Acasă Editorial Jurnalul Bucureștiului Crăciunul lui Carol cel Mare în 800 – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație...

Crăciunul lui Carol cel Mare în 800 – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Dr. ing. Sebastian Cătănoiu redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului (Director al Adminisrației Parcului Natural Vânători Neamţ)

Implicare socială – Interviu cu SEBASTIAN CĂTĂNOIU, directorul Administrației Parcului Natural Vânători Neamț

Chiar dacă ne-am obișnuit să sărbătorim Nașterea Domnului pe 25 decembrie, trebuie știut că stabilirea acestei date nu a reprezentat decât oficializarea de către Roma a unei tradiții, începând cu secolul al IV-lea. Bisericile răsăritene, punând accent mai mult pe manifestarea dumnezeirii, preferau să serbeze Nașterea și Botezul Domnului deopotrivă, pe 6 ianuarie. Până în secolul al V-lea, ca urmare a necesității clarificării teologice a sărbătorilor Nașterii și a Epifaniei, a adoptării creștinismului ca religie oficială în fostul Imperiu Roman, data de 25 decembrie a fost adoptată și de lumea răsăriteană ca ziua Nașterii Domnului.

La 25 decembrie anul 800, în bazilica veche Sfântul Petru din Roma, papa Leon al III-lea l-a încoronat pe regele franc Carol cel Mare (Charlemagne) ca „Împărat al romanilor”, eveniment considerat nașterea Imperiului Roman de Apus medieval. Legătură istorică intenționată între Nașterea Domnului și încoronarea lui Charlemagne a ținut de simbolismul și strategia politică a Bisericii și a lui Carol cel Mare.

Crăciunul, a cărui data fusese agreată atât de Occident cât și de Orient, devenise una dintre cele mai solemne sărbători ale lumii creștine, astfel că suprapunerea celor două evenimente avea scopul de a sugera renașterea Imperiului sub semnul lui Hristos și de a legitima coroana ca fiind dăruită de papă, „prin voia lui Dumnezeu”. Încoronarea într-un moment de sărbătoare religioasă sugera lumii că puterea politică derivă din cea spirituală, că noul Imperiu Roman de Apus nu se năștea prin sabie, ci prin binecuvântare. 

Charlemagne, Împăratul Occidentului (pictură de Amiel Louis-Félix, 1837)

Dar cum s-a ajuns aici? După renașterea Imperiului Bizantin în vremea împăratului Iustinian, din secolul al VI-lea, când bizantinii reușiseră să controleze fostele teritorii mediteraneene ale Imperiului Roman, urmare a războaielor cu perșii, a invaziilor slave și a raidurilor arabe, Imperiul a intrat într-o perioadă de contracție. Expansiunea arabă în Europa nu s-a manifestat doar în Spania ci, la fel de dramatic, dar poate mai puțin știut, și asupra Imperiului Bizantin. În 674-678 arabii au asediat Constantinopolul sezonier, doar verile,  dar între 717-718 asediul a fost constant, mult mai amplu, susținut de o mare flotă, punând în dificultate apărarea bizantină. Cele două asedii sunt considerate printre cele mai importante confruntări din istoria medievală timpurie, pentru că o cădere a Constantinopolului ar fi însemnat sfîrșitul unui imperiu creștin, ar fi deschis calea cuceririi Balcanilor și islamizării, măcar pentru început, a sud-estului Europei. Întrebarea, adesea repetată, privind soarta Europei Occidentale în ipoteza în care arabii nu ar fi fost opriți de Carol Martel la Poitiers, în 732, ar trebui însoțită, în mod firesc, de o reflecție paralelă prea puțin enunțată: ce destin ar fi avut Europa Orientală dacă Bizanțul ar fi căzut în fața expansiunii islamice în 718?

În jurul anului 800, bizantinii pierduseră Siria, Egiptul și Persia în fața califatului islamic și mare parte din Italia, cucerită de longobarzi, cu toate acestea armata era bine organizată, iar Bizanțul rămânea nu doar cel mai bogat stat al Europei acelor vremuri ci se se considera și singurul urmaș legitim al fostului Imperiu Roman. Împăratul de atunci era…o femeie, Irina a Atenei, ajunsă pe tron după ce și-a detronat propriul fiu, pe Constantin al VI-lea. Dacă Bizanțul mai avea experiența unor împărătese care conduceau ca regente sau co-regente, Irina a preluat, în premieră toată autoritatea imperială, proclamându-se basileus (și nu basilissa), tocmai pentru a sublinia legitimitatea și autoritatea deplină. Anomalia politică, inedită și pentru bizantini (dealtfel după 5 ani de domnie, în 802, Irina a fost detronată și exilată de către un general al său), a fost exploatată de către Carol cel Mare și Papa Leon al III-lea care au considerat că   tronul imperial de la Constantinopol era ocupat  „nelegitim” de către o femeie, prin urmare acesta putea fi revendicat… de Occident! 

