„România prin ochii artistei româno – nipone Ana Scripcariu-Ochiai” (fostă șefă de promoție a secției de Pictură în Ulei a Universității de Arte din Tokyo)

Ana Scripcariu-Ochiai (スクリプカリウ落合安奈)  s-a născut în Saitama, Japonia, și este o artistă mixed media ce explorează modalități de „înrădăcinare” în lume. Opera ei pendulează între două puncte geografice distincte, Japonia și România, esențiale în devenirea ei ca artist, și explorează tematic „legăturile dintre oameni și locuri”. Lucrările Anei Scripcariu-Ochiai relevă cercetările ei amănunțite în domeniul antropologiei culturale, ce includ proiecte pe teren în cadrul cărora documentează festivaluri și credințe indigene din Japonia și alte părți ale lumii. Șefă de promoție a secției de Pictură în Ulei a Universității de Arte din Tokyo, pe care a absolvit-o în 2016, Ana Scripcaciu-Ochiai și-a continuat studiile cu un masterat în domeniul Global Art Practice, urmat de începerea unui doctorat în sculptură.

Lucrările ei au fost expuse atât în Japonia în cadrul expozițiilor personale și colective, cât și în străinătate, în Chambord, Franța (2017), Hội An, Vietnam (2019) și la Muzeul Național de Artă Contemporană din România (2021). Printre premiile acordate până în prezent se numără Forbes Japan 30 Under 30 2020, Young Artists Connections 2020, Terrada Art Award 2021. De asemenea, a fost beneficiara mai multor granturi și burse de creație precum cele oferite de Fundația Ishibashi (2015), Fundația Kuma (2017, 2018, 2021, 2022) și Fundația Japoneză de Arte (2019). Din 2022 se află în România în scopul unei cercetări artistice sub auspiciile Fundației Pola Art din Japonia. Îi puteți urmări activitatea pe site-ul personal și pe Instagram.

•  Care este povestea numelui tău? Ești o româncă-japoneză sau o japoneză-româncă?

În prezent mă simt în aceeași măsură japoneză, cât și româncă. Identitatea mea s-a schimbat treptat de când m-am născut și este liberă să se schimbe în continuare. M-am născut și am crescut în Japonia, o țară în care copiii din căsătoriile internaționale sunt o raritate, motiv pentru care m-am străduit să fiu „japoneză”, ca toți ceilalți. Cu toate acestea, pe măsură ce am înaintat pe drumul artelor, s-a trezit în mine dorința de a-mi împlânta picioarele atât în Japonia, cât și în România, și de a fixa rădăcini în ambele țări. Conștientizarea faptului că identitatea nu este ceva ce poate fi prescris de ceilalți, ci ține de propriile mele decizii mi-a dat forța de a trăi.

•  Ce te-a determinat să vii în România, deși înțeleg că nu este pentru prima oară? Te simți legată de România sau te interesează exclusiv din punct de vedere artistic?

Am venit în România hotărâtă să încep cel de-al doilea capitol al vieții mele, atât în sens generic, cât și în legătură cu viața mea de artist. Ca adult, am revenit aici de două ori pentru munca de cercetare, în 2014 și 2017. Ultima ședere a durat aproximativ o lună, cât să încep și anul 2018 aici, și m-a făcut să simt necesitatea categorică de a trăi cel puțin 365 de zile, adică un întreg ciclu de anotimpuri în România. Cred că aceasta este ultima mea șansă să petrec un an complet în România, ceea ce trezește în mine un soi de nerăbdare. Prin urmare, absorb cât mai multe obiceiuri tradiționale în timp ce savurez și prețuiesc fiecare zi aici. Din fericire, bunătatea miraculoasă a oamenilor din jurul meu îmi face zilele mai interesante decât mi-aș fi imaginat vreodată.

•  Îmi pare că titlul expozițiilor Unde să-ți odihnești oasele/One’s final home și Dublu orizont/Double horizon(s) denotă o căutare vizavi de rădăcini și de destinul părăsirii țării natale. Cum ai explorat acest lucru în opera ta?

Cele două expoziții urmăresc „sentimentul de apartenență” din perspectiva izolării Japoniei în perioada Sakoku (1633-1853) și a căsătoriilor internaționale. În 2019 am descoperit în Vietnam mormântul unui negustor japonez ce își găsise somnul de veci într-o țară străină de cea natală, fiind aruncat în voia sorții de politica izolaționistă a Japoniei din perioada Edo (1603-1867). Mormântul este poziționat exact pe axa care i-ar fi arătat drumul spre țara natală, amănunt ce m-a frapat și pe care l-am tematizat și în instalația Nord-Est 10°, expusă în același an în Hội An. Se spune, de asemenea, că relația respectivului negustor cu logodnica din Vietnam ar fi fost curmată din cauza politicii izolaționiste, iar că acesta a traversat din nou marea pentru a o reîntâlni. Existența unui singur mormânt ne face să ne gândim la efectul politicilor naționale și la sentimentele celor care traversează aceste granițe ce separă în mod radical oamenii. Tu cum ai răspunde la întrebarea „Unde ai să-ți odihnești oasele?”.

