Bineînțeles că voiam să văd Cappadocia (regiune istorică din Turcia, în Anatolia Centrală) după toate descrierile și fotografiile văzute…peisaj lunar cu stânci în formă de ciuperci sau conuri cu pălărie, ace, săbii, hornuri, „șeminee de zână”, cum li se mai spune…îmi imaginam un platou înalt cu stânci la infinit…nu e chiar așa, ele sunt diseminate în pâlcuri, dar și așa, foarte spectaculoase, incredibile forme…Acest peisaj unic este rezultatul unor erupții vulcanice de veacuri….au urmat alte veacuri de erodare a tufului, rocă vulcanică formată prin întărirea lavei…apa și vânturile au sculptat roca poroasă, oxidarea a venit cu penelul ei de pastelist, iar cutremurele au deschis văi largi…asta ar fi, pe scurt, povestea geologică…istoria oamenilor îi seamănă cumva.
De la Aerorortul Nevșehir am ajuns într-un timp neașteptat de scurt la poarta hotelului meu din Goreme, grație unei foarte bune organizări. Un sat devenit acum orășel datorită unei rapide dezvoltări turistice, Goreme era inconturnabil pentru mine care nu aveam mijloc de transport propriu. Hoteluri, restaurante, transport, agenții de turism, puzderie…un excelent punct de plecare în excursii…hotelul era săpat în stâncă, pereții din rocă, fără geamuri, cu personal exclusiv masculin căci musulmani…mulți tineri decontractați…aveam să-mi petrec aici 4 zile.
Ziua fiind pe sfârșite, după ce am dat un prim tur prin Goreme pentru descoperire și familiarizare, m-a tentat o vizită la Hamami…după oboseala drumului era binevenită și dorită, de multă vreme aveam această curiozitate...La Istanbul ratasem hamamul Roxelanei aflat chiar lângă Aya Sofia, probabil foarte luxos, bănuiesc că doar numele care îi dă prestigiu are ceva de-a face cu sultana, nu cred că era posibil ca hamamul ei să se fi aflat înafara haremului…dar era nevoie de sacrosanta programare făcută din timp! În vremurile astea nimic nu mai poate fi improvizat!
Hamami din Goreme era și el frumos, cu pereții tapițați cu minunate mozaicuri, scene din hamamul de odinioară, dar pline de prospețime…confortabil, canapele , fotolii moi, separeuri și un bar unde să te răcorești…După saună, în sala apelor cu bazinul său central am fost „înșfăcată” de o fetișcană cu un nemaivăzut sac plin de clăbuci care m-a săpunit cum n-am mai fost, acoperită de clăbuci ca un nor cumulus bucălat…clătit- gâlgâitul generos al apei aruncate pe tine, șiroind din vase apoi masaj, tras și întins…in cele din urmă, m-a „azvârlit” într-o mică piscină…un ceai și o prăjiturică la plecare și adio!
Acum câteva zile a avut loc teribilul cataclism din Turcia și Siria…0amenii continuă să construiască cu frenezie pe verticală ignorând pericolele, chiar și acolo unde se știe că sunt zone de risc…nu spațiul lipsește, ci ca întotdeauna e vorba de bani. După cele proaspăt întâmplate, mi se pare cumva indecent să scriu despre frumusețea Anatoliei…seismul a fost în acea zonă turmentată de fenomenele telurice…tocmai ele au modelat-o dându-i această frumusețe stranie, uneori nepământeană...după apocalipsă se așterne tăcerea grea, sinistră dar timpul se scurge imperturbabil și viața revine, oamenii uită pentru că n-au încotro…
