1.jpg)
Călătorie cu „mesaventure” prin Georgia, Gruzia, Sakartvelo, toate una și aceeași țară (Partea 1)
Mulțumiri surorii mele Lucia, fără de care călătoriile mele nu ar fi posibile!
„Ca și poveștile de dragoste, călătoriile, plăcute sau neplăcute, sunt în esența lor frumoase” (Alexandru Stermin)
Georgia, țară vecină de peste mare, nu exista în atlasul călătoriilor mele căci, cu nu chiar așa de multă vreme în urmă, ea era înglobată în nebuloasa fostelor republici sovietice complet neatractive în viziunea mea. Rușii și azerii o numeau Gruzia-Republica Sovietică Socialistă Gruzină și deodată… Georgia. Numele ei autohton este Sakartvelo, Georgia e numele ei străin, legat de Sf. Gheorghe și dat de occidentali, curioasă poveste, nu? La fel ca și cea a limbii georgiene și a alfabetului său unic, dar vom reveni la asta…
Acum 2 ani toamna, prin septembrie octombrie, domnul S mi-a spus că ar fi frumos acolo la momentul culesului viilor, vinurile georgiene, poate cele mai vechi din lume, fiind renumite…și eu chiar l-am crezut…încet-încet, am început să fantasmez despre o Georgie bucolică nealterată de turismul de masă, un pays de cocagne, cum zic francezii (pays de cocagne, ar însemna locul unde umblă câinii cu covrigii-n coadă)…doar la fel au visat și elenii care au râvnit mereu la bogățiile țărilor răsăritene, la Colchida (în Georgia) ajung argonauții, spune legenda „Lâna de aur” din mitologia greacă. Iată-mă hotărâtă de plecare, ar fi fost romantic să traversez Marea Neagră de la Constanța la Batoumi, dar izbucnise războiul din Ucraina și nu se mai făceau curse, adio vapor! Mulți se plângeau de orarul de noapte nepotrivit al zborului Tarom de la București la Tbilissi, capitala, dar acum nici ăsta nu mai exista, am fost nevoită să ocolesc prin Istanbul…
După aterizare, în busul care făcea transferul, m-am așezat din întâmplare lângă un tip afabil și, ajunși în aeroport, neavând ce face, fiind dimineață foarte devreme, ne-am pus pe vorbit în așteptarea busului de oraș. Patrick, așa îl chema, spunea că preda limba engleză la Tbilissi, la British Council-avea șansa de a fi englez; acum se întorcea de la Liverpool…îmi venea totuși puțin cam greu să-l cred, după pantofii scâlciați pe care îi purta…în ciuda acestui aer de lefter, s-a dovedit a fi un băiat de treabă, fin și cultivat cu fair play englezesc nealterat. La Tbilissi, am intrat împreună într-un bar, i-am făcut cinste cu o cafea și un croasant, iar el mi-a făcut schițe foarte utile cu traseele care mă interesau, autogări, stații de metrou, etc…providențial, Patrick a fost cel mai amabil „georgian”! La ora aceea matinală, capitala nu era deloc animată, abia găsisem un bar deschis, în schimb pe străzi erau mulți câini, ce zic eu, dulăi! Aveau cercei în ureche, cum că erau castrați și circulau liberi, jungla lor era Tbilissi…mie mi-a plăcut această toleranță care m-a surprins, ceva, ceva intuisem eu, erau destui câini, mai lipseau covrigii…Ca de obicei, am fugit din capitală în viteză, lăsând-o pe mai târziu, inevitabil voi reveni… se anunța vreme bună, nu știam cât va dura și voiam să prind timp frumos în Kakethie.