Ana Scripcariu-Ochiai, Unde să-ți odihnești oasele (One’s final home), 2019-2021,  Instalație video și sunet  6m×6m×6m, Material: ​proiecție ecran 360°, sunet surround 7.1ch, Obiect rotativ în formă de sferă armilară. Fotografie de Tatsuyuki Tayama.

•  Perioada pandemiei și închiderea Japoniei au fost un punct nevralgic în arta ta? Proiectele tale internaționale au fost amânate sau anulate?

Cea mai importantă schimbare a ținut de faptul că nu mi-am putut începe rezidența de un an în România, pe care o pregătisem deja. Am fost șocată să descopăr că nu pot veni aici, oricât mi-aș fi dorit acest lucru și în ciuda faptului că este a doua mea țară natală. Cu toate acestea, în această perioadă am avut șansa de a-mi expune lucrările în cadrul unei expoziții prezentate de Muzeul Național de Artă Contemporană din București. Efectele pandemiei s-au resimțit și în alte două proiecte: expoziția solo de la Muzeul de Artă Modernă din Saitama a fost accesibilă un timp mult mai scurt decât stabilisem inițial, iar expoziția din China a fost anulată. Am profitat de acești ani pentru a medita la evoluția mea artistică și personală și pentru a-mi pregăti șederea în România ca un eveniment definitoriu pentru viața și opera mea.

• Kotohogi (2018) este o instalație sub forma unei cărți de patruzeci și cinci de kilograme, ce conține treizeci de fotografii din România și Japonia, fiecare dintre acestea deschizându-se pe ambele „pagini” ale instalației. Ce semnifică această „greutate” și acest mod de expunere?

În acest „volum”, „heterogenitatea” (diferențele datorate habitatului și etniilor) și „omogenitatea” (elementele fundamentale comune tuturor oamenilor) se repetă ca valurile mării. De exemplu, există în multe țări ritualuri centrate pe foc și apă. Dacă aranjez imaginile acestor ritualuri într-o succesiune, spectatorul ajunge să piardă, treptat, din vedere, ce țară este reprezentată în imagini. Dimensiunile lucrării și greutatea acesteia provoacă în privitor senzația fizică a deschiderii unor uși consecutive prin care poate intra în lumea reprezentată în fotografii.

• Lucrarea Binecuvântare dincolo de granițe (Blessing Beyond the Borders, 2019) prezintă în oglindă credințe și ritualuri din Japonia și România. Incursiunile tale în tradițiile românești au pornit din dorința de a găsi corespondențe și diferențe între acestea și tradițiile din Japonia?

Pornind de la o căutare personală legată de posibilitatea înrădăcinării în două țări natale, am ajuns să meditez asupra legăturii dintre locuri și oameni. Documentarea în ambele țări a obiceiurilor, festivalurilor și ceremoniilor tradiționale a fost, pentru mine, modalitatea ideală de a trăi experiența acestor realități. În această piesă ce are forma unui drum în spirală, privitorul avansează printre imaginile suspendate realizate de mine în România și Japonia. Fotografiile alb-negru sunt imprimate pe o pânză transparentă, astfel încât peisajele din cele două zone se suprapun, relevând peisaje noi ce urmează pașii privitorului.

Ana Scripcariu-Ochiai, Binecuvântare dincolo de granițe (Blessing Beyond the Borders,  2019). Instalație 10m×10m×2m. Material: Fotografii cu reprezentări ale credințelor și ritualurilor religioase făcute în diferite părți ale Japoniei și ale României, sunet, lumină. Fotografie de Masanobu  Nishino.

• În ce alte moduri ai explorat conexiunile dintre culturi în opera ta, în special pe cele dintre România și Japonia?

În 2021, când Covid-19 făcea încă ravagii în lume și restricțiile de călătorie au continuat să fie o piedică în calea întoarcerii mele în România, am deschis expoziția Începutul călătoriei mele este începutul călătoriei tale (The beginning of my journey is the beginning of your journey). Aici am încercat să descifrez călătoria ce a stat la baza nașterii mele, adică cea întreprinsă de mama mea, fotografa Yuriko Ochiai, și să creez o expoziție în colaborare cu ea. Yuriko Ochiai a studiat fotografia în cadrul Facultății de Arte a Universității din Tokio și lucra ca fotograf când a călătorit în Germania în 1989, pentru a documenta căderea Zidului Berlinului. A ajuns apoi în București, unde se simțea încă efectul Revoluției, și de unde s-a întors pentru o vreme în Japonia. Ulterior a hotărât să se întoarcă în România și să trăiască alături de oamenii din această țară a Europei de Est. Faptul că acolo a rămas însărcinată face ca acest eveniment să devină simbolic pentru călătoria ei, iar pentru mine, Ana, să însemne începutul călătoriei numite viață. Expoziția pune în lumină cele două călătorii, cea a lui Yuriko și cea parcursă de mine în căutarea propriilor rădăcini.

