Proză scurtă („Cicatricea – poveste despre viață”, „Rochia de mireasă din sertarul meu”, „Vreau clipa mea de rătăcire” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu (eseist, prozator, USH Craiova, nembru UZPR Craiova)

Într-o zi am primit o crenguță de liliac alb. Era curată, naivă ca un copil, zâmbea știrb de pe biroul negru, stingheră în tinerețea ei, de sobrietatea din jur. Mi-a adus soare, era timpul trecut pentru liliac, cineva se zbătuse, de ce pentru mine? Cine putea fi? Sunt un urs, nu particip la întâlniri, nu sunt un om al sindrofiilor, fug de aglomerații, mă încâlcesc în mulțimi, îmi place singurătatea mea, liniștea mea, bârlogul meu de om fugit din lume, cine putea să-mi aducă atâta soare într-o ramură de liliac? Cine voia să-mi arunce anii de pe umeri, cine voia să-mi ia argintul din păr și cicatricile din inimă? Am întrebat, m-am întrebat, am răscolit, aș fi vrut să fii tu, Taină, copilul meu cu ochi cărbune, dar nu îndrăzneam. Am ascuns-o, am așezat-o frumos, într-un sertar, pe o batistă albă, să nu-i ia nimeni din nemurire, să nu-mi ia nimeni tinerețea înapoi, s-o păstrez, să-mi fac provizii din zâmbetul curat, mai puțin stingher după ce am așezat-o pe batistă, ca într-o rochie de mireasă.

Se simțea bine, se răfăța în straiul nou, de fiecare dată când deschideam biroul i se întindea zâmbetul pe față, crai nou într-o noapte senină, plină de stele și te vedeam pe tine, ascunsă acolo în sertarul meu. Nu știam dacă-i de la tine, Taină, cum te-ai fi putut strecura ca un fum, aici, fără să te vadă, fără să te simtă nimeni. A fost atâta bucurie din scrisoarea ta, am învățat despre iubire, Taină, cum n-am învățat o viață, te-am ascultat cuminte, împietrit, chinuit de chinul tău, am plâns cu lacrimile tale, m-am tânguit cu durerile tale, mi-aș fi dorit mai mult ca niciodată să fii lângă mine, să-ți șterg fața cu batista pe care stă așezată crenguța de liliac de câteva luni, acum uscată, dar tot zâmbitoare, cu petale căzute pe rochia de fată mare, dar cu atâta soare, de alungă norii toamnei de deasupra. Am simțit, am știut, dacă nu simțeam, n-o păstram, citesc scrisoarea, deschid sertarul și mângâi ramul din ce în ce mai uscățiv, mă încarc cu tine, a fost drumul meu, a fost destinul meu să te caut, sunt fericit să te găsesc. Și nu ești lângă mine, stau cu ochii în tavan și reflex, deschid sertarul și ating frunzele palide, mai cade una, îmi lasă un gol în inimă, nu vreau să-mi cazi, Taină, câteva clipe din viața mea, clipe în care citesc ce-mi scrii, m-au învățat iubirea și totul a devenit altfel, eu sunt altfel, tu ești altfel, viața mea e altfel.

Mi-ai descoperit colțuri uitate din mine, de mine și nu ești aici să te ating, să te desenez, un gol se întinde din ce în ce mai mult, pustiu e totul, pustiu e locul ce altădată mi-era refugiu, oaza în care scăpam de lume, de mulțimi, de nebunia și gălăgia în care nu mă regăsesc, acum e pustiu, prea mare liniștea căutată odată, prea întinsă pacea. După o viață scrisă de altcineva, compusă de un compozitor străin, dirijată de un regizor din afara mea, tu, Taină ești singura certitudine din calea mea dezordonată, trăită la voia întâmplării, între două studii, între două femei banale. După luni de zile, când singura dovadă că trecusem eu prin viața mea este scrisoarea ta, tu Taină, ești singurul miracol și am puterea să duc miracolul până la capăt, să-l fac nemuritor.

Taina. Inceput de poveste de Cristina Mihaela Barbu – recenzie

• Vreau clipa mea de rătăcire

Iubitul meu, chiar dacă uneori mă bulversai, eu nu mi-am pierdut mințile nicio secundă,  poate că alteori, cuvintele îmi rămâneau blocate, undeva în adânc și nu găseau calea de ieșire spre lumină, poate că genunchii mi-au tremurat și venele mi-au pulsat mai tare în apropierea ta, prefer să mă gândesc la clipele frumoase, la cuvintele care ne-au legat nu la cele care ne-au îndepărtat, la urmele tale pe pielea mea, pe sufletul meu și mai mult decât orice, prefer să mă gândesc că tu ai fost, că tu ești încă motivul pentru care am vrut mai mult de la mine, luni de zile am vrut să fac ceva, ceva ce n-a făcut nimeni niciodată pentru tine, să te impresionez, să fii mândru de mine, să simți asta și să-mi spui asta, să văd asta în ochii tăi, să mă reconstruiesc, chiar acum târziu, frântură cu frântură, gând cu gând, idee cu idee…

Am fost o idealistă, o naivă, am știut asta în fiece moment trăit lângă tine. Mi-am impus limite, mi-am stăvilit sufletul, mi-am oprit ochii, mi-am împiedicat zâmbetul, am vrut ca tu să te îndrăgostești de mine, am vrut să vezi dincolo de sutien, de bluze mulate și fuste strânse pe coapse, adică, dragul meu, sunt mai mult de atât și am vrut să vezi mai mult de atât, cred că m-am împiedicat pe mine însămi să trăiesc, să simt fiecare moment și asta în așteptarea unui anume moment, momentul perfect și acum stau și mă gândesc, îmi vine să arunc murdar printre dinți: să-l ia mama naibii de moment perfect! Am crezut că va fi când tu vei fugi cu mine în lume pentru o oră, poate de ziua mea, când tu vei veni să mă săruți, am crezut că va fi în orice clipă pe care o prindeam singuri, doar cu tine și a trecut și ziua mea, a trecut și fiecare zi în care eu așteptam să fug cu tine pentru o oră, a trecut fiecare zi în care eu așteptam să mă chemi să vorbim, trece și vara, vine și toamna, va trece și iarna, iar eu uit să trăiesc, așteptând momentul perfect. Știi ceva? Rămân femeia perfectă și dacă am o iubire ascunsă, rămân femeia perfectă și dacă dau jos toate prejudecățile. Nu mai vreau clipa perfectă, vreau clipa mea de rătăcire, da, dar nu clipa perfectă, vreau o clipă obișnuit, un moment ca oricare altul, un moment banal de rătăcire, sunt eu și respir în continuare, îmi vor tremura genunchii ca și până acum, poate voi regreta, sau poate nu, dar sunt suficient de rațională și sunt suficient de irațională și suficient de femeie ca să închid ușa în spatele meu, lumea să țipe, să zbiere, să lovească cu pumnii, eu să nu aud nimic pentru un moment mic de rătăcire, unic, măreț, un moment în care să stau la tine în brațe, să mă săruți, să-ți simt viața pulsând în vene, să-ți simt inima vibrând, să-ți văd vasul de sânge palpitând acolo în spatele cicatricei de pe frunte, să-ți simt dorința zbătându-se în piept, nu merită oricine momentul meu, eu știu că este pentru tine, doar pentru tine.

Ce ar urma? Nu-mi pasă! Poate că voi suferi, poate că îmi va părea rău, poate că nu mă voi putea uita la mine, dar eu nu sunt numai ceea ce văd în oglindă, poate că într-o zi, mă voi dezrădăcina de dragostea mea, dar lumea va continua să existe, pământul se va învârti mereu în jurul soarelui, Dumnezeu ne va judeca și de acum, ne va ierta, sau ne va pedepsi, dar nimic nu se va schimba în jur pentru că eu sufăr, pentru inima mea pustiită, poate că doar noi doi ne vom schimba, vom deveni mai bătrâni, mai înțelepți, mai cuminți, sau poate mai emotivi, mai sensibili… Te-am iubit, dragostea mea! Am avut ce iubi! Am avut ce aștepta! Te voi aștepta și de acum, poate că vei găsi acel moment în care poți să te rupi de tine, să uiți de tine și poate vei veni și dacă nu va fi real acel moment, vei veni în clipa de cădere din realitate în somn, clipa în care nu mai trăiești, dar nici nu visezi, atunci, în clipa aceea, dragostea mea va exista mereu pentru tine… în clipa aceea, în locul acela, eu te voi aștepta mereu!

Cine sunt? Uneori adăpost. Alteori ploaie și vânt. Câteodată tac. De cele mai multe ori sunt vijelie, și în vorbe și în gesturi. Seara, târziu, scriu. Când mi-e frig, mi-e teamă! Când e soare, sunt umbra pe care o lasă pe pământ cei care mi-s dragi. Iubesc viața, iubesc oamenii, chiar și pe cei care au fost răi. Și ei m-au făcut să fiu eu, cea de acum. Și cei răi, și cei buni mi-au marcat drumul prin „marea trecere”, și după cum spunea un om drag, nimic nu este întâmplător! Sunt o femeie obișnuită care în viață a avut și are mult. Oameni care mă iubesc, rătăciri, regăsiri, dureri, bucurii, nașteri, renașteri, veniri, plecări, îndoieli, întrebări, și câteodată răspunsuri. Și în fiecare moment am avut puterea de a trece prin toate scriind. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete, cu muriri și nemuriri. Sunt fiecare din acestea. Sunt fiecare clipă trăită și sunt ceea ce va urma. Sunt amintirile regăsite în sertarul meu cu fluturi. Și sunt visurile cu care îmi mobilez ceea ce va veni. Și cele cu care alunec noaptea în somn. Toate amintirile așternute aici sunt ale mele. Cele din copilărie, cele trăite alături de părinți, de bunici. Povestea de dragoste nu îmi aparține. Este liantul care leagă amintirile.

Notă. A se vedea și alte articole ale autoarei  în Jurnalul Bucureştiului

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

Aveți probleme cu Justiția franceză? Contactați-ne la  OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora Română)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor. [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)