliefat în exprimarea sa obiectivă/reală, cu cât spaţiul şi timpul acoperite de el sunt mai limitate. Or, această posibilitate este oferită în primul rând de poezie,  în special de poezia scurtă, uşoară ca formă, dar profundă ca esenţă şi sens. O astfel de poezie va prezenta întotdeauna o construcţie specifică cu o sonoritate fonetică şi ritmică plastică aproape imponderabilă, cu un conţinut sintactic şi semantic arhiconcentrat, perfect încadrat într-o carcasă stabilă, dar şi foarte uşoară, construită din fibrele carbonice de o transparenţă diamantică a ideii intuitive pure iradiată din abisul de  dincolo de marginile obiectivitătii.

Despre „principiul finalităţii în desfăşurare practică a naturii”  (Amendamente critice la  lucrarea  lui  E. Kant „Critica facultății de judecare”) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic, franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe). Corespondență de la Dr Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău)      

Poeziile inedite sclipesc ca nişte chihlimbare în şiragul policromatic al mărgelelor poetice. Strălucirea lor este aproape orbitoare, din care cauză fac misterele ascunse în ele adevărate enigme. Este nevoie de un ochi penetrabil  pentru a putea descompune lumina strălucitoare în toate culorile pe care le conţine. Astfel de perle-poezii cu o capacitate enormă de extragere, asimilare şi estetizare a sufletului  din Eu-l poetic le găsim la marii poeţi inclusiv la marele nostru poet M. Eminescu. Vom supune  examinării una dintre perlele sale intitulată „Unda spumă”^[1]: Unda spumă, vântul trece/Cu suflarea-i rece/Peste marea ce suspină/Tristă, dar senină,/Cum nu-s vântul ce aleargă/Pe oglinda largă/Luciul apei de-l încruntă/Cu undă măruntă?/Căci aş trece suvenire/Blândă de iubire,/Peste-o mare de misteruri/Ce coprinde ceruri,/Printre visele amare/A copilei care/O ador, o cânt, cum cântă/Harfa pe a sântă.

• „Luciul apei de-l încruntă/Cu unda măruntă” reprezintă o situaţie ontologică (o realitate) în sine obiectivă  creată de o acţiune (fenomen) prealabilă „vântul trece”.
• „Luciul apei”  „Cu unda măruntă” este un produs, dar şi o proiecţie a unei imagini subiective a priori formată (găsită) de (în) conştiinţa poetului.
• „Luciul apei  de-l încruntă/Cu unda măruntă” pătrunde starea unei realităţi concrete obiective pe care o formează şi care nu poate fi alta decât „Unda spumă”. Căci ce altceva ar însemna „Luciul apei de-l încruntă” (te) dacă nu „unda (ă) spumă”/spumoasă.

În prima  parte a poeziei/în primele două strofe versul „Luciul apei de-l încruntă/Cu undă măruntă” constituie unitatea de transcendenţă/a priori a situaţiei/realităţii obiective create de ea şi care se reflectă în conştiinţa poetului îmbrăcând imaginea „unda(ei)  spumă”. Astfel, „unda spumă” reprezintă o situaţie-fenomen, şi nu o situaţie în sine statică. Iată de ce situaţia-fenomen apărută în timp şi produsă de timp devine o stare ontologică (o realitate ontologică). Ori, fenomenul presupune o  realitate care se petrece în timp, şi  nu în afara lui. Anume timpul face nestatică o situaţie–fenomen/ontologică.

Eminescu se întreabă pe sine „Luciul apei de-l încruntă/Cu undă măruntă?„ Cine ar fi acest „vânt” care „aleargă” “pe oglinda  largă „dacă nu chiar persoana sa, cu toate că la începutul versului el îşi neagă participarea. „Cum nu-s vântul…”. În felul acesta, el se neagă pe sine pentru a se regăsi în acest „luciu” al „apei de-l încruntă/Cu undă măruntă”.  Această unitate  de transcendenţă  îl ajută să-şi găsească o altă identitate, apriori descoperită în afara a chiar propriei sale realităţi.