De asemenea, am o lucrare numităProfiluri pâlpâitoare/Outline to flicker în seria începută în 2015. Conține fotografii ale unor oameni necunoscuți, colecționate în țările mele natale. „Respirația” lor, învederată prin pungile de plastic transparent cusute peste chipurile din fotografii, exprimă acel element ce călătorește între mine și celălalt. Nu este complet imposibil ca acel element, care a fost parte din oamenii aceștia necunoscuți, de departe, care nu mai trăiesc acum, oameni buni sau oameni detestabili, să devină parte din tine prin aerul pe care îl inspiri chiar acum. În imagini poți desluși diferite persoane, care au trăit în alte perioade și în alte locuri, precum copilul care se joacă pe tricicletă, o mireasă, mame și copii, tați, iar la suprafața acestor amintiri prinse în fotografii ca într-o capsulă a timpului se ridică un fel de element comun. Pe măsură ce timpul trece, pungile de plastic se descompun, iar pe fotografii rămân urmele aței de cusut sub forma unor linii punctate.

•  În cadrul expozițiilor tale cauți cele mai diverse modalități de expresie. Ce anume te motivează să alegi un material sau o tehnică anume, să îmbini mișcare, lumină, sunet și culoare?

Îmi doresc să creez un limbaj vizual care transcende limbajul și timpul, precum și expresii artistice care ajung la cele cinci simțuri fără a se limita la vedere. Procedând astfel, încerc să surprind momentul în care obiectele intră în contact și se contopesc dincolo de timp, distanță, loc și etnie.

• Ai fi interesată să faci proiecte comune cu artiști români care să aducă un plus de autenticitate de ambele părți? 

Dacă voi avea ocazia, voi accepta cu siguranță o astfel de provocare. De asemenea, sunt foarte interesată de obiectele tradiționale, cum ar fi delicatele sculpturi în lemn, broderiile și modelele imprimate pe materiale textile, și caut oportunități de a interacționa cu oamenii care păstrează și transmit aceste mijloace de expresie artistică și în zilele noastre. Cultura tradițională și istoria tradițiilor românești sunt unice, și cred că japonezii pot simți vitalitatea și noutatea acestora.

•  Și ultima întrebare: ce îți place cel mai mult în România?

Până în prezent, pot spune că frumusețea naturii. Am impresia că sunt foarte mulți români care adoră timpul petrecut în natură și dedicat plimbărilor, care se bucură nespus când ninge, iar acest lucru mi se pare minunat. Oare pot surprinde aspectul natural al acestor oameni, care trăiesc împreună cu pământul lor? De asemenea, faptul că oamenii sunt apropiați și se pot naște brusc interacțiuni cu oameni calzi. Sunt atrasă în aceeași măsură de curajul și generozitatea lor. Mă fascinează delicatețea aparte a sculpturilor fine în lemn, precum și cea pe care o văd în ordinea perfectă în care sunt aranjate țesăturile decorative tradiționale românești. Mă încântă, de asemenea, simțul estetic pe care îl regăsesc în expresiile ornamentale create pentru a îmbogăți spațiul de trăit, precum ceramica și șervetele ce decorează pereții. Cred că voi continua să descopăr de-a lungul acestui periplu atât de multe lucruri frumoase încât îmi va fi imposibil să le scriu pe toate.

Articole asociate

„Ana Scripcariu-Ochiai, o artistă care continuă să creeze lucrări pe tema „legăturii dintre pământ și oameni”, va rămâne în România, una dintre rădăcinile ei, timp de un an. În această țară, care își are originile în Imperiul Roman (…). Acesta este începutul unei serii în care un artist emergent se scufundă adânc în diferite locuri, observă și gândește ca fiind al doilea capitol al vieții sale și ca artist (…). Pe 2 decembrie 2022, la ora 8h36, am aterizat pe Aeroportul Internațional Henri Coandă din nordul Bucureștiului, capitala României (Europa de Est). Aeroportul poartă numele lui Henri Coandă, un inginer român despre care se spune că ar fi tatăl motorului cu reacție. După un zbor de 17 ore și un tranzit în Istanbul (Turcia), aceasta este a doua mea țară de origine după 5 ani.”

もう一つの母国を巡る365日の旅へ | ルーマニア潜水記 第1回　

Artista contemporană româno-niponă Ana Scripcariu-Ochiai face senzație la Tokyo

Nota redacției

„Târgu’ Ieșilor” – prin intermediul Universității Apollonia – din nou Capitala Culturală a Cercetării Internaționale. Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea – partener media al Jurnalului Bucureștiului & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași), membru al Staff al Jurnalului Bucureștiului

Congresul Internațional al Universității „Apollonia” din Iași – Ediția XXXIII (2 – 5 martie 2023)

Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiului

Thomas Csinta, Chief Editor

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului