Articol literar trilingv. Proză lirică – în patru respirații (Lyrical prose – in four breaths/Prose lyrique – en quatre souffles) – „Îngerul din cafeneaua de toamnă” (The Angel from the autumn café/l’Ange du café d’automne) – Dedicație pentru Mihaela – Ioana Scarlat – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe). Corespondență de la prof. dr. Narcis Zărnescu (membru al Academiei Germano-Române și al Academiei Oamenilor de Știință din România, distins cu „l’Ordre des Palmes académiques”, membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Îngerul din cafeneaua de toamnă

Dedicație. Pentru Mihaela Ioana—lumina din toate tăcerile mele, zâmbetul care a învins timpul, inima care a rămas să bată în locul meu, îngerul din cafeneaua de toamnă.

Diminețile fără ea

Sunt dimineți care nu se mai termină niciodată. Lumina intră în cameră ca un animal rănit, iar tăcerea are gust de praf și de cafea amară. Aș vrea să mă trezesc și s-o văd lângă mine, cu părul răvășit, zâmbind în somn. Aș vrea să-mi spună, ca altădată: „mai dormim puțin, e devreme”. Dar patul e gol, iar aerul are mirosul absenței ei. Mă ridic încet, ca să nu risipesc amintirea. Mă opresc în fața oglinzii—și-n spatele meu nu mai e nimeni. Doar ecoul unui vis care n-a apucat să devină viață. O chem uneori pe nume, în gând. Nici nu știu dacă mai rostesc acel nume sau dacă el mă rostește pe mine. A fost iubirea vieții mele. Acum e îngerul meu din ceruri, tăcut și departe. Încă nu pot să cred. Poate că nici nu s-a sfârșit. Poate doar s-a mutat puțin mai sus, acolo unde lacrimile se transformă în lumină.

Învățam pentru viață

Mergeam deseori împreună, acum trei sau patru ani, prin orașul care ne aparținea doar nouă. Învățam pentru definitivat, pentru masterate, pentru examene care păreau importante—dar care, azi, nu mai înseamnă nimic. Ea avea o răbdare sfântă. Citea, nota, sublinia. Eu o priveam. Așa am învățat cu adevărat—nu din cărți, ci din felul în care trăia: cu blândețe, cu modestie, cu o tăcere plină de sens. Ne plăcea să bem cafea la o terasă mică, lângă universitate. Ea o bea amară, fără zahăr. Eu îi puneam o linguriță de iubire în plus, fără să știe. Când râdea, îmi părea că lumea întreagă se poate repara. Trăiam simplu, fără să știm că simplul acela era, de fapt, fericire. Duceam o viață de studenți și visători—beam cafele, luam masa când aveam chef, vorbeam despre viitor. Eu îi făceam surprize mici. Ea se rușina și spunea că nu merită. Dar pentru mine, tot ce atingeam prin ea căpăta sens.

 Căderea în tăcere

Apoi, într-o zi, a plecat. Nu știu cum se poate opri inima lumii, dar s-a oprit. Fără zgomot, fără despărțire, fără adio. De atunci, totul pare schimbat. Toamna s-a făcut mai grea, vântul mai rece, iar soarele mai obosit. Orașul a rămas un decor fără actori. Trec zilnic pe lângă cafeneaua noastră—ceașca ei e încă acolo, nevăzută, așezată în lumină. Amintirile sunt vii, dar nu mai știu să zâmbească.Câteodată, când adorm, o simt aproape. Îmi atinge fruntea și mă cheamă pe nume. Mă trezesc brusc și ascult. Poate că e doar vântul? Sau poate că e ea? Îmi place să cred că îmi mai șoptește din când în când, de dincolo de somn: „Te iubesc, chiar dacă acum iubirea noastră e făcută din tăcere.”

Cafeaua din ceruri

Beau cafeaua singur, poate nu chiar singur…În fiecare dimineață, ridic ceașca spre lumină și îi spun în gând: pentru tine. Mă gândesc că, undeva, în cer, face același gest—un înger cu o ceașcă mică, zâmbind spre pământ. Îi vorbesc. Îi povestesc tot. Despre zilele grele, despre cum n-am învățat să trăiesc fără ea, despre dorul care a devenit respirație. Și atunci, brusc, simt o pace stranie. Poate iubirea adevărată nu moare, ci doar se transformă într-o altă vibrație a inimii. Poate că ne întâlnim mereu—în mirosul cafelei, în cărțile pe care le-am citit împreună, în lacrimile care cad fără motiv. Nimic nu s-a pierdut, îmi spun. Totul s-a mutat într-o altă dimensiune a luminii. Și, în fiecare zi, în timp ce orașul se trezește, eu beau cafeaua noastră și șoptesc în tăcere: „Să-ți fie bine, iubito, acolo sus. Eu te iubesc de aici, de jos—între dor și întâmplare.”