Immanuel Kant – Despre facultatea de judecare. Contraargumente – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic, franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe). Corespondență de la Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău) în colaborare cu Thomas Csinta (research professor, director & redactor șef al Jurnalului Bucureștiului)

Deci, ceea ce el devine–„unda spumă”, care este/Luciul apei de-l încruntă/Cu unda măruntă/, nu este un produs  direct al sine-lui. Cu alte cuvinte, ceea ce el devine nu-l reprezintă ca stare obiectivă, o dată ce nu se regăseşte direct, în ceea ce este  ca produs indirect. Dar, odată ce acel ceva la al cărui  înfăptuire  nu a participat a generat o situaţie în care el se regăseşte, dacă  nu direct atunci indirect/„unda spumă”, atunci „unda spumă” nu reprezintă altceva decât o imagine subiectivă apriori(că) Eu-lui său. Iată cum imaginea sa exterioară devine o oglindă a proiecţiei imaginii sine-lui. Atare situaţie formează fenomenul transcendenţei. Odată ce  „unda spumă”  este o oglindă/imagine a proiecţiei Eu-lui poetului, atunci oglinda proiecţiei imaginii din această oglindă se va găsi localizată în imaginea/ca imagine  altei oglinzi care va fi constituită din aceeaşi imagine–adică va fi aceeaşi „undă spumă”.

Să vedem unde se găseşte în poezie această oglindă care va localiza imaginea imaginii din prima oglindă a „unda(ei)  spumă” formată de „Luciul apei” „Cu undă măruntă?” Vom cita prima strofă din ea: „Unda spumă, vântul trece/Cu suflarea rece/Peste marea ce suspină/Tristă, dar senină.”  Pe ea o vom descoperi chiar în debutul ei în „unda spumă”. Este o coincidenţă? Nicidecum! Este o idee intuitivă a priori, o idee care precede în timp/mult înainte desfăşurarea fenomenului transcendenţei trecerii lucrurilor prin existenţă.

Ea izvorăşte din raţiunea  unui geniu poetic cum a fost Eminescu. El a dat naştere pentru prima dată, prin capacitatea sa  uimitoare de intuiţie, a apriorismului  dublu-a priori a priori ca  mecanism al  cunoaşterii lumii prin pătrunderea de sine. Poetul prevesteşte încă de la începutul poeziei, că el se va regăsi în ipostaza lucrurilor din jur, iar lucrurile şi fenomenele din jur se vor regăsi în El prin  „unda(ă) spumă”. Aşa cum unitatea de transcendenţă „Luciul apei ce-l încruntă/Cu undă măruntă”  face posibilă prima situaţie apriori(că)/apriorismul „Unda spumă”, atunci  imaginea ei, ca unitate de transcendenţă regăsită în oglinda localizată în  „unda spumă”, va fi totodată şi oglinda proprie a acesteia, căci toate imaginile oglinzii – „unda(ei) spumă(e)” se vor regăsi la infinit reproiectate în ea, „unda spumă” astfel producându-se cea de-a doua situaţie apriori(că) – aceia a „undei spume”  a cărei imagine se regăseşte pe sine la infinit în  „undă spumă”, în felul acesta, luând naştere fenomenul apriorismului dublu/a priori a priori, adică a fenomenului dublei transcendenţe.

Nu va mai avea  sens să delimităm ca unităţi de transcendenţă celelalte la infinit de multe imagini reproiectate pe aceeaşi oglindă/„unda spumă”-a „undei spume” odată ce ele sunt toate identice, adică aceeaşi „undă spumă”. Prima situaţie apriori(că) va constitui prima jumătate a circuitului, iar cea de-a doua situaţie apriori(că) va alcătui cea de-a doua parte a lui, astfel circuitul închizându-se, devenind compact/al dublei transcendenţe. În felul acesta, ideea intuitivă/intuiţia devine generatorul fenomenului  transcendenţei duble, fiind mecanismul  cu care şi prin care se pot survola cele mai tainice ascunzişuri ale necunoscutului. Dacă  Kant a rămas în cadrul primei jumătăţi a circuitului integral al cunoaşterii acel al experienţei ontologice formate de prima jumătate/a priori, atunci Eminescu a păşit cu simţirea sa intuitivă prin excelenţă  romantică mai departe pe traseul celei de-a doua jumătăţi a lui– a cunoaşterii a priori a priori a Eu-lui /cunoaşterii cunoaşterii. După cum am afirmat/demonstrat, „Unda spumă” din chiar debutul poeziei reprezintă o situaţie /stare – fenomen.

