Acasă Evenimente Prof. univ. dr. Mihai Coman: Presa, transformată în instrument de propagandă. Etica...

Prof. univ. dr. Mihai Coman: Presa, transformată în instrument de propagandă. Etica nu mai există ca materie la Jurnalism!

152
0

Prof. Emerit Mihai Coman, fondator al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București, Doctor Honoris Causa al Universităților din Constanța și Craiova. Departamentul de Jurnalism, FJSC şi Centrul de cercetare SPARTA, Doctor în Filologie (Universitatea din Bucureşti, 1985), absolvent al Facultății de Litere, Universitatea Bucureşti, 1976.

Starea presei e mult mai rea decât în cele mai proaste şi violente coşmaruri pe care un profesor de jurnalism le-ar fi putut trăi. Nu e vorba numai de criza economică şi de scăderea tirajelor, a puterii de cumpărare. E vorba de transformarea presei în instrument de propagandă.  În momentul în care s-a pierdut o valoare supremă care este asociată libertăţii presei, neutralitatea, poziţia de autonomie care permite presei să fie celebrul câine de pază, în momentul în care instituţiile de presă se aliniază după partide, grupuri de interese, alte forme de instituţii mai mult sau mai puţin vizibile, libertatea presei intră în comăE foarte greu să mai identificăm acum site-uri, presă tipărită, presă audio-vizuală, care să se menţină pe această poziţie fundamentală de distanţă critică, dar nu în sensul negativist, ci în cel al reflecţiei critice, al liberului arbitru, faţă de structurile puterii. Pe partea de divertisment lucrurile înfloresc, avem tot felul de posturi, postuleţe, site-uri, pagini de Facebook. Dacă cineva urmăreşte cu atenţie cifrele din sondajul naţional de audienţă şi cele de la CNA, constantă că în ultimii zece ani scade constant numărul de consumatori de televiziune. Radioul nu intră în ecuaţie, fiindcă el a devenit doar un furnizor de muzică, rareori mai este un factor de informare sau forum de dezbatere. Probabil că lucrurile se mută din mass-media în social-media, unde nefiind profesie, nefiind standarde, nefiind o istorie a misiunii pe care o au, ne aflăm într-un spaţiu de subiectivitate şi militantism.  Cine s-ar duce la o persoană care pretinde că e doctor, dar n-are diplomă, ca să facă o operaţie banală de apendicită? Nu degeaba, de aproape 150 de ani, s-a dezvoltat învățământul jurnalistic în țările care au o democrație stabilă. Ideea de bază nu e de a stăpâni niște competențe, niște deprinderi, ci de a crea o conștiință profesională, de a ajunge să ai o etică profesională. Pe bloguri ține de fiecare persoană în parte. Nu mai poți vorbi despre o breaslă, o profesie, care are standarde, care dezbate problemele complicate, care sancționează devianții. Medicii au Colegiul Medicilor, mai vocali, mai puțin vocali, dar devianții sunt mai întâi de toate sancționați de profesie. Eu, în 30 de ani, nu am auzit de nicio sancțiune dată de o organizație sau asociație profesională în domeniul jurnalismului, măcar de ordin moral, să-l arăți cu degetul și să-i spui că nu-i frumos așa. Atunci, blogurile sunt un soi de Far West, iar cine pocnește mai tare din bici și trage mai spectaculos cu pistolul, sper că doar în aer, este mai vizibil și mai frecventat.”, spune Mihai Coman.

INFORMAȚIA. ADEVĂRATĂ SAU FALSĂ

Într-o epocă a avalanșei de informații în care e tot mai greu să decelezi adevărul de minciună sau uneori de știrea credibilă de cea cu „parfum de credibilitate”, Fake News-ul devine o știință. Unii o studiază pentru a combate, alții, dimpotrivă, pentru a disemina neadevărurile. Cine stabilește însă ce e și ce nu e Fake News? „Lăutarii!”, răspunde Profesorul.