Cum spuneam, platoul e străbătut de văi, uneori canioane, formate prin cutremure și eroziunea provocată de ape, torente, ploi, vânt, zăpezi și ghețuri…pâlcuri, pâlcuri, coloane de chiar și 30 de m înălțime cu forme surprinzătoare de săbii, ciuperci, șeminee, falusuri, imaginația nu are decât de ales …pereți întregi de stâncă ce par a fi făcut parte din construcții grandioase ridicate de mâna omului…de acord, straturile de lavă s-au depus succesiv, dar cum s-au format acele pălării bazaltice moțate pe vârful coloanelor, uneori într-un echilibru uimitor de precar? Rămâi interzis…culorile sunt pe alocuri atât de imaculate, ocrul acela foarte deschis, neîntinat de praf după atâtea veacuri…prin oxidare au apărut tente de culoare, de unde numele unor văi ce plutesc, de la distanță într-un halo roz, roșu, verde: Pink Valley, intr-adevăr lunară, Red Valley…
În tabloul idilic, o observație, totuși: tuful acesta poate conține xeolit, un mineral toxic, cancerigen la fel ca azbestul, cel mai bine știau despre asta sătenii care sufereau de o boală misterioasă…În contrast, văile sunt pline de viață…cum era luna iunie, florile sălbatice ce se întreceau în frumusețe punctau verdele ierburilor cu roșu de mac aprins, albastru de cicoare, roz, alb și galben de lumănărele și câte și mai câte pestrițe culori. Văile nu erau locuite, câte o mică fermă pe ici colo, însă oameni au amenajat aici grădini: legume, petece de viță de vie și pomi fructiferi, nuci, duzi, arbori de fistic, mai ales caiși…săpate în stâncă ca niște faguri, porumbare, se foloseau excrementele porumbeilor ca îngrășămănt…mă încânta acel amestec de sălbăticie, de plante, copaci crescuți la voia întâmplării coabitând pașnic cu careurile cultivate, o întrepătrundere armonioasă, fără agresivitate aparentă din partea sălbăticiei, așa cum o percep la noi…bonomie a naturii…am străbătut aceste văi agale, pe săturate, m-am impregnat de toleranță vegetală fără ca „biciul” vreunui ghid să mă grăbească din urmă….în fiecare zi am străbătut câte o vale și mi-am imaginat că demult ele erau și căi de comunicare între așezări, sătenii le parcurgeau poate cu pas vioi, venind cu vești bune sau înfricoșătoare căci hoardele invadatoare au tot trecut pe aici…
De-a lungul timpurilor s-au tot perindat imperii cu armatele lor: în epoca bronzului, Imperiul Hitiților, au urmat apoi Imperiul Persan al lui Darius, cel Roman și cel Bizantin…invaziile arabe și otomane, foarte de temut pentru creștinii ce sălășluiau aici…se pare că hitiții au săpat deja primele tuneluri ale orașelor subterane ca să se pună la adăpost….invaziile succesive au făcut ca aceste incredibile cetăți subpământene să înflorească cu sutele, nu toate au fost încă descoperite, mai ales că scoaterea lor la lumina necesita lucrări laborioase. Vă închipuiți un bloc de 8 etaje săpat în pământ? În loc să se înalțe către cer, să sfredelească spre miezul Pământului? Derinkuyu, Kaymakli aveau câte 7, 8 niveluri, săpături de 60-80 de m, aici locuiau până la 3500 de suflete…primele 4 niveluri sunt vizitabile: încăperi familiale, bucătării comune, grajduri pentru animale, cămări cu provizii, pivnițe pentru vin, prese de ulei. Temperatura ambiantă, e mai degrabă răcoroasă, oare câte zile la rând se întâmpla să locuiască un om aici fără să vadă lumina zilei? Întrările erau bine protejate cu pietre uriașe greu de urnit și exista un sistem de ventilație ingenios care permitea circulația aerului…apropiind ochiul și uitându-mă cum această coloană de aerisire cobora vertiginos fără să i se vadă capătul, m-am cutremurat, m-a cuprins vertijul…am fost profund impresionată de aceste nesfârșite catacombe, de volumul de muncă pe care l-a necesitat excavarea și aproape aș crede că ele sunt opera extratereștrilor așa cum chiar susține un autor, Erich Anton Paul von Däniken în „Caleștile Raiului”…un gând înfricoșător îmi trecu prin minte: la cutremure, se putea întâmpla ca unele galerii să se surpe?