Privită superficial, expresia pare inadecvată cadrului formulei poetice de început de poezie. Or, să recunoaştem că „unda spumă” este o îmbinare de două substantive care la prima privire nu spune nimic, adică nu  poate  constitui un fenomen în desfășurare. Eminescu a făcut din combinarea înţelesului acestor două substantive o simbioză, un numitor comun cu un înţeles bine determinat, alcătuind din ele, de fapt, o funcţie ce anticipează pe parcursul poeziei desfăşurarea unei întregi fenomenologii a cunoaşterii şi pătrunderii de sine.

Poetul şi-a permis această mişcare neordinară /aparent iraţională pentru a atinge un scop numai de el sesizat şi intuit la momentul respectiv. „Unda spumă” include conţinutul a două expresii „unda ca spuma/sau unda spumoasă şi a „unda(ei)  spumegă/care spumegă”. El a introdus conţinutul acestor două înţelesuri în unul singur-„unda spumă” cu sens de substantiv/situaţie  statică şi cu sens de verb/situaţie în acţiune, alcătuind din ele conţinutul unui fenomen/o stare în mişcare–aceea a ideii intuitive care şi naşte timpul ontologic/acţiunea dinamică se petrece în timp  ca fenomen şi prin el şi situaţia ontologică  transcendentală  a apriorismului dublu. În partea a doua a poeziei vom descoperi acelaşi fenomen al dublei transcendenţe.

• Dacă în prima parte a ei ideea intuitivă care declanşează fenomenul respectiv o găsim  chiar la început, atunci în cea de-a doua jumătate/poezia este compusă din patru strofe-la sfârşitul ei, şi se conţine în expresia  „Harfa pe o sântă”. Ideea  intuitivă/a priori, a priori  nu este neapărat necesar să preceadă  apariţia fenomenului dublei transcendenţe.
• Dacă fenomenul-poezie îl vom asemăna cu schema unei metamorfoze ciclice a unui circuit închis /aşa cum am demonstrat că este prima parte a ei, atunci marginile acestui circuit, copiind traseul unei circumferinţe, vor include toate punctele care pot coincide cu toate începuturile şi sfârşiturile circuitului.

În felul acesta, cupola formată de  marginile lui va reprezenta o consecinţă/un produs la a cărei naştere şi-a adus contribuţia toată metamorfoza fenomenelor ce se petrec în interiorul sferei în care se înscrie mulţimea de circuite determinate de atare fenomene/în cazul poeziei respective–formate de două circuite/vezi mai jos.

În poezia examinată aici/în acest fenomen poetic  circuitele care se înscriu în sfera creată de fenomenul ei sunt numai două: circuitul format de  fenomenul dublei transcendenţe din prima jumătate a poeziei şi circuitul al doilea, format de fenomenul dublei transcendenţe din jumătatea a doua/urmează al defini. Astfel, ideea intuitivă a dublei transcendenţe se va naşte în orice punct de pe această sferă, iar imaginea  ei reflectată de oglinda fenomenelor existenţiale se va regăsi în cea de-a doua oglindă, a cărei formă coincide/se găseşte în cu chiar imaginea generată de aceste circuite/oglindă a fenomenelor existenţiale. Iată de ce, dacă ne vom referi la poezia în cauză, ideea a priori a priori/intuitivă se va găsi obligatoriu în oricare din aceste puncte.

