Azulejos & calçada – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Dr. ing. Sebastian Cătănoiu redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului (Director al Adminisrației Parcului Natural Vânători Neamţ)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

Un titlu ar trebui să te prindă din prima, să lase impresia unui „altundeva”, să sugereze misterul și exotismul unor lumi străine. Cele două cuvinte, azulejos și calçada, reușesc să facă asta, mai ales că, „în spatele lor” se desfășoară un oraș, Lisabona! Împreună reprezintă un sistem de orientare care îți înlesnește percepția asupra orașului. Pe verticală, azulejos leagă clădirile de cerul iberic, fațadele acestora devin pagini de istorie, iar orașul pare a fi un imens album de artă. Fiecare clădire spune ceva, o scenă de familie, un motiv geometric repetat obsesiv sau o simplă compoziție florală, pentru că azulejos reprezintă stratul narativ al Lisabonei, strălucind sub soarele darnic și oferindu-se „fără preț”, trecătorului.

Clădirile decorate cu ceramică, cu plăci având diferite desene sau culori, reprezintă unul din darurile Lisabonei. Pornind de la mozaicurile romane, inițial monocrome, îmbogățite mai apoi cu motive geometrice datorate moștenirii maure (de altfel numele lor, azulejos, provine din arabă–al-zulayj, placă netedă), plăcile de ceramică au fost influențate din punct de vedere artistic pentru început de Renaștere, mai apoi de școala olandeză de la Delft, cu ale sale creații inconfundabile în albastru și alb. 

Stilul Rococo, dar și grandoarea imperiului colonial portughez, au făcut ca secolul al XVIII-lea să fie considerat epoca de aur în producerea de azulejos, perioadă în care artiști faimoși au influențat modalitățile de ornare a plăcilor de ceramică. Reconstrucția Lisabonei de către marchizul de Pombal, urmare a cutremurului din 1755, a condus nu doar la folosirea unor metode de construcție ce acordau atenție elementelor prefabricate și protecției antiseismice, ci și la standardizarea sistemului de decorare bazat pe plăcile de ceramică și la accentuarea utilității acestora, în principal pentru reglarea temperaturii clădirilor.

Revoluția industrială a ușurat producerea lor, permițând implementarea rapidă de noi metode de decorare ce au reflectat curentele artistice ale vremii. Ca o încununare a ceea ce înseamnă azulejos, în muzeul dedicat lor există o panoramă de mari dimensiuni a Lisabonei, dinainte de cutremurul din 1755, realizată doar pe plăci de ceramică! 

Ai crede că doar clădirile au beneficiat de această  tradiție, dar ele, plăcile de faianță, s-au strecurat, cu sprijinul unor artiști celebri, și în subteran, aducând în stațiile de metrou din Lisabona, generozitatea soarelui și exuberanța spiritului lusitan. De prin 2015, legea interzice demolarea caselor decorate cu azulejos, iar cazul în care aceasta, din rațiuni superioare, este permisă, plăcile de faianță devenite „inutile”, sunt păstrate cu grijă la Banco de Azulejos, ca parte a istoriei  acestor piese de tezaur portughez. 

Revenind la cealaltă dimensiune a orașului, pe orizontală, calçada este cea care leagă aleile, străzile, orașul, care conduce și dă direcție.  Sub pași, piatra în alb-negru desenează valuri, spirale, busole sau rețele geometrice care par să pulseze odată cu orașul și care parcă te îmbie a descifra o scriere în piatră. Un răgaz la una din cafenele, dincolo de ocazia de a mă bucura, a câta oară, de delicioasele pastel de nata, s-a dovedit a fi de folos pentru a surprinde această față a Lisabonei. Una mai puțin cunoscută, cu toate că este omniprezentă! Dacă până atunci privirea mi-a fost atrasă de ineditul clădirilor, de culori, de chipurile oamenilor sau de vegetația luxuriantă, atipică meleagurilor noastre, pauza făcută la una din mesele așezate pe trotuar mi-a permis a mă uita, mai cu atenție, la ceea ce „călcasem în picioare” până atunci, cu ochii după vremelnice satisfacții. 

Dacă azulejos, cu culorile, variațiunile și strălucirea lor, au acaparat spațiile verticale, proiecția acestora pe orizontală s-a transformat în ceva ce seamănă, în alb și negru, cu o imensă tablă de șah. Pavajul, calçada în portugheză, reprezintă una din caracteristicele definitorii, nu doar ale Lisabonei sau Portugaliei, ci și ale unor orașe din Africa, America sau Asia ce au aparținut odată imperiului colonial portughez! Pavarea drumurilor cu piatră, inițiată de către romani, rafinată de-a lungul timpului și cantonată mai degrabă în spațiul urban, a devenit o formă de artă, reflectând cultura și tradițiile portugheze.