Se pare că locuitorii Cappadociei au îmbrățișat creștinismul după o vizită a Sfântului Pavel…s-au format colonii religioase care au săpat complexe mănăstirești și multitudine de capele în stâncă cu picturi rupestre tot mai elaborate, în stil bizantin, dar, paradoxal , arta religioasă culmina în sec al XI-lea când perioada creștină din Turcia tocmai se sfârșea. Astfel, la 2 km de Goreme există un Muzeu în aer liber unde pot fi admirate peste 30 de biserici în piatră (sec IX–XI) unde picturile străvechi supraviețuiesc și astăzi, dincolo de pericolul ce l-au reprezentat iconoclaștii pentru tot ce era reprezentație umană: Biserica cu măr, cea cu Șarpe, Biserica Întunecată, și multe altele…nu mă voi lansa în descrierea frescelor, odată din lipsa culturii mele religioase și apoi din cauza condițiilor în care le-am văzut: în ziua aceea eram cu un grup într-un tur organizat, ne învârteam zăpăciți sub ploaia de explicații ale ghizilor, foarte cald, multă lume, eram la limita leșinului …
Biserici în piatră s-au săpat cu miile în Capadocia, dacă le-ai ratat pe unele, poți oricând recupera, le întâlnești peste tot…biserici, biserici, mă gândeam la cât elan, câtă muncă, câtă energie și pasiune au cheltuit oamenii de-a lungul istoriei întru gloria zeilor și Dumnezeilor lor…dar oare nu și, măcar puțin, întru a lor personală? De la capele umile, la grandioase catedrale, ctitorii visează și ei la nemurire… O vale deosebit de frumoasă este Ihlara Vadisi, Râul Melendiz a săpat aici un canion cu pereți abrupți în care s-au cioplit alte și alte biserici cu fresce deosebite. Mi-a plăcut aerul campagnard dat de cârdurile de rațe și niște mici restaurante cu chioșcuri deasupra apei unde se stătea turcește
Într-una din zile, alesesem un tur special ce includea Zelve și Cavușin, destinații mai rare pe lista circuitelor agențiilor turistice, în general, trase toate la xerox….și ca să vezi, tocmai ele au fost „sărite” fără scrupule, am fost duși pe la ateliere de olărit și o fabrică de bomboane proaste și scumpe în schimb, „am luat țeapă” cum s-ar spune…discuții inutile la sfârșit, ghid agresiv, de data asta turcii n-au fost deloc fairplay !
La Zelve, oraș fantomă cu case și biserici peșteră evacuat în anii 60 din cauza căderilor de stânci, n-am mai ajuns niciodată…în schimb, am reușit să ajung singurică la Cavușin: drumul urcă pe o colină printre stânci la locuințe troglodite, unele simple, vechi de când lumea–niște simple cavițăți săpate in stâncă-altele mai elaborate, cu arcade la intrare….se vedea evoluția în timp…sus, biserica accesibilă cu ajutorul unei scări de metal…abia aici am putut admira în tihnă frescele în stil arhaic cu culori luminoase de verde , roz, portocaliu sau albastru…la coborâre am zărit printre ruine o casă încă locuită care își aștepta vizitatorii…un cuplu de bătrăni și fiul lor mi-au aratat casa și, dincolo de încăperi, de curtea interioară, mica grădină cu tot felul de legume și obiectele traditionale dintr-o gospodărie, costume, am întrezărit mai ales un stil de viață, o lume rurală…în umbra încăperilor, puse la uscat pe paturi și mobile, plante sălbatice pentru ceaiuri își răspândeau aromele, iar frunzele de vie puse la murat în borcane așteptau răbdătoare să devină sarma…în partea nouă, locuită a satului am găsit un restaurant cu sobă și burlan, ventilatoare demodate, un aer de altădată… Cavușin, cât farmec!
Am lăsat la urmă zborul cu balonul, nu eram chiar atât de dornică…poate din acest impuls al meu de fi „contra curentului”. Imaginile cu baloane plutind pe cerul Cappadociei au făcut înconjurul lumii, locul a devenit consacrat…dacă vrei să participi trebuie să te scoli la 4 dimineața când încă e întuneric beznă și de la hotel ești dus la locul întălnirii: înainte era vorba de un bar unde se bea o cafea, să prinzi curaj, acum însă din cauza afluxului de turiști s-a renunțat la acestă mică reuniune convivială „de dinainte”…ca să nu-și piardă fața, companiile s-au gândit să compenseze, ți se dă în schimb un pachet cu mic dejun: corn, măr, apa, etc….ce caraghios!