English version

The Angel from the autumn café 

Dedication. For Mihaela Ioana—the light within all my silences, the smile that conquered time, the heart that kept beating in my place, the angel from the autumn café.

Mornings Without Her

There are mornings that never end. Light enters the room like a wounded animal, and silence tastes of dust and bitter coffee. I wish I could wake and see her beside me, her hair undone, smiling in her sleep. I wish she would whisper, as she used to, „let’s sleep a little longer—it’s still early.” But the bed is empty, and the air carries the scent of her absence. I rise slowly, afraid to scatter the memory. I stop before the mirror—and behind me there is no one. Only the echo of a dream that never had the chance to become life. Sometimes I call her name in thought. I no longer know if I speak her name, or if her name speaks me. She was the love of my life. Now she is my angel in Heaven—silent, distant. I still can’t believe it. Perhaps it hasn’t truly ended. Perhaps she only moved a little higher, to that place where tears turn into light.

We Studied for Life

We often walked together, three or four years ago, through the city that belonged only to us. We studied for exams, for degrees, for a future that once seemed important—but means nothing now. She had a saint’s patience. She read, took notes, underlined. I watched her. That’s how I truly learned—not from books, but from the way she lived: with gentleness, modesty, and a silence filled with meaning. We loved to drink coffee at a small terrace near the university. She took hers black, without sugar. I secretly sweetened it with a spoonful of love. When she laughed, I felt the world could be repaired. We lived simply, without knowing that this simplicity was, in fact, happiness. Two students, two dreamers—drinking coffee, eating when we pleased, speaking of the future. I surprised her with small gifts; she blushed and said she didn’t deserve them. But for me, everything I touched through her gained meaning.

The Fall into Silence

Then, one day, she left. I don’t know how the heart of the world can stop—but it did.
Without sound, without farewell, without goodbye. Since then, everything feels changed. Autumn has grown heavier, the wind colder, the sun more tired. The city remains—a stage without actors. I pass by our café each day—her cup still there, unseen, resting in the light. Memories live on, but no longer know how to smile. Sometimes, as I drift to sleep, I feel her near. She touches my forehead and calls my name. I wake suddenly and listen. Maybe it’s only the wind—or maybe it’s her. I like to believe she still whispers to me, from beyond sleep: „I love you—even if now our love is made of silence.”

Coffee from Heaven

I drink my coffee alone—perhaps not entirely alone. Each morning, I lift the cup toward the light and whisper, for you. I imagine that somewhere, in Heaven, she does the same —an angel with a small cup, smiling down to earth. I speak to her. I tell her everything—about the heavy days, about how I’ve never learned to live without her, about the longing that has become my breath. And then, suddenly, a strange peace descends. Perhaps true love never dies—it only transforms into another vibration of the heart. Perhaps we still meet—in the smell of coffee, in the books we once read together, in the tears that fall for no reason. Nothing is lost, I tell myself. Everything has only moved into another dimension of light. And every day, as the city wakes, I drink our coffee and whisper in silence: „Be well, my love, up there. I love you from here—from below—between longing and chance.”

French version

L’Ange du café d’automne 

Dédicace. Pour Mihaela Ioana—la lumière de tous mes silences, le sourire qui a vaincu le temps, le cœur qui a continué de battre à ma place, l’ange du café d’automne.

Les matins sans Elle

Il y a des matins qui ne finissent jamais. La lumière entre dans la chambre comme un animal blessé, et le silence a le goût de la poussière et du café amer. J’aimerais me réveiller et la voir à mes côtés, les cheveux épars, souriant dans son sommeil. J’aimerais qu’elle me dise, comme autrefois: „Dormons encore un peu, il est trop tôt.” Mais le lit est vide, et l’air garde le parfum de son absence. Je me lève lentement, de peur de disperser le souvenir. Je m’arrête devant le miroir—et derrière moi, il n’y a plus personne. Seulement l’écho d’un rêve qui n’a pas eu le temps de devenir vie. Parfois, je l’appelle par son nom, en pensée. Je ne sais même plus si c’est moi qui prononce ce nom ou si c’est lui qui me prononce. Elle fut l’amour de ma vie. Elle est maintenant mon ange au ciel—silencieuse, lointaine. Je n’arrive toujours pas à y croire. Peut-être que rien ne s’est vraiment achevé. Peut-être qu’elle s’est seulement déplacée un peu plus haut, là où les larmes se changent en lumière.