Aşa cum în poezie sunt prezente numai două circuite, adică două planuri–oglinzi, atunci obligatoriu cea de-a doua oglindă/ideea intuitivă a priori a priori se va localiza la sfârşitul ei. Vom parcurge circuitul fenomenului dublei transcendenţe tot din interiorul situaţiei ontologice care se găseşte chiar în mijlocul poeziei/la sfârşitul primului circuit, cel deja parcurs. Iată  cele două strofe ale finalului ei: „Căci aş trece suvenire/Blândă de iubire,/Peste-o mare de misteruri/Ce coprinde ceruri/Printre visele   amare/A copilei care/O ador, o cânt cum cântă/Harfa pe o sântă.”

 

FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA și POLITICA (20) – Immanuel Kant

Să urmărim prima strofă. Aici unitatea de transcendenţă (a priori) este „trec”(erea) blândă de iubire”. Căci, la ea  face  trimitere directă „trec”/erea/„trece suvenire/Blândă de iubire”, şi nu direct la „suvenire”. Suvenirele numai  în mod indirect pot fi „Blânde de iubire”, reieşind din felul cum sună versul:  „Blândă de iubire”, prin   acţiunea „trece” „Peste-o mare de misteruri”/căci „trece” „Peste-o mare” nicidecum neidentificându-se cu ea, marea, ci numai aparţinându-i ca acţiune, condiţionează posibilitatea apariţiei apriorismului „Harfa pe o sântă”/vectorul mişcării anticipării este îndreptat de la finalul poeziei spre interiorul ei-vezi mai sus. Aici „marea de misteruri” se oglindeşte ca imagine subânţeleasă în memoria poetului şi ca memorie a lui, care „trece” „Blândă de iubire”. „blândă” fiind şi „trece(rea) sa”. Nu este greu să ne dăm seama, că, chiar, dacă în poezie „trece”(rea) şi „mare(a) de misteruri” sunt “blânde de iubire”, ele nu ar fi putut căpăta  aceste atribute în lipsa memoriei/conştiinţei poetului.

Căci anume această memorie, această conştiinţă, această fire aflată în cuget poate fi cu adevărat „Blândă de iubire”. Deci, „Blândă de iubire” se identifică cu memoria poetului, adică cu însuşi poetul. În acest fel memoria se identifică cu intuiţia, materia spirituală pură generată de memorie–cu acea parte a spiritului  care prin  „Blândă de iubire” devine unitate de transcendenţă.Ea constituie prima treaptă a priori de transcendenţă a spiritului poetic. Este de menţionat mijlocul ingenios pe care Eminescu îl foloseşte pentru a arăta finalizarea constituirii situaţiei ontologice/lucrului existenţial-obiectiv exprimată în vers prin „Mare de misteruri/Ce coprinde  ceruri”.

Pentru a sublinia  că situaţia ontologică nu este numai acţiune, ci un fenomen complet, o situaţie–lucru în acţiune, el foloseşte în loc de cuvântul  „cuprinde” expresia „coprinde”–îmbinare care exprimă o  coprezenţă a unei situaţii într-o acţiune (a unei stări statice–„apa mării”-într-o acţiune: mişcare-prindere, „coprindere”. Aşa cum în debutul poeziei „unda spumă” nu se încadrează perfect sub aspect semantic în sensul expunerii, aşa nici  „Blândă de iubire” nu contribuie la păstrarea aspectului întocmai corect al semanticii versului: „Unda spumă, vântul trece/Cu suflarea rece” şi „Căci aş trece suvenire/Blândă de iubire”. Dar  Eminescu  le foloseşte la locul potrivit şi în modul specific potrivit, dându-le o funcţie  bine determinată, singura prin care el poate atinge un scop anume–acel al depăşirii transcendente a realităţii sale nemijlocite (obiective ca stare ontologică) şi al purcederii în spirit anima.^[2]–imaginea Eu-lui în oglinda care se găseşte pe bolta creată de acest spirit şi care în cazul respectiv se suprapune cu „Harfa  pe o  sântă” din finalul poeziei.