Fake news-ul este un fenomen foarte vechi, de când e presa. Despre fake news vorbesc tot nespecialiștii. Pentru că, dacă nu mai avem jurnaliști, tot lăutarii după ureche vorbesc. Fake news este un concept asociat erorilor în procesarea informațiilor. Ceea ce circulă masiv este dezinformare sau proastă informare. Nu avem un joc de prefixe, cum au în limba engleză: disinformation, misinformation. Dezinformarea este cu intenţie, iar informarea greşită e altceva. Întotdeauna au circulat informaţii greşite. Redacţiile, instituţiile serioase au filtre profesionale pentru a verifica seriozitatea informaţiei. Dacă eşti leneş şi verifici o informaţie din social-media tot pe social-media, poţi să dai de o sută de surse care sunt toate fabricate de sursa care a dezinformat. Troli sau cum vreţi să-i numim. Informaţia se verifică şi altfel, nu numai în online. Toate discuţiile după Revoluţia Română, celebrele dezbateri franceze, cele din presa anglo-saxonă, s-au confruntat cu acelaşi fenomen. Gândiţi-vă la debarcarea în Somalia sau războiul din Golf, care iarăşi au stârnit aceeaşi problemă cu fake news. A fost apoi o perioadă mai liniştită, oamenii au uitat, iar acum, pe fondul exploziei folosirii social-media, în locul altor tipuri de surse, fenomenul reapare, ne inflamăm, se mai iau nişte bani, mai apar nişte specialişti care vor dispărea ca cei care au răsărit imediat după Revoluţie. Este ca un fel de pojar care apare recurent în viaţa acestui etern copil care este mass-media şi trebuie tratat cu simplele instrumente ale seriozităţii profesionale.

SOARTA CÂINELUI CARE APĂRĂ DEMOCRAȚIA

Soarta jurnalistului este un subiect pe care l-am tratat încă de la sfârşitul anilor ’90, când, la noi, nimeni nu ştia că există o disciplină ştiinţifică numită Sociologia jurnalistului.” ne-a declarat Profesorul Coman.

Soarta jurnalistului, în cazul specific României, este legată de pauperizarea lui. Jurnaliştii, în 30 de ani, nu au reuşit să-şi creeze asociaţii profesionale. Există doar un sindicat care îi mai apără şi a avut intervenţii salvatoare pentru unele grupuri de jurnalişti aflaţi în situaţii dificile. Nu există o asociaţie profesională care să impună, aşa cum s-a întâmplat în toate ţările şi democraţiile, o legislaţie care să protejeze profesia. Gândiţi-vă că până acum câţiva ani nu aveau contract colectiv de muncă, chit că individual nu se face. Nu există niciuna din formele de protejare care sunt clasice, inclusiv legate de libertatea de conştiinţă, de a nu fi obligat să semnezi ceea ce consideri că e împotriva convingerilor tale de etică personală sau profesională. Niciunul dintre elementele care definesc o profesie şi care îi protejează pe cei din interior nu a fost implementat la noi. Şi asta e vina generaţiei succesive de jurnalişti, este vina celor care au mers pe ideea că în presă se poate intra oricum, iar asta îi vulnerabilizează pe cei tineri. Ei sunt ameninţaţi permanent, pentru că mai sunt 20 la uşă care vor să le ia locul. Niciunui medic nu poţi să-i spui asta, că sunt 20 cu suflet mare care vor să devină medic în locul lui. Nu poţi să-i spui asta niciunui jurist.

Urlăm: «Cum e posibil să facă ore un suplinitor sau oameni care nu au studii şi predau geografia sau altceva?!» Dar nu urlăm cum e posibil să facă pe ziariştii oameni care nu au cele mai simple, de bază, elementare noţiuni ale acestei profesii? Și în aceste condiții jurnalistul român, cel mic, nu cei din poziții de frunte și cu privilegiile aferente, este un fel de neoiobag, un nou tip de iobag, după cum spunea Constantin Dobrogeanu-Gherea., spune Mihai Coman.

TABLOIDIZAREA PRESEI

De ce au mai mult succes tabloidele decât platformele cu știri și analize de calitate? Simplu, pentru că de când e presa a fost așa: „Oamenilor le plac lucrurile ușoare, facile. Este ca la facultate. Ce consideri că e datoria ta? Să dai 10 la toți studenții, chiar dacă sunt agramați, ca să le fii simpatic sau încerci să îți îndeplinești misiunea și să-i faci să învețe ceva? E aceeași poveste.Vrei să fii clovnul maselor, poți să ai un succes trecător, fără durabilitate și reputație în lumea specialiștilor sau vrei să-ți îndeplinești menirea și atunci s-ar putea să nu fi atât de simpatic și, poate, la scara istoriei lucrurile își vor găsi echilibrul și valorizarea respectivă. Nu este o mare dramă că partea de spectacol, de senzațional, are o mai mare audiență decât partea mai aridă, mai sobră a presei de informare.”

