Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Siamo tutti Pinocchio” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare)

În 2023 au apărut simultan două filme bazate pe povestea lui Pinocchio. Prima variantă este re-ecranizarea lui Robert Zemeckis (pe Disney+), în stilul recentelor producții Disney în care versiunile ne-animate ale vechilor filme desenate sunt simple actualizări. A doua versiune este viziunea lui Guillermo del Toro, care revizuiește celebra poveste a lui Carlo Collodi. Filmul lui del Toro, produs de Netflix, a intrat în competiția din anul 2023 pentru cel mai bun film de animație, unde a conc urat cu povestea unei scoici (Marcel the Shell with Shoes On, reg. Dean Fleischer-Camp), cu continuarea poveștii despre motanul încălțat (Puss in Boots: The Last Wish), cu un panda roșu, în filmul realizat de Pixar, intitulat Turning Red și cu o altă producție Netflix despre un monstru marin, care nu e atât de monstruos (The Sea Beast). „Guillermo del Toro’s Pinocchio” (Pinocchio de Guillermo del Toro), a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film de animație la cea de-a 95-a ediție a Premiilor Academiei. Nominalizații la Oscar 2023  pe lângă câștigător, finaliștii au fost:

1. Marcel the Shell with Shoes On (A24)-o animație hibrid/stop-motion foarte bine primită de critici
2. Puss in Boots: The Last Wish (DreamWorks Animation)-considerat un succes major de animație al anului
3. The Sea Beast (Netflix)-o altă producție Netflix de succes în acel an.
4. Turning Red (Pixar/Disney).

De fapt perspectiva deformată despre povestea lui Pinocchio se datorează filmului realizat de Disney în 1940, în care aventurile unui băiețel de lemn se derulează în cheie moralizatoare și se termină optimist, cu transformarea sa într-o ființă umană, în urma acceptării regulilor sociale și a principiilor etice. Din păcate această perspectivă, convingătoare și plină de încărcătură emoțională, a schimbat ceea ce a scris autorul italian. Din pricina lui Disney de fapt credem că aceasta este doar o istorisire pentru copii. Numai că, așa cum înțelege prea bine regizorul mexican, povestea are un subtext mult mai profund, politic și social. Collodi însuși era extrem de implicat în chestiunile politice ale momentului, fiind voluntar în războaiele din Italia, creator al unui ziar de satiră numit „Il Lampione”, care a fost cenzurat, după care a înființat „Lo scaramuccia” (Confruntarea). Povestea despre păpușa de lemn creată Collodi (care se numea Carlo Lorenzini pe numele său adevărat), chiar dacă a apărut într-o publicație pentru copii, nu era o doar pentru copii. Collodi însuși, care a început să traducă în italiană cărțile pentru copii ale lui Charles Perrault, scria în stil „copilăresc” fiind profund dezamăgit de societatea în care trăia. 

E important că inițial povestea, care se numea „Storia di un burattino” (Povestea unei păpuși), publicată în foileton începând cu 1881, se încheia tragic. Păpușa sfârșește spânzurată de un Stejar Uriaș. În original Pinocchio este o ființă mult mai malefică și mai răuvoitoare decât în reintepretarea „disneyească”. El este nerușinat și impertinent, capricios și indisciplinat, predispus spre leneveală și spre o viață de divertisment, ceea ce ne oferă o imagine a copilăriei într-o formă mult mai autentică decât aceea a copilului naiv și inocent, care în cele din urmă învață cum să fie om.  Nu putem să nu vedem în Pinocchio critica modernității mecanizate și monstruoase, denunțarea unei existențe artificiale și lipsite de umanitate. Întrebările pe care le ridică povestea lui Collodi sunt profund filosofice, nu suntem cu toții niște marionete în lumea modernă, în care ne pierdem autonomia și libertatea de a alege?

Trebuie spus și că, în cultura cinematografică italiană, există mai veche reacție negativă față de felul în care a tratat Disney subiectul. Cel mai recent este filmul lui Matteo Garrone, cu Roberto Benigni în rolul lui Gepetto, care a încercat el însuși să revizuiască povestea, într-o tentativă de adaptare comică din 2002. Se pare că până și Fellini a vrut să facă o adaptare, din păcate a murit înainte să-și realizeze planurile. Merită menționat filmul regizorului Gianetto Guardone, care a făcut în 1947 un film după povestea scrisă de nepotul lui Collodi și apoi producția din 1972 a lui Luigi Comencini, mult umanizată.  Varianta lui del Toro este remarcabilă nu doar prin imaginarul straniu, tipic pentru autorul unor filme precum Labirintul lui Pan, unele elemente fiind reluate direct în Pinocchio.

