Acasă Istorie Victor, un om singur…(de la corespondentul nostru poetul, scriitorul și fotograful Ovidiu...

Victor, un om singur…(de la corespondentul nostru poetul, scriitorul și fotograful Ovidiu – Cristian Dinică)

De către

Thomas Csinta, Chief Editor J-B (Journal of Bucharest), Private investigator & Press attached OADO (Organization for Human Defence-United Nations-Ecosoc) Paris

18 ianuarie 2023

1061

Victor era obișnuit să vadă privirele triste ale celor din jur. În preajma Sărbătorilor Pascale, vremea ținea cu oamenii, nu era nici cald, nici frig, așa că simți că era timpul să iasă la o plimbare. Dorea să înțeleagă ce se întâmplă în orașul său dominat de letargie. În piață, aplecat asupra gândurilor, nu realiză că șoferul unui autoturism se pregătea să scoată mașina din parcare. Se sperie pe moment, mașina venea spre el. Încercă s-o ocolească, dar nu avea cum. Iritat, îi strigă bărbatului de la volan:

– Uită-te pe unde mergi!

Omul opri brusc și deschise geamul portierei, gata să-l apostrofeze. Victor se așteptă la riposta dură a propietarului și vorbi primul:

– Nu vezi cum conduci, doar trec oameni! Privește în urma ta!

Șoferul, buimac, tăcu mâlc, simțindu-se vinovat. Acesta, un individ tânăr cu privirea ageră, era totuși blazat. Încurajat de tăcerea șoferului, Victor merse mai departe, simțind pe șira spinării cum valuri de căldură alternează cu frisoane. Conștient că privirile curioșilor îl urmăresc ca o trenă invizibilă deveni mândru.

– Are dreptate domnul! auzi în spatele său vocea unei femei.

– L-ai văzut dragă, răspunse și prietena femeii, ce sigur pe el era pietonul?

Flatat de ecoul primit în apărarea sa, simți că-i cresc aripi.

Pe naiba, își spuse Victor în gând, frica păzește via. Totuși, lui Victor îi plăcu cum femeile l-au caracterizat ca fiind „un domn”, deoarece el se știa un împrăștiat și un timid.

Încă se gândea la întâmplările mărunte, dar săcăitoare, ce-i stricaseră ziua anterioară. Firma de telefonie al cărui abonat era de mulți ani, îi mărise brusc abonamentul fără să-i ofere nimic în plus, ceea ce pentru el era similar cu o înșelătorie. Îl dezgusta desconsiderarea pe care o constatase în rândul acestor firme, numite de servicii, dar care profită de naivitatea clienților. Tot în acea zi casiera unei bănci îi încurcase facturile, situație care îi produsese un puternic disconfort.

Nu putea accepta neglijența financiară, dar nici schimbările apărute brusc. Era convins că lumea este plină de schimbări și nu poți să te opui lor, dar apariția lor inedită îl tulbura de fiecare dată.

În drumul său spre centrul orașului întâlnea siluete, le vedea fețele fragile, pe unii îi cunoștea, le știa preocupările, pe mulți îi bănuia că poartă măști. Le vedea măștile caraghioase, în spatele cărora respirau greu, dorind să afișeze alte caractere decât cele reale. Unora le putea face portretul, le descifra dramele, el credea că toți au sufletul tapetat cu vise. Cei care renunțaseră la speranțe, din pricina unor convingeri greșite, eșuaseră lamentabil, frica dominându-i.

Și lui îi era teamă de respingere.

Observă cu încântare copacii înverziți, dar și blocul unde se afla o schelă pe care muncitorii efectuau reparații. Cu privirea după păsări nu observă interdicția de a nu trece pe acolo sau poate nici nu exista vreo avertizare. Pe schelă se ridica o găleată de mortar cu marginile murdare. Auzi un glas de femeie ce-l atenționa, dar prea târziu. Stropi mari de ciment cădeau asupra sa.

Nu se sperie, dar simți repulsie. Cimentul îi murdări costumul.

– Mama măsii, strigă el! La naiba! Nenorociților!

Câțiva zilieri priviră de sus și fluierară a pagubă.

– Deșteptule, îi reproșară ei! De ce nu ești atent, visătorule!

Unul mai isteț căută să-i tempereze.