NOUA GENERAȚIE

În ciuda a ce se spune despre generația Facebook, Youtube, cum a fost numită, tinerii sunt întotdeauna aceiași. Eu nu cred că folosirea tehnologiilor îi schimbă radical în esența lor. Ceea ce se schimbă este facilitatea cu care găsesc repede orice fel de informație și sentimentul că nu trebuie să te omori mult ca să găsești o informație.Războiul nostru, ca profesori, este să-i învățăm că informația se caută, se lucrează și se dobândește după un anume tip de efort profesional. Eu cred că generațiile noi vor fi la fel ca tineri jurnaliști, ca și cei din anii ’90 sau cei din anii 2000. Există o formulă clasică a lui Caragiale: cinstea şi gramatica fac presa bună. Există calităţi înnăscute pentru un jurnalist şi aici se consideră curiozitatea, răbdarea, empatia, puterea de a-i asculta pe alţii şi a te identifica afectiv cu suferinţele lor. Acestea sunt trăsături sufleteşti. Trebuie completat cu trăsăturile profesionale: în primul şi în primul rând etica profesională.  Suferim, eu şi mai mulţi colegi, că o serie de politruci au scos etica profesională. ARACIS-ul, arbitrul, Olimpul, consideră că nu trebuie etică în această profesie. Caraghios, exact când un ministru al Educaţiei, care era inginer, a impus cursuri de etică în toate facultăţile din domeniul ştiinţelor sociale. Exact în acelaşi timp comisa de jurnalism de la ARACIS considera că nu mai este necesară această disciplină. Este o eroare ruşinoasă, penibilă! Etica profesională este esenţială. Apoi, capacitatea de a asculta, de a echilibra informaţiile, de a sesiza exact lucrurile care dau esenţa specifică unui fenomen. Capacitatea de a te duce către surse, chiar şi cele ascunse, şi nu în sens detectivistic. Mă refer la arhivele care sunt foarte plicticoase, legile care ar trebui cunoscute, fiindcă altfel accepţi orice trăsnaie ori minciună spusă de partenerul de dialog.Toate aceste elemente de background care cer putere de muncă şi documentare sunt iarăşi caracteristici profesionale. Sigur, şi abilitatea de a folosi puţine cuvinte pentru a transmite multă informaţie. În zona jurnalismului de investigaţie urmăresc ce face colega mea şi fosta mea doctorandă, Emilia Şercan. Tot ce face ea este o lecţie de jurnalism de investigaţie pe tema plagiatelor. Trebuie să cauţi cu lupa materialele bune şi investigaţiile serioase, profesionale. Acesta este un lucru important şi trist. Păstraţi-vă coloana verticală dreaptă, oricare ar fi costurile! Asta înseamnă să fii cu adevărat jurnalist! O îndoire cât de mică duce fruntea în pământ.”, a declarat profesorul Mihai Coman pentru Q Magazine.

ZIUA MONDIALĂ A LIBERTĂŢII PRESEI

„Dacă ar fi să aleg între un guvern fără presă sau o presă fără guvern, aş alege ultima variantă.”

În fiecare an, la 3 mai, sunt marcate principiile fundamentale ale libertăţii presei şi este adus un omagiu jurnaliştilor care şi-au pierdut viaţa în timpul exercitării profesiei. Ziua mondială a libertăţii presei a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU, în 1993. ONU a declarat ziua de 3 mai drept Ziua mondială a libertăţii presei pentru a aduce în atenţia publică importanţa şi necesitatea respectării libertăţii de exprimare, conform articolului 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Orice om are dreptul la libertatea exprimării opiniilor; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”, dar şi ca răspuns la o chemare a jurnaliştilor africani, care, în 1991, a condus la Declaraţia Windhoek privind pluralismul şi independenţa mijloacelor de informare în masă.

În 2020, tema campaniei mondiale pe care UNESCO o lansează pe canalele media şi social media, pune accentul pe „Jurnalismul fără teamă sau favoruri”, într-un peisaj mediatic din ce în ce mai complex.

De asemenea, organizaţia supune atenţiei subiecte, precum: asigurarea siguranţei jurnaliştilor, atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor şi a lucrătorilor din mass-media, susţinerea activităţii în mass-media independentă şi profesională, fără implicare politică şi comercială, respectarea egalităţii de gen în toate aspectele mass-media.

Sursa: Qmagazine

Autor: Răzvan Tudor

Corespondență de la Emil Stanciu (Senior Editor – Jurnalul Bucurestiului)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.