De câteva zile o vulpe dădea târcoale viilor. Sătenii se îngrijorau pentru propriile orătănii. Vulpea fusese văzută în apropierea gospodăriilor, câinii lătraseră nopți de-a rândul. Dar cum lătraseră, tot așa au încetat. Printre ierburile necosite, copiii lui Mitică Zugravu găsiră într-o zi leșul unui animal. Cel mai mic dintre ei se împiedicase de el și îi strigă și pe ceilalți:
– Veniți să vedeți ce am găsit!
Fața copilului radia de uimire:
– Veniți, veniți, îi chemă el pe ceilalți doi frați ai lui.
Copii de nouă, respectiv paisprezece ani, alergară într-un suflet. Se străduiau să ascundă, în graba lor, teama că ceva rău s-ar fi putut întâmpla. Când văzură cadavrul jivinei avură un sentiment de repulsie. Un miros puternic însoțea leșul, în jurul căruia se strânseseră muștele. Cel mic privea însă cu interes, iar cu un băț împungea blana animalului din al cărui bot se scurgea o spumă albă. Mezinul își dădu cu părerea:
– Ăsta o fi câinele lui Gheorghe, pe care-l caută de câteva zile?
Nenea, fratele cel mare tăcea. Și el se uită cu uimire și rostogoli animalul pe toate părțile, rotindu-l cu piciorul. Însă niciunul dintre ei nu se dumirea. Mezinul susținea că este câinele lui Gheorghe, că doar acesta îl lătrase luni de-a rândul, de câte ori trecuse pe ulița unde locuia stăpânul animalului. Reținuse bine culoarea blănii câinelui. Totuși, cu toții erau uimiți.
– Nu-i, măi, câine, spuse nenea.
Uită-te ce coadă lungă are, că doar nu o fi fost corcit cu o vulpe! Și botul este prea lung. Ăsta-i animalul pădurii. Gura animalului era plină de bale, de parcă ar fi fost otrăvit. Blana acestuia nu avea urme de năpârlire. Părea că fusese o jivină care se hrănise bine la viața sa. Totuși foamea ar fi putut s-o îndrume și spre hrana otrăvită. În jurul vulpii erau încă împrăștiate bucăți de carne din care ar fi putut să înfulece. Prâslea tăcea și-l asculta. Frații săi ar fi putut avea dreptate. Copiii priveau și încercau să înțeleagă ce căuta animalul acolo și ce ar putea să facă cu el: să-l îngroape, cum văzuseră ei că se face cu oamenii, sau să-l lase acolo. În cea de-a doua variantă exista pericolul ca alte animale să mănânce din el, însă fiind otrăvit, puteau muri și ele, iar copiii nu-și doreau să se întâmple acest lucru. Prâslea veni cu ideea:
– Îl iau și-l duc acasă!
Mezinul replică:
– De ce să-l iei tu? Mai bine îl arunc în curte la Gheorghe, că de o fi câinele lui, să-l îngroape!
Nenea li se adresă:
– Măi, voi ați înnebunit? Eu spun că este vulpe și ar fi bine să îngropăm cadavrul.
Cel mic însă nu se lăsă:
– Îl iau eu și îi iau blana să-i fac un guler mamei.
Mezinul i-o tăie scurt:
– Când ți-oi trage una… De ce s-o iei tu, că ești fratele cel mic? Ce să facă mama cu o blană otrăvită?
Dar prâslea deja pregătea o sârmă pe care o găsise în drum, cu care să lege botul animalului.
– Dar de ce vă certați? Nu sunteți voi frați? Lasă-l pe prâslea să-și facă facă de cap. O să-l certe mama. Treaba lui, spuse cel mare dintre frați. Astfel cel mic legă animalul cu sârma și începu să-l tragă după el. Frații cei mari deja o luaseră înainte pe drum, rușinându-se cumva de el și de isprava lui. Văzuți de la distanță păreau un alai solemn. În urma lor era hărmălaie. Câinii satului lătrau în cor, iritați de mirosul hoitului. Dar lui prâslea nu-i păsa, se considera un cutezător. Acasă, mama lor întindea rufe pe culme și nu-i văzu când intrară în curte. Aici, pe o masă de lemn, cel mic ridică vulpea și se pregăti s-o jupoaie. Pe față își puse o mască din cârpe, ascunzându-și gura și nasul. Uitându-te la el ziceai că este un bandit răzbunător. Cuțitul de-l luase era prea mare pentru mâinile lui mici, iar lama neascuțită făcea ca tăieturile să devină haotice. Dacă jivina ar fi văzut din ceruri cum este maltratată, cu siguranță s-ar fi revoltat.
Mirosul greu s-a răspândit în toată curtea. Chiar și soarele de pe cer s-a ascuns după nori. Frații săi se uitau intrigați de la distantă. Trecând cu tăietura peste burta animalului, mațele acestuia se împrăștiară. Totuși nici pisicile din casă nu îndrăzneau să se apropie, iar câinele familiei se retrăsese în coteț.
Puștiul își vedea de treabă. Nu-i păsa decât să scoată cât mai mult din blană. Odată terminată procedura de jupuire, deși foarte ciopârțită, întinse blana pe creanga unui nuc la care ajunse cu ajutorul unei scări. Mai-mai să cadă de pe scară. Dar nu trebuia să arate slăbiciune, așa că se dădu jos cu grijă.
Mândria i se revărsa pe față în timp ce, cu hărnicie, aruncă resturile animalului la groapa de gunoi, însă nu oricum, ci înghesuite într-o cutie de tablă, pentru a nu fi găsite de nimeni.
Soarele ieșise din nori, iar dogoarea sa se făcea puternic simțită. Din partea opusă a curții, mezinului îi încolți o idee. Își aduse aminte de lupa sa puternică, câștigată la jocul de pietre, în care îi învinsese pe toți din clasa sa cu cea mai lungă aruncare a unei pietre. Nu-i trebui mult timp să orienteze prin lupă razele soarelui spre blana din nuc, din care inițial se ridică un fuior subțire de fum. Treptat, blana se aprinse toată și în scurt timp ardea cu vâlvătaie.
Când prâslea văzu focul, se puse pe un plâns puternic. Auzindu-l, maică-sa tresări și se repezi spre el. Oare ce se întâmplase?
– Iar l-ați supărat! Ce i-ați mai făcut, le strigă ea fraților lui. Răi mai sunteți!
În tot acest timp focul se extindea.
– Blana mea frumoasă, strigă copilul cel mic!
Abia atunci mama copiilor văzu copacul arzând. Focul cuprinsese nucul și amenința să se extindă spre casă. Un fum acru se răspândea în toată curtea. Căldări de apă erau aruncate asupra copacului. Petice de blană arsă pluteau în văzduh. Cerul căpătase culoarea sângerie, de parcă însăși sufletul vulpii cuprindea gospodăria. Puștiul se ascunsese și el, doar sughițul provocat de plâns se mai auzea. Mama în schimb, îl căuta pe mezin. Alerga săraca prin curte, zăpăcită de trăsnaia făcută:
– Unde ești tu, diavole, să dai foc casei..!
Ovidiu-Cristian Dinică poet, scriitor și fotograf (n. 1963, absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova în 1987, debut în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie. Volume de autor: „Roșu Alternativ”, 2012; „Amintirile toamnei”, 2014; „Vitrina cu Vise”, 2018; „Nevoia de a fi Blând”, 2019) cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.
Alte articole ale autorului Ovidiu Cristian Dinică
Privilegii (de la corespondentul nostru poetul, scriitorul și fotograful Ovidiu – Cristian Dinică)
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