Kakhetie este una din regiunile Georgiei, aflată în partea orientală, spre Marea Caspică, acolo unde extracția de petrol a îmbogățit fabulos azerii… georgienii n-au avut parte de așa o mană cerească. Totul a mers șnur, după schițele lui Patrick, și am luat drumul Kakhetiei, după ce, la mica autogară de unde am luat un minibus, am cumpărat dintr-o piață alăturată, voind să mănânc produse autohtone, o brânză extrem de sărată și coarne sălbatice, aveam o traistă cu conținut à la Calistrat Hogaș…oamenii erau ca de pe la noi la înfățișare și comportament, peisajele la fel, apoi au început să apară viile, erau deja culese, poate prindeam vin nou…
Prima mea oprire era la Sighnaghi despre care citisem că ar fi un oraș fermecător, poate cel mai șarmant din micile orașe georgiene și nu e deloc exagerat spus. Este numit și orașul dragostei, dar n-am aflat de ce…coborând străduțele în pantă-mărginite de biserici vechi și case cu acoperiș de olane, cu o arhitectură tradițională unde zidăria se îmbină cu lemnul și cărămizile aparente care fac jocuri de volum și culoare-poți admira o superbă panoramă: este de vorba de valea Alazani, care la acea oră a după-amiezii mi se arăta, atât de largă, în toată splendoarea ei verde-albăstruie, ușor încețoșată, de ai fi zis că e un lac imens…sau mai degrabă îmi părea un fund de mare secată, și poate chiar asta o fi fost cu mii de ani în urmă…prin curți și nu numai, pomi roditori cu smochine, pere sau rodii și ale fructe necunoscute mie, prin ramuri, care se pârguiau…curios, cu toate că toamnă, încă nu erau bine coapte să le pot degusta. Era un aer toscan care te învăluia, cum bine scria cineva…multe terase de restaurant frumos amenajate, decorate cu amfore vechi, ofereau de-ale gurii: se făceau degustări de lichioruri cu ierburi, vin și mâncăruri georgiene: tot felul de șașlâcuri, supe consistente și colțunași din care am gustat și eu. Cu tradiție în creșterea animalelor pe pășunile din Caucaz, georgienii au o ancestrală poftă de carne…de deserturi cu nume cum ar fi churchkhela sau tchourtckhela n-am îndrăznit să mă apropii…
Centrul orașului însă, și-a pierdut din autenticitate dintr-o dorință de modernitate a fostului regim comunist. El a fost refăcut fără prea mult bun gust, cel mai neinspirat fiind acel zid pictat cu scene istorice destul de kitsch. Pe seară, m-am întors la pensiune: chiar la intrarea în oraș, coborând din bus, dădusem de una de modă veche, cochetă, așa cum îmi plac mie, doar ușor vetustă, toată într-un elegant alb gălbui, exterior și interior…am dormit cu geamul întredeschis și pe timpul nopții s-a lăsat cam frig-pare un amănunt neinteresant, dar veți vedea că nu e…
În ziua următoare, în drum spre Telavi, după ce am așteptat în ploaie busul, m-am oprit la Tsinandali, la castel. Pe un vast domeniu, în mijlocul unui parc în stil englezesc, se află castelul lui Alexander Chavchavadze, poet romantic georgian, aristocrat și figură militară de renume a cărui familie a domnit în regiune începând din secolul al XVIII lea-mai târziu, castelul a intrat în posesia familiei țariste a Romanovilor, devenind reședința lor estivală. Poetul a făcut din castelul moștenit de la tatăl său un adevărat salon intelectual care a atras multe spirite luminate ale vremii sale, cum ar fi , din cei mai cunoscuți nouă, Pușkin, Lermontov sau Alexandre Dumas. Trăind într-o zonă cu tradiție viticolă, prințul a avut și preocupări în domeniu, contribuind la celebritatea vinului georgian. Fabrica sa de vin funcționează și acum. În ciuda faptului că a fost jefuit de trupe musulmane din Caucaz din motive de răzbunare politice, castelul adăpostește comori de obiecte de artă: litografii, picturi, instrumente muzicale, manuscrise și mobile de epocă, până la obiecte menajere-masa pusă cu veselă și tacâmuri – ceea ce te transpune în lumea privilegiaților secolului al XIX lea. După acest lux, în spate, dând spre parc, o terasă cu o expoziție de fotografii ale vremii, unde alături de familia fericită a prințului și invitații săi, sunt surprinse scene din viața oamenilor de rând în care sărăcia, mizeria și suferința sunt evidente … prin contrast, ele chiar m-au îndurerat…(vezi foto alb negru de mai jos). În spatele parcului, pe domeniu, s-a construit mai recent un complex turistic, o altă lume, mai nouă, dar tot a luxului…
Orașul Telavi este centrul administrativ al Kakhetiei, regiune viticolă prin excelență unde urma să văd podgorii și crame vestite, chiar dacă festivalul Winery Rtveli avusese deja loc, data lui variind de la un an la altul în funcție de culesul strugurilor–există, se pare, 500 de soiuri indigene în Georgia! Un orășel plăcut, plin de viață, situat între Valea Alazani pe de o parte și munții Daguestanului din Marele Caucaz pe de alta. Căutând cazare, am văzut că multe pensiuni mai vechi aveau lacătul pe ușă, așteptând renovări moderne și prețuri pe măsură…în centru dominau marile lanțuri hoteliere, dar în cele din urmă am găsit un mic hotel familial. Am spus că iau cameră cu condiția să mi se asigure și un tur pentru a doua zi, astfel că s-au pus pe dat telefoane și au găsit destul de greu o cunoștință de-a lor dispusă să mă plimbe prin împrejurimi în dimineața zilei următoare. Vremea se anunța însă incertă pentru o plimbare pe jos, chiar ploioasă.