Cutremurul din 1755 și necesitatea reconstruirii Lisabonei au impulsionat folosirea pe scară largă a calçadei, punându-i în valoare, deopotrivă, valențele estetice și funcționale. Chiar monocrome fiind, pietrele având forme diferite, de obicei pătrate, uneori trapezoidale, alteori neregulate, asociate cu modalitățile particulare de aranjare a acestora, în linii și coloane, în cercuri sau chiar fără vreo regulă bănuită, conduc la suprafețe firești, aproape organice la privit. Utilizarea lor prelungită conduce la o șlefuire uniformă care, e drept, le face alunecoase, dar care le conferă un luciu, o strălucire aparte. Umezite, de ploaie sau de rouă, senzația transmisă este una de piele, de mătase. 

Această impresie e accentuată în parcuri, acolo unde calçada, de capul ei, renunță la planeitatea hărăzită de constructori, uneori subtil, alteori brutal, evidențiind rădăcinile copacilor din preajmă, precum tendoanele sau mușchii unui organism gigantic. Aspectul este unul sculptural, ducându-te cu gândul la încordarea unui Laocoon în încleștarea unor șerpi telurici. Rezultatul, între irepetabilitatea naturii și alternanța albului și negrului, are consistența spațialității reușită de Gaudi cu fragmentele de faianță colorate, puse în operă prin tehnica trencadis, în parcul Güell sau la fațada casei Batlló…

Modalitatea de realizare a pavimentului, cu folosirea manuală a ciocanului și a maiului, asigură elasticitatea acestuia, chiar în cazul tensiunilor venite din interior. Introducerea unor pietre de altă culoare, în general negre, mai rar roșii sau maro, face ca numărul combinațiilor creative să devină nelimitat. Dacă în Lisabona abundă albul pietrelor de calcar, mai ușor de prelucrat și care reflectă mai bine lumina soarelui, elementele grafice sunt realizate cu pietre negre, bazaltice, potrivite pentru a crea contraste și modele. În insulele portugheze, predominant de origine vulcanică, pietrele de culoare neagră, mai ușor de găsit, sunt cele folosite drept fundal. Tehnica pavării, deopotrivă meșteșug și artă, presupune așezarea manuală  și potrivirea pietrelor pe un strat stabilizat anterior. Fixarea lor, fără a se utiliza un liant, se face prin lovirea cu un ciocan de lemn și, mai apoi, compactarea și nivelarea întregii suprafețe.

Modelul inițial de așezare a pietrelor, în zig-zag, a fost repede transformat, prin rotunjirea vârfurilor ascuțite și utilizarea liniilor de grosimi variabile, în imaginea unor valuri. Pe suprafețe mari, așa cum se întâmplă în Piața Rossio, pe mai bine de jumătate de hectar, calçada poartă un nume sugestiv: Mar Largo! Modelele utilizate, afară de cele geometrice, sunt cele ce au legătură cu particularitățile istoriei și culturii portugheze: pești, monștri marini, corăbii, păsări, flori, cruci etc. Destul de des apare, într-o abordare simetrică, o caravelă cu câte o pasăre la fiecare capăt, un simbol asociat Lisabonei, ce trimite nu doar la curajul și spiritul exploratorilor, ci și la libertate și deschiderea către noi lumi și oportunități.  Cum e firesc, amploarea și gradul de detaliu al pavimentului este în strânsă legătură cu importanța locului în care acesta este amplasat, astfel că principalele puncte de interes din Lisabona beneficiază și de cele mai frumos ornamentate calçada, exemplele cele mai elocvente fiind emblematica piață Praça do Comércio, arhicunoscutul bulevard Avenida da Liberdade și, în ansamblul lor,  cartierele istorice Bairro Alto și Alfama. 

Această mai puțin popularizată, deși atât de vizibilă trăsătură a peisajului urban din Lisabona, se confruntă cu unele probleme. Restaurarea pavajelor existente se face cu greutate datorită costurilor ridicate și deficitului de forță calificată de muncă. În treacăt fie spus, pentru a nu lucra „după ureche”, așa cum știm că se mai întâmplă prin alte părți, muncitorul care participă la realizarea sau restaurarea pavajelor tradiționale trebuie să fi absolvit cursurile Escola Municipal de Calceteiros.

Munca grea, implicând atât efort fizic cât și simț artistic, derulată pe tot parcursul zilei, la propriu, în genunchi, face ca în zilele noastre, la nivelul Lisabonei, doar zece persoane să fie atestate în meseria de calceteiro. Noile politici legate de siguranță, cu exagerările lor, scot de asemenea în evidență că, atunci când e umedă sau neîntreținută, calçada poate fi periculoasă pentru pietoni, mai ales în zonele aglomerate sau în pantă. Dincolo de inerentele incoveniente, aceste pavimente istorice sunt apreciate și protejate drept patrimoniu cultural, iar frumusețea lor continuă să-i fascineze pe localnicii și turiștii care au inspirația…să fie atenți pe unde calcă! Poate că exotismul autentic al Lisabonei este dat de această dublă textură, ceramică și piatră, care delimitează verticala și orizontala orașului, pentru ochi și pentru pași. Împreună, azulejos și calçada construiesc o geometrie subtilă unde sus înseamnă povestea și jos, călătoria. Între ele, Lisabona, un oraș care merită privit și străbătut…

Monumento ao Calceteiro, calçada portuguesa