Regizorul mexican spune că a lucrat timp de 15 ani la versiunea aceasta, iar rezultatul este o combinație stranie între imaginar gotic, filmul muzical, parodie și mesaj politic. Cea mai relevantă mi s-a părut ideea regizorului mexican de a relua vechea istorioară a lui Carlo Collodi și de a o re-contextualiza. Nu mai suntem în secolul 19, ci într-o Italie fascistă, condusă de un Mussolini ridicol, care apare în film într-o secvență amuzantă, într-o limuzină incredibil de lungă și asistă la un spectacol în timp ce mănâncă popcorn, prilej pentru Pinocchio de a-și arăta lipsa de respect față de orice autoritate, totul transformându-se într-o bataie de joc la adresa regimului, Il Duce devenind „Puzzolini” (cu amuzante referințe scatologice). O primă schimbare o descoperim în modul cum începe animația, cu Geppetto care stă la mormântul fiului său, pe nume Carlo (trimiterea directă la autor), care murise în timpul unor bombardamente din Primul Război Mondial, la numai 10 ani. Primele zece minute, care sunt dedicate relației dintre bătrân și fiul său adevărat, îi oferă deja lui de Toro premisa pentru dimensiunea întunecată a narațiunii. Pe mormântul lui Carlo crește un pin dintr-un con cu care băiatul se jucase înainte de moarte. Aici regizorul revine la semnificația originală a numelui, pentru că Pinocchio înseamnă  în italiană chiar „pinuleț”, făcut din lemn de pin, dar și combinație între „pino” și „ochio”. Pinul este un lemn cu semnificații mitologice, faptul că e mereu verde îl conectează cu viața fără de moarte, cu sufletul nemuritor.

Din acest pin al morții Gepetto face o păpușă și aici e foarte puternică trimiterea vizuală, pentru că tâmplarul lucra la un crucifix al lui Isus înainte de a-și vedea fiul murind în mod absurd. Versiunea lui del Toro reușește să redea o imagine mult mai apropiată de reprezentările din Evul Mediu, unde imaginile lui Christos crucificat realizate din lemn erau extrem de populare. De aceea, când păpușa lui Gepetto merge prima oară la biserică, iar enoriașii strigă speriați „malocchio”, ochi malefic, prezența lui Pinocchio printre oameni devine metaforică. Chiar și Gepetto, care devine alcoolic și care inițial vrea să distrugă păpușa, se confruntă cu această dimensiune sinistră a creației sale, cu apucături distrugătoare. Oricum relația dintre bătrânul care are un copil minor și o păpușă de lemn era deja stranie – ea a fost extensiv analizată de psihanaliști.Însă, spre deosebire de modul cum l-a reprezentat Disney pe băiețelul de lemn, del Torro și co-regizorul Mark Gustafson (care a lucrat cu Wes Anderson la Fantastic Mr. Fox) construiesc o imagine tipică de marionetă pentru creația lui Gepetto. Pinocchio nu este doar o păpușă de lemn, el este amplasat într-o lume a marionetelor și a manechinelor. Acest trop vizual e tot mai relevant pe măsură ce avansăm în poveste, care devine și ea tot mai întunecată. Trimiterea din subtext și referința contextuală la ascensiunea fascismului este la viețile noastre în lumea de azi, care sunt controlate de altcineva, de o „Putere” aflată adeseori dincolo de voința noastră.

Nu doar marioneta are o imaginea atipică, și „Zâna bună” primește o reinterpretare aproape demonică, ea devenind o creatură rece, reprezentată în tonuri de albastru, cu patru aripi, aidoma îngerilor morții, cu ochi de păun pe aripi, ca și Hera (completată de vocea Tildei Swinton). Iar greierele narator, pe nume Sebastian J. Cricket (cu vocea lui Ewan McGregor), are un tablou cu Schopenhauer și își dorește glorie literară. Toate personajele sunt în concordanță cu stilul lui del Toro, la un moment dat Pinocchio moare și este dus într-o criptă de niște iepuri monstruoși cu picioare de lemn, cu care sfârșește prin a juca pocher.

Călătoria prin imaginarului întunecat al lui del Toro este spectaculoasă, dar niciodată gratuită, întreaga producție își păstrează umanitatea în mijlocul beznei sufletești a omenirii. Acest lucru este ajutat și de contrapunctul comic, cum e scena amuzantă în care doctorul vrea să facă autopsia unei păpuși de lemn sau participarea lui Pinocchio la tabăra de educare fascistă pentru tineret. Finalul este la fel de neașteptat și nu am să vă stric plăcerea de a viziona dezvăluind deznodământul cu un „șpoiler”, iar povestea merită văzută fie și numai pentru capacitatea regizorului de a dezvălui ce se întâmplă cu umanitatea într-o lume dezumanizată. În cele din urmă nu suntem cu toții doar niște marionete mincinoase?

Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017. Cea mai recentă carte este Romanian New Wave Cinema (McFarland, 2014). A publicat volume de studii si eseuri: „Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton” (2007), „Ochiul și corpul. Modern si postmodern în filosofia culturii vizuale” (2005), „911. Ziua în care a murit democrația” (2003), „Mass media și democrația” (Polirom, 2001), „Mass media si politica” (2000), „Obsesii sociale” (1998) și un volum de povestiri pentru copii, „Poveștile bunicuței Nana” (2003); a tradus Giovanni Sartori, „Teoria democratiei reinterpretată” (Polirom, 1999); a colaborat la volume colective și scrie comentarii politice, cronică literară și eseu pentru o serie de reviste literare românești.

Bibliografie

• Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
• Doru Pop (CV)
• Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
• Autor Doru Pop (Cărți)
• Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureștiului