Geniul răului, geniul binelui (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Geniul binelui este definit ca fiind persoana care are o înzestrare cerebrală și spirituală caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate benefică pentru o ţară și chiar pentru întreaga omenire.

Geniul răului este definit ca fiind persoana care are o înzestrare cerebrală și spirituală caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au produs mari tragedii pentru o ţară și chiar pentru întreaga omenire.

Succesul unui geniu al răului constă în capacitatea, ambiţia și plăcerile nelimitate ale acestuia:

1) de cuceri; a cuceri înseamnă a ucide; cei mai mari „cuceritori” au fost și cei care au ucis cei mai mulţi oameni nevinovaţi;

2) pentru setea de putere;

3) spre narcisism; dorinţa de putere personală constituie la aceştia o stare patologică, de boală;

4) admirație și dragoste exagerată față de propria sa persoană fizică, constituind și aceasta o stare patologică.

Succesul „agresorilor cuceritori geniali” a constat exact în capacităţile și plăcerile nelimitate ale acestora de a ucide. Pentru acest fapt, au fost iubiți de necrofili. Orice război de agresiune, de ocupare, de acaparare a altor teritorii (din afara graniţelor propriei ţări) ar trebui judecate corect și consemnate în istorie ca fiind „criminalitate statală organizată”, iar „agresorii cuceritori geniali” ca „lideri ai criminalităţii statale organizate”.

Un „geniu militar” spunea că „Femeia cea mai folositoare este cea care naște cei mai mulți copii.”. Pentru ce susţinea respectivul „geniu militar al răului” acest lucru? Pentru a avea carnea de tun necesară ambiţiilor sale nebuneşti de a cuceri lumea.

În ţara acestuia au fost mame care au avut și şapte copii-băieţi și care au fost înrolaţi, pe rând, în numeroşii ani de războaie, ca și tatăl lor, și care au fost măcelăriţi cu toţii în sângeroasele lupte purtate „pentru gloria împăratului”. Acest „mare cuceritor” a lăsat în urma sa, în propria lui ţară, sate întregi în care nu mai existau bărbaţi între 20 și 50 de ani, în care erau sute de mii de femei ai căror bărbaţi și copii-băieţi le-au fost luaţi și duşi pe cele mai îndepărtate câmpuri de luptă, la mii de kilometrii în afara graniţelor ţării lor, unde au fost măcelăriţi pentru gloria respectivului „geniu militar malefic”, numit în unele cărţi de istorie și „erou naţional”.

Aceste „genii militare malefice” au manifestat permanent o totală indiferenţă faţă de carnagiile  săvârşite asupra unor întregi popoare paşnice, carnagii care nu puteau avea loc decât din partea unor „monştrii cu chip de om” în nebuneasca lor ambiţie de făurire a unor „imperii ale răului”.

Succesul „marilor cuceritorii” a fost cu atât mai mare cu cât au trimis mai multe vieţi nevinovate la moarte. Orice război de asuprire este un ospăţ morţii. Cu cât un „geniu militar al răului” a omorât mai multe popoare paşnice, cu atât victoria sa malefică a fost mai mare.

Cât timp oare omenirea va mai face greşeala de a accepta ca o bestie umană care, prin campaniile sale militare, a măcelărit numeroase populații paşnice, a jefuit și incendiat orașele, a batjocorit femeile, a omorât copii nevinovaţi să mai fie numit ca „mare cuceritor”, ca „mare geniu militar”, ca „erou naţional” ?