Nous étudiions à vivre

Nous marchions souvent ensemble, il y a trois ou quatre ans, dans la ville qui n’appartenait qu’à nous. Nous étudiions pour les examens, pour les maîtrises, pour un avenir qui semblait important—mais qui, aujourd’hui, ne signifie plus rien. Elle avait une patience sainte. Elle lisait, prenait des notes, soulignait. Moi, je la regardais. C’est ainsi que j’ai vraiment appris—non pas dans les livres, mais dans sa manière de vivre: avec douceur, modestie, et un silence plein de sens. Nous aimions boire un café sur une petite terrasse près de l’université. Elle le prenait noir, sans sucre. Moi, je lui ajoutais en secret une cuillerée d’amour. Quand elle riait, il me semblait que le monde pouvait se réparer. Nous vivions simplement, sans savoir que cette simplicité était le bonheur même. Deux étudiants, deux rêveurs—buvant du café, mangeant quand nous en avions envie, parlant de l’avenir. Je lui faisais de petites surprises; elle rougissait et disait qu’elle ne les méritait pas. Mais pour moi, tout ce que je touchais à travers elle prenait sens.

La chute dans le silence

Puis, un jour, elle est partie. Je ne sais pas comment le cœur du monde peut s’arrêter —mais il s’est arrêté. Sans bruit, sans séparation, sans adieu. Depuis, tout semble changé. L’automne est devenu plus lourd, le vent plus froid, et le soleil plus fatigué. La ville est restée—un décor sans acteurs. Chaque jour, je passe devant notre café—sa tasse y est encore, invisible, posée dans la lumière. Les souvenirs vivent encore, mais ne savent plus sourire. Parfois, quand je m’endors, je la sens proche. Elle touche mon front et m’appelle par mon nom. Je me réveille brusquement et j’écoute. Peut-être n’est-ce que le vent? Ou peut-être que c’est elle? J’aime croire qu’elle me murmure encore, de temps en temps, au-delà du sommeil: „Je t’aime, même si maintenant notre amour est fait du silence.”

Le café du ciel

Je bois mon café seul—peut-être pas tout à fait seul. Chaque matin, je lève la tasse vers la lumière et je lui dis en pensée: pour toi. J’imagine que, quelque part, au ciel, elle fait le même geste—un ange avec une petite tasse, souriant vers la terre. Je lui parle. Je lui raconte tout: les jours lourds, le fait que je n’ai jamais appris à vivre sans elle, le manque devenu respiration. Et soudain, une paix étrange descend. Peut-être que le véritable amour ne meurt jamais-il se transforme simplementven une autre vibration du cœur. Peut-être que nous nous retrouvons encore—dans l’odeur du café, dans les livres que nous avons lus ensemble, dans les larmes qui tombent sans raison. Rien n’est (encore) perdu, je me dis. Tout s’est seulement déplacé dans une autre dimension de la lumière. Et chaque jour, tandis que la ville s’éveille, je bois notre café et je murmure en silence: „Sois bien (prends soins de toi), mon amour, là-haut. Je t’aime d’ici, d’en bas—entre le manque et le hasard.”

Narcis Zărnescu și MIS
(Mihaela—Ioana Scarlat)

Articol asociat

Întoarcerea din ruine – Ediția completă literar – rabinică (Return from the ruins – Rabbinic and Mystical Edition) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe). Corespondență de la prof. dr. Narcis Zărnescu (membru al Academiei Germano-Române și al Academiei Oamenilor de Știință din România, distins cu „l’Ordre des Palmes académiques”, membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului). interviul prof. dr. Narcis Zărnescu cu Acad. prof. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Corespondență de la Prof. dr. Narcis Zărnescu membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului, membru al Academiei Germano-Române și al Academiei Oamenilor de Știință din România (secretar științific al Secției X–Filosofie, Teologie și Psihologie), lector la Future University în cadrul Modulului de cursuri Relații Internaționale și Diplomație (prima instituție privată din România care formează specialiști în Relații Internaționale și Diplomație, Siguranță Națională și Securitatea Informațiilor, Cybersecurity) membru titular al CRIFST (Comitetul Român pentru Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii), membru USR,membru UZPR, redactor șef al revistei „Academica” și redactor șef adjunct al revistelor Sudii & Comunicări, Noesis și mai recent al revistelor Cunoașterea științifică și Intelligence Info ale CRIFST, distins cu „l’Ordre des Palmes académiques” al Republicii Franceze.