– Lăsați-l mă, că-l știu! Este poet.

Dintr-odată se făcu liniște. Apoi văzduhul a fost cutremurat de râsete. Un val de rușine îl asaltă și se grăbi să părăsească locul. În urma sa se auzi doar:

– Cască ochii! Noi muncim, nu gândim!

– Ce lume, își spuse, ce lume!

Indignarea îl cuprinse. Epitetele curg rapid când nu ești asemenea maselor.

La câțiva pași distanță de șantier tot de pe un bloc a fost aruncat un măr. Fructul a căzut la un metru de el și s-a spart în bucăți care au ajuns la trecătorul din fața sa,acesta tresări, se uită în sus și strigă:

– Care arunci, mă?

Indiferența celorlați trecători era jenantă. Resemnat, Victor continua să meargă. Deodată trecătorul îl privi furios.

– Tu de ce nu te revolți?Omul din fața sa era înalt, între două vârste, cu privirea sinceră.

– Nu ai nimic de spus? continuă același trecător.

Să-i spun că revoltatul este cel ce pierde gândi Victor, mai bine tac. Poate mi-ar trebui și mie o mască. Ce să-i spun? Că toate sunt la fel, de pică mortar sau fructe. Vinovat ești tu, că te aflai acolo, la momentul nepotrivit. Ce sa-i spun? Că unii sunt mai grozavi decât alții, că nu există egalitate? Cu aceste gânduri Victor se îndreptă spre podul care era un reper al urbei. Pe pod întâlni un grup mare de tineri gălăgioși. Inițial nu-i băgă în seamă. Dar grupul se împrăștiase pe toată lungimea podului. Lumea era a lor. Vorbeau, se agitau, părea că nu le priește liniștea.

Auzi pocnetul unei petarde, dar nu-l luă în considerare. Exploziile petardelor, însă, se înmulțeau. La următoarele, deveni atent. Sunetul repetat al petardelor se transformase în ceva agasant. Exploziile alungau liniștea cartierului.

Victor se adresă tânărului care arunca petarde spre hazul celorlalți:

– Nu mai arunca!

Dar individul, provocator și cu indiferență, își continua tirul necruțător.

– Vei avea pe conștiință animalele cartierului și bolnavii, îl apostrofă Victor. Nu-ți pasă de ceilalți?

Ceilalți tineri din grup râdeau cu aroganță. O fată interveni:

– Nene, suntem tineri, ne distrăm și noi….!

– Halal distracție, se arătă indignat Victor. Asta nu-i distracție, ci zgomot!

Însă tinerii nu-l ascultau, distrându-se grozav. La un moment dat, aruncară o petardă spre Victor care se feri în ultima clipă. Petarda căzu în apă, dar înainte pocni asurzitor. Victor, uluit, țipă:

– Inconștienților!

Cel care aruncase mai devreme cu petarde îi vorbi pe un ton zeflemitor:

– Omule, ești o generație învechită! Du-te și vezi-ți de nepoți! Lasă-ne! Voi nu mai contați, ne-ați alungat visele, ne-ați distrus cu felul vostru supus și tembel. Vrem totul acum și aici!

Victor ar fi putut să-i spună că la vârsta lor si el dorise să schimbe lumea, numai că lumea nu se schimbă. Victor tăcea iar tăcerea sa era ca o conștientizare. Era uluit.

– Du-te și reclamă! Nu ne pasă!

Nervii colorară fruntea lui Victor. Coborî scările ce plecau de pe faleză. În urma sa auzi glasul fetei din grup:

– Tot degeaba, dacă nu l-ai pleznit!

Atunci a grăbit pasul și era gata să se împiedice când lângă picioarele lui apăru un câine. Privi în ochii mari ai animalului și simți o bucurie copilărească, de parcă patrupedul i-ar fi vorbit. Pe dată, neliniștea și nervozitatea s-au împrăștiat. Victor nu mai era singur.

Ovidiu Cristian Dinică poet, scriitor și fotograf (n. 1963, absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova în 1987, debut în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie. Volume de autor: „Roșu Alternativ”, 2012; „Amintirile toamnei”, 2014; „Vitrina cu Vise”, 2018; „Nevoia de a fi Blând”, 2019) cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.