Sunt multe popoare care, în întreaga lor istorie, nu au purtat războaie de agresiune, care nu au ieşit din graniţele propriei ţări în scop de agresiune, de cucerire a altor popoare, teritorii, ţări. În ceea ce mă priveşte sunt mândru că aparţin unui asemenea popor. Aceste popoare au tot dreptul să facă judecăţi de valoare corecte, respectiv: cel care îşi învinge duşmanii în luptă pentru apărarea patriei este un geniu, un erou naţional; cel ce întreprinde acţiuni pentru cucerirea unui popor paşnic ar trebui considerat și consemnat în istorie ca un criminal, ca un duşman al omenirii. Dar cum istoria nu se face și nu se scrie de popoarele paşnice, chiar şi cărţile de istorie ale acestora nu prezintă corect nici „geniile răului” și nici „imperiile răului”, realizate prin adevărate „crime statale organizate”.

Din când în când istoria mai consemnează umanişti iluştri, precum Jules Verne și Cincinat Pavelescu, care face judecăţi de valoare corecte despre eroismul popoarelor paşnice și despre „geniile răului”, precum în textele de mai jos.

Jules Verne, în cartea „Castelul din Carpaţi”, vorbeşte despre „valahii din Transilvania” care „…Au fost amestecaţi în toate războaiele care au însângerat provinciile transilvane, au luptat împotriva ungurilor, a saşilor, a secuilor; numele lor figurează în cântecele şi doinele, unde se perpetuează amintirea nenorocitei perioade; aveau drept deviză faimoasa lozincă valahă: «Dă până la moarte!» şi-şi dădură, îşi vărsară pentru cauza independenţei sângele, acest sânge care le venea de la români, străbunii lor. Se ştie, atâtea silinţe, jertfe şi sacrificii n-au dus decât la cea mai nedemnă asuprire a urmaşilor acestei rase viteze. Ea nu mai are existenţă politică. Trei călcâie au zdrobit-o. Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc că-şi vor scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă, cu o încredere de nezdruncinat, cuvintele în care li se concentrează toate năzuinţele: «Românul nu piere!»”. (Jules Verne în „Castelul din Carpaţi”, un  roman de anticipație publicat în 1982, a cărui acțiune se petrece în majoritate în Munții Carpați din Transilvania). Istoria a confirmat și de această dată că „Orice război de eliberare este sacru; orice război de asuprire este blestemat” (Henri Lacordaire în „Cugetări”). Este o problemă de timp până când blestemul va cădea asupra tuturor asupritorilor poporului român.

Cincinat Pavelescu, în poezia „Geniul răului”, redată mai jos, face judecăţi de valoare corecte despre „geniile malefice” care, prin domnia lor, vor ca „în iad pământul să-l transforme” .

Geniul răului (de Cincinat Pavelescu)

Proteu ascuns și nestatornic, dar lacom d-a-nghiți întruna,/Țin toată lumea-ngenuncheată sub gestul meu poruncitor,/Doar pentru mine unii luptă, și alții-nving, și alții mor,/Și nici nu știu că pentru mine muncesc cu toții, -ntodeauna.

Când vrunul mi se-mpotrivește și luptă-n zbuciumul pieirii…/Eu îl zdrobesc. Să fie rege sau om ce iese din popor,/E robul meu, ursit să piară, și-n clipele când îl dobor,/Iau forma sacră-a datoriei, a banului sau a iubirii!

În firea lui ce se revoltă, strecor al patimii venin,/Căci ținta mea este măcelul și dușmăniile ce vin/Să schimbe legea d-armonie și-n iad pământul să-l transforme.

Și când din gloata unei lupte se-nalță vaiete, ușor,/Eu re-mbrăcându-mă în haina primordialei mele forme,/În aerul acrit de sânge mă schimb în corb croncănitor…

Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița

Alte lucrări ale autorului

Precizări de ordin semantic privind noţiunile virus, virusuri și viruşi (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Puterea minţii și religia (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Pentru o mass-media în slujba naţiunii (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Arca paranoicilor aspiranţi la supremaţia mondială şi Potopul cu viruşi – arme biologice (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Cronica unor morți colective…(Corespondenţă de la conf. dr. N. Grigorie Lăcriţa)

Şansa populaţiei de a scăpa de coronavirus depinde, în mare parte, de sănătatea medicilor (corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)