Să vedem ce este  „Harfa pe o sântă”: Aşa cum „trecerea” „Peste-o mare de misteruri” din strofa precedentă celei finale este  „Blând(ă) de iubire” numai din cauză că astfel sunt imaginile lor în memoria/conştiinţa poetului/ca situaţie ontologică, la fel şi copila/ca situaţie ontologică cu „visele” ei „amare” este percepută prin „ador”-ul poetului care fiind  „Blând(ă) de iubire”/situaţie a priori(că) şi unitate de transcendenţă se transformă într-o „Harfă pe o sântă”–unitatea a doua de transcendenţă/a priori a priori.  Remarcăm că „sântă” exprimă realitatea  unei stări, care, pe lângă situaţia conţinutului ei static –„sânt”, conţine şi factorul mişcării exprimat prin „sânt(ă)” şi nu prin „este”, care împreună şi fac din starea exprimată de „sântă” un fenomen. Anume această mişcare face din situaţia ontologică un ceva mai mult care, într-o perspectivă,  va transforma fenomenul în noumen–un ceva care se găseşte dincolo de fenomen.

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Martin Heidegger (de la corespondenta permanentă a Jurnalului Bucureștiului Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Stamford, Connecticut)

• „Sântă”–fenomen care conţine în sine şi o parte din noumen/spirit-este însuşi poetul/sufletul său, situaţia ontologică fiind realitatea sa obiectivă, iar noumenul– memoria sa apărută  în devenire prin „sântă”.
• „Sântă” este expresia specifică ce favorizează apariţia oglinzii de pe bolta noumenică a anima în opus de care se găseşte proiecţia imaginii de pe oglinda  „blânde (i) de iubire” a memoriei poetului.

Astfel, vedem că  memoria „Blândă de iubire” ca unitate de transcendenţă pentru a se proiecta pe bolta noumenică (anima) a lui „sântă”/poetului, trebuie să treacă etapele imaginii ei reflectate de două oglinzi puse faţă în faţă, cea de-a doua fiind însuşi „sântă” de pe bolta noumenică a „anima”. În felul acesta, se naşte fenomenul dublei transcendenţe din cea de-a doua parte a poeziei. Prin „sântă” fenomenul poetic– Eminescu, ca situaţie ontologică, este o stare dinamică. Prin „sântă” sufletul său devine o „und(ă) spumă” de la începutul poeziei, iar „unda spumă”–o „sântă” a sinelui său de la finalul ei. Cum am putea contesta aceste adevăruri?

În această poezie sferică  intitulată „Unda spumă” teza kantiană a conţinutului este anima de pe bolta noumenică, iar antiteza –situaţia ontologică ca fenomen cu toată fenomenologia în care se implică ea din interiorul conţinutului ei. Din acest punct de vedere poezia ar putea purta şi următorul titlu: „Unda spumă–sântă”.

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel

În poezie sufletul poetului  coincide cu anima (bolta noumenică: „Unda spuma”şi „Harfa pe o sântă”, iar suportul lui este constituit din structurile ei interioare. Mecanismul care pune  în mişcare aceste structuri se numeşte fenomenul dublei transcendenţe/fenomenul a priori a priori care se naşte din anima ca tot în el să se întoarcă. Ideea intuitivă  tranzitorie de sensuri astfel născută este factorul ce generează sensibilitatea şi simţirea/perceperea fenomenului unic poetic Eminescu, genialitatea lui, obligând Eu-l său să se realizeze pe deplin prin devenire–devenirea acestei poezii.^[3] Exemplul  poeziei „Unda spumă„ şi întreaga operă eminesciană în care vom găsi caracterele ei acomodate şi ataşate la ideile cuprinse proprii  întregii sale opere poetice îl arată pe Eminescu ca pe unul dintre cei mai mari poeți filosofi ai timpulu său şi nu numai. Nimeni dintre poeţi nu a atins  astfel de performanţe filosofice în poezie. El a făcut din poezie cunoaştere aprofundată filosofică transcendentală a propriului Eu, a relaţiei sinelui cu sine şi cu lucrurile din jur, astfel cunoscându-se mai bine pe sine dar şi pe aceste lucruri.  M. Eminescu a făcut din poezie filosofie şi din filosofie poezie^[4] astfel întrecându-i prin profunzimea discursului său filosofic poetic datorită  logicii şi gândirii sale critice  pe Kant, Hegel şi Heidegger.^[5]