M-am urcat în nacela plină cu asiatici care chicoteau și, până să mă dezmeticesc, balonul se înălțase, eram deja sus, pluteam…evident, „zbor” e prea mult spus, e vorba de o plutire atât de lină încăt totul pare static…doar gazul care se aprinde din când în când, în bufeuri nervoase….altfel, nici o senzație fizică, nu simți nici cea mai mică adiere,nici cea mai mică mișcare…balonul tău nu e singuratic, o mulțime de alte baloane continuă să se înalțe într-un balet grațios…și deodată răsare soarele, momentul lansării e bine ales, o lumină roșiatică se aprinde la orizont și culorile baloanelor devin mult mai vii….dedesubt, stâncile Cappadociei defilează maiestos….e frumos, însă între a vedea acest tablou în realitate sau pe un ecran, nu e chiar așa o diferență, din lipsa senzațiilor, parc-ai fi la cinema…O mașină cu platformă ne-a urmărit ca să ne recupereze la aterizare și am petrcecut împreună cu echipa tehnică un moment în jurul unor sticle de șampanie-de proastă calitate, îmi pare rău să o spun -făcându-ne inevitabil poze: „cum ne-am dat cu balonul”!
Din ce am povestit, pare că între mine și turci n-a fost „marea iubire”…înainte de a încheia, trebuie totuși să corectez această impresie și să amintesc de momentele când au fost cumsecade, totdeauna primitori…când ceream informații, cum ar fi fost că nu-mi găseam hotelul, unii oameni chiar se străduiau să mă ajute, intrai într-un bar să întrebi și ți se oferea un ceai să te mai calmezi….așa-i în Turcia, până una alta , mai bem un ceai…
Tare mi-ar fi plăcut să întâlnesc vreun stră-strănepot de-al lui Nastratin Hogea, acest hâtru și atât de popular personaj al folclorului turcesc. Efendi, poate te-am întâlnit, dar n-am știut să te recunosc! Astfel, când într-una din zile, în Cappadocia căutam excedată Love Valley căci deja mi se dăduseră informații contradictorii, am intrat într-o măcelărie, fiindcă nu prea erau trecători…măcelarul, un tânar drăguț care felia carnea de berbecuț , nepricepând nimic din ce îl întrebam nu vedea altă ieșire decât să-mi ofere un ceai….tocmai atunci, coborând de pe un ATV, atât de popular aici, un domn în vărstă a intrat cu o pungă mare de spanac și înțelegând dimema noastră, m-a salvat, oferindu-se să mă ducă acolo cu vehiculul lui, nu era departe…incompabilitățile de limbă au făcut să nu putem schimba decât gesturi si zâmbete…întâlnirile acestea fără cuvinte sunt poate cele mai frumoase….
Totuși la Istanbul am fost exasperată de informațiile proaste…turcii, tot „turci”! Când întrebam de aeroport și cu toate că mă vedeau cu rucsacul în spate, m-au trimis la metroul care m-a dus la vechiul aeroport dezafectat! Întoarcerea la Istanbul a fost grea, am plecat cu un bus de noapte de la Goreme, drumul lung, mi s-a părut interminabil traversând suburbiile industriale, urâte și nesfârșite ale Istanbulului…cu ultimele puteri, a trebuit să mă duc în faimosul bazar, deja modernizat, să cumpăr cadouri, bijuterii, de preferință…cum nu mă pricep deloc la pietre prețioase și carate, am luat argint, să nu fiu păcălită din calea afară….bineînțeles, am înghesuit în rucsac, cu chiu, cu vai niște halva și loukoum-rahat–cu fistic. În Turcia magazinele cu dulciuri, numeroase, arată într-un mare fel, de parcă ar fi imagini din cărți cu povești: mult fistic, alune, mustind în siropul cu miere de albine…cu toate astea n-am făcut decât să privesc ca un copil pofticios, mi se păreau ireale… mai erau și ceaiurile expuse în galantare, un amestec de boboci, frunzulițe și petale uscate, o orgie de pasteluri la care m-aș fi uitat ore întregi…dar n-aveau nici un parfum…toate astea mă plonjau în lumea celor „O mie și una de nopți” ale Șeherezadei…
Turcia e vastă, frumoasă, variată, surprinzătoare, îți trebuie putere, răbdare, determinare și timp să le vezi pe toate…Istanbul, Efes, coasta Mării Negre, coasta Liciei, Izmir, Antalya, Cappadocia, enumăr la întâmplare…visuri, visuri…
Articol asociat
Turcia, „cea puternică”, „măreață”, țară întinsă pe două continente (Partea I). Istanbul
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist franco-român, Reportaje)
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