Ce să fac? În Georgia, nu m-am putut baza pe birouri ale oficiului de turism, erau mai toate închise sau găseai persoane lipsite de profesionalism care îți puneau doar niște pliante în mână. În sfârșit, nu prea la vedere, o mică agenție îmi propune un tur privat cu mașina, dar la ce preț! După negocieri, s-a ajuns la ceva mai rezonabil și am bătut palma. Am anulat astfel turul pe jos, făcând, după toată tevatura, figură de turistă capricioasă, iar dimineața, culmea, cerul avea să fie complet senin…mi-a părut rău bineînțeles, plimbarea ar fi fost probabil minunată printre vii, cu panorama vastei Văi Alzani la picioare.
M-am consolat cu turul privat în care am avut mașină cu șofer și ghid-drăguța fată de la agenție cu care am simpatizat -numai pentru mine, un mic răsfăț! Am vizitat un domeniu viticol cumpărat de francezi, se pare că multe altele au ajuns pe mâna străinilor…totul era organizat, nu aveai voie să guști vreun bob de strugure…mi s-a explicat cum se făcea vinul în trecut, am văzut butoaiele și jarele burtoase îngropate în pământ, am văzut și tehnologia modernă…m-a uimit cât de multe soiuri de struguri se amestecă pentru a face un vin bun…la sfârșit, faimoasa degustare, câte un strop de vin în elegante mari lungi pahare… prețios, parcă ar fi fost elixirul tinereții! Vinul, licoare adulată, pentru care omenirea are un adevărat cult!
Povestea vinului în Georgia este poate cea mai veche din lume, aici s-a născut vinul, aici a fost leagănul lui. Arheologii au descoperit amfore cu urme de vin datând din neolitic, de acum 6000 de ani, poate și mai mult. Această supremație este însă, bineînțeles, disputată, țări vecine ca Armenia sau Iran revendicând-și și ele întâietatea. În Georgia, crama, pivnița sunt locuri sacre ale casei, iar facerea vinului este o religie cu ritualuri care face parte din identitatea lor culturală.
Turul s-a încheiat cu o plimbare prin oraș și, ceea ce nu le-am iertat, a fost că nu mi-au propus să vizitez Palatul Irakli de care eu, ca o ignorantă, habar n-aveam, nu citisem nimic despre el. Am aflat prea târziu despre acest palat bine conservat construit pe la 1600, reședința regilor Kakhetiei. O bijuterie de mic palat în stil persan pare-se, iar eu sunt fascinată de tot ce e persan. Din ce-am citit despre vechea Persie mi-a rămas o imagine de tărâm fabulos: cu Zoroastru, cu bogăția și rafinamentul, cu poezia sa, cu vinul de Shiraz, perșii păreau să știe câte ceva despre arta de a trăi…în contrast puternic cu imaginea actuală a unui Iran auster care nu reușește să iasă din obscurantism nici în secolul al XXI lea. După cum vedeți, Telavi a fost oarecum ratat…și nu era decât începutul…
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist franco-român, Reportaje)
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] Călătorie cu „mesaventure” prin Georgia, Gruzia, Sakartvelo, toate una și aceeași țară (Pa… […]
[…] Călătorie cu „mesaventure” prin Georgia, Gruzia, Sakartvelo, toate una și aceeași țară (Pa… […]