 Concluzii

• M. Eminescu a fost primul poet român care a  descoperit, explorat și folosit fenomenul transcendenței în poezie.
• Transcedența reprezintă  fenomenul  cu ajutorul  căruia  un talent  poetic poate coborâ în  subsolurie misterioase ale  poeziei și ale  capacităților sale  creatuve   și   cunoaște  originea lor metafizică, prin care pot fi cunoscute, deasemenea, temeiurile și bazele legăturilor ei cu ipostazee lor fizice din realitățile  înconjurătoare.
• Fenomenul  transcendenței  reprezintă  mijlocirea prin care un  spirit creatv  poetic se  cunoaște pe sine  ca Sein și pătrunde tainele și esențele Eu-lui. El constitue unitatea creativă metafizică structurală  a unei genalități poetce, dar și unitatea fizic-metafizică structurală  a unei poezii geniale.
• Fenomenul unic poetic Eminescu este substanțializat dar și  esențializat transcendentar-metafizic fenomenal de  fenomenul  transcedenței-factor determinant al  „substanței” genialității sale.
• M. Eminescu a făcut din  poezie filosofie și din filosofie poezie.

Bibliografie

• ^[1]Eminescu, Mihai,  „Opere”, Voluul II, Postume, Chișinău, Editura „Literatura Artistică”, „Unda Spumă”, p.23, 1981.
• ^[2]Ababii, Petru, „Animus+Animus/Anima-Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, CEP  USM, 2005.
• ^[3] Ababii, Petru, „Geneza metafizică a logicii formale, gâdirii critice, genialității și  înțelepciunii umane”, Brăila, România, Editura „Sfântul  Ierarh Nicolae,  2025.
• ^[4] Eminescu, Mihai, „Opere”, Voluul II, Postume, Chișinău, Editura „Literatura Artistică”, „Povestea magului călător în stele”, p.30, 1981.
• ^[5]Ababii, Petru, „Animus+Animus/Anima-Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, CEP  USM, 2005.

Petru ABABII, în taină pentru cunoaştere

Corespondență de la Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)

Născut la 8 iulie 1947 în Fântâniţa, raionul Drochia, Republica Moldova. În 1972 a absolvit Institutul de Medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucrat ca medic generalist în Orhei. Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică: Animus Animus-Anima-Anima! sau Narcis Hyperionic, Chișinău, 2005; Trans(multi)culturalismul monoteist sau transcendenţă şi creştinism, 2008; Decodificarea logigramei în iconicul filosofic al lui Petre Ţuţea, 2010; Creştinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei, 2012; Prim adevăr şi interpretare în sens filosofic, sociologic şi literar, 2013; Aforisme, gânduri, reflecţii, 2020, Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane, 2025; Gândirea critică filosofică, sub tipar la Editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila.

Are numeroase articole şi studii publicate pe platformele Academia Edu şi Cunoașterea Dintre acestea enumerăm: Câteva opinii referitoare la filosofia lui Emil Cioran; Fenomenul transcendenţei în poezia lui M. Eminescu „Unda spumă”; Scrisori Schiller; Unele aspecte ale circuitului vicios al gândirii neoplatoniciste contemporane; Interesul şi rolul lui în formarea omului spiritual; Materialism şi realitatea esteticii; Reflecţii neoplatonice privind realitatea virtuală contemporană; Lumea în viziune transcendental-creştină, Rezolvarea dilemei vieţii este însăşi existenţa vieţii. Viaţa ca existenţă; Taină şi cunoaştere în abordarea temei teoriei generale a sistemelor, Proiectul sinelui şi rămânerea în sine ca proiect şi sens existenţial, Definiţii ale gândirii critice, Meditaţia (comprimată filosofică), Imperfecțiunile democrațiilor şi căile de depăşire a lor.

Colaborează cu reviste din România (Regal Literar, Cunoaşterea ştiinţifică, Ofranda Literară, eCreator, Moldova Literară, Steaua Dobrogei, Cervantes, Contrast Literar, Boem@, Constelații Diamantine, Amfiteatrul Literar, Thymes, Acolada, Apollon, Vâlcea Literară, Melidonium, Antares, Arena Literară, Sintagme Codrene, Luceafărul, Neuma, Polymnia, Mărturii Maramureşene, Cervantes, Urmuz, Mirajul Oltului, Reşiţa Literară, Rotonda Valahă, Cooltartis, Impact), din Spania (Spania Literară), Australia (Revista Emoţii şi lumină), S.U.A. (Revista de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină, New York; Revista Conexiuni Culturale, Cleveland, Ohio), Israel (Jurnal israelian din Tel Aviv), Canada (Destine Literare, Ziarul Observatorul din Toronto), Franţa (Jurnalul Bucureştiului-„Le Petit Parisien” din Paris).

Au scris despre opera sa: Acad. prof. dr. Liviu Pendefunda din Canada, Pr. dr. Theodor Damian din New York, Prof. univ. dr. Thomas Csinta din Paris, Prof. univ. dr. Petru Bejan din Iaşi, Mirela Cocheci, director al Revistei Amfiteatrul Literar, Doina Drăguţ, redactor-şef al Revistei Constelaţii Diamantine, Nicolae Sfetcu, redactor şef al Revistei Cunoașterea Științifică, Iosefina Schirger şi alţii. Are în lucru studii şi articole pe diverse teme filosofice şi de critică literară. (Iosefina Schirger)

Notă. Articolele autorului Petru Ababii în Jurnalul Bucureștiului

Articole asociate

„Constelații Diamantine” (Al. Florin Țene, Nicolae Mareș, Doina Drăguț, Petru Ababii, Mădălina – Virginia Antonescu și Nicolae Grigorie – Lăcrița) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare)

Sentimentul revelației creștine în poezia lui Mihai Eminescu

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

„Diaspora românească – rădăcini și orizonturi. Despre locuirea identității, limbaj și apartenență” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la jurnalista româno-libaneză Anca Cheaito (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”). Elogiu jurnalistului Petru Frăsilă (directorul postului de televiziune M+Tv International)

Teoria Codului Sociogenetic (CSG) din „Constelații Diamantine” la baza unei colaborări franco – libaneze (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului & Anca Cheaito – jurnalistă libaneză, președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

Subiect de teză de doctorat. In memoriam Christian Ranucci – foarte probabil, nevionvat, condamnat la moarte și executat în 1976 pentru răpirea și asasinarea lui Marie-Dolorès Rambla și presupusa sa legătură cu rețeua pedocriminală a lui Jacques Dugué în conexiune cu dosarul de pedocriminalitate Coral. Ironia sorții–Drama lui Jean-Baptiste Rambla–fratele victimei, condamnat la închisoare pe viață pentru femicide în recidivă (asasinatele abominabile ale lui Corinne Beidl și Cintia Lunimbu)

Corespondență de la de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni criminali în fața Curții cu Jurați Paris – Dosarul (multi)criminal al fostei organizații masonice „Athanor” cu implicarea serviciilor de informații DGSI (Direcția genrală a securității Interne) și DGSE (Direcția generală a securității externe) [Francs-maçons criminels devant le Tribunal Judiciaire de Paris – Dossier (multi)criminel de l’ancienne organisation maçonnique „Athanor” avec l’implication des services de renseignement DGSI (Direction générale de la sécurité intérieure) et DGSE (Direction générale de la sécurité extérieure)]

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor ca și în cazul lui Elyazid Ahamada [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant, comme dans le cas d’Elyazid Ahamada]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)