Împărăteasa Irina a Bizanțului (mozaic, muzeul Hagia Sophia, Istanbul)

În aceeași perioadă, Imperiului Carolingian, cu capitala la Aachen (în Germania de azi), cuprindea mare parte din Europa de Vest, respectiv Franța de astăzi, Germania, Olanda, Belgia, nordul Italiei, părți din Austria și Elveția, beneficia de o  autoritate centrală puternică datorită armatei și administrației. Extinderea teritoriilor sale a fost însoțită de creștinarea forțată a celor cuceriți și de reforme administrative și religioase (schimbări în calendarul bisericesc, educație, monasticism), astfel încât Carol era considerat cel mai de seamă apărător al Bisericii și al creștinătății în Occident. Tatăl lui Carol, Pepin cel Scurt (Scund), protejase Roma și pe papă de amenințările longobarzilor, astfel că în 754 papa de atunci i-a acordat demnitatea de Patricius Romanus ce implica protejarea drepturilor și privilegiilor Bisericii Romane. Tot Pepin ce Scurt este cel care, prin donație, a încredințat papei ținutul din jurul Romei, embrionul viitorului stat papal.

În ziua de Crăciun, 25 decembrie 800, Carol cel Mare a intrat în bazilică îmbrăcat ca rege al francilor, nu ca împărat, a îngenuncheat în fața altarului, în timpul rugăciunii. Într-un moment de „spontaneitate” papa Leon al III-lea s-a apropiat de el și i-a așezat pe cap coroana imperială, fără un anunț public prealabil și l-a proclamat „Împărat al romanilor”. Mai târziu, Carol ar fi spus că nu ar fi intrat în biserică dacă ar fi știut ce urma să se întâmple, sugerând fie o reală surpriză asupra celor întâmplate, fie, mai degrabă, aplicând o strategie pentru a se arăta modest, care să confirme că nu el a cerut coroana, ci că aceasta i-a fost dată. 

Papa Leon al III-lea ( mozaic, Palatul Lateran, Roma)

Gestul lui Leon al III-lea a fost unul care evidenția, până la urmă, interdependența dintre cele două personaje: papa avea nevoie de protecție, iar Carol avea nevoie de legitimitate religioasă. Cu toate că a fost unul de lungă durată, de mai bine de 20 de ani, pontificatul lui Leon al III-lea nu a fost unul ușor (n. r. marcat de o criză majoră cu aristocrația romană, care l-a alungat temporar, refugierea la Carol cel Mare și încoronarea acestuia ca Împărat Roman în 800, act ce a reînviat Imperiul Roman de Apus, consolidând legătura dintre Papalitate și dinastia Carolingiană, în detrimentul autorității bizantine). Provenit dintr-o familie modestă, fapt ce i-a atras antipatii din partea aristocrației romane, a devenit papă în anul 795. Politica sa de apropiere față de Charlemagne, în detrimentul nobilimii romane, a condus la reacții extreme. Astfel, în aprilie 799, cu ocazia unei procesiuni, partizani înarmați ai fostului papă l-au atacat încercând să-i taie limba și să-i scoată ochii. A fost salvat in extremisde doi oameni ai lui Charlemagne care au avut grijă, așa rănit cum era, să-l trimită la Paderborn, acolo unde se afla regele francilor. În noiembrie 800 cei doi s-au întors la Roma, reușind să-i trimită în exil pe contestatarii lui Leon.

După încoronare, mulțimea a strigat formula tradițională „Carolo Augusto, a Deo coronato, magno et pacifico Imperatori vita et victoria!” („Lui Carol Augustus, încoronat de Dumnezeu, marelui și pașnicului împărat, viață și victorie!”), mai apoi papa a procedat la ungerea sacră. Ceremonia, în ansamblul ei, a combinat actul politic, cu ritualul religios (liturghie, ungere) și tradiția romană (aclamații publice). Printr-un jurământ reciproc, Carol a promis să apere Biserica Romei, iar papa i-a recunoscut autoritatea ca împărat al romanilor. Încoronarea a generat o criză diplomatică cu Imperiul Bizantin, pentru că bizantinii se considerau singurii moștenitori legitimi ai Imperiului Roman, iar actul petrecut la Roma a fost perceput ca o uzurpare. Au urmat ani de tensiuni, abia mai târziu, în 812, împăratul bizantin a recunoscut, cu reticență, titlul imperial al lui Carol. 

Încoronarea lui Charlemagne, detaliu (pictură de Raphael, 1517)

Încoronarea lui Carol cel Mare (n. r. în ziua de Crăciun, 25 decembrie 800 d.Hr., la Roma, în Basilica Sf. Petru, de către Papa Leon al III-lea, un eveniment crucial ce a marcat refacerea Imperiului Roman de Apus și a pus bazele Sfântului Imperiu Roman, consolidând legătura dintre puterea seculară/francă și cea spirituală/Papalitate) ca împărat rămâne importantă pentru că a oferit Occidentului, pentru prima dată după prăbușirea Romei, o identitate politică comună. Nu a fost doar o ceremonie ci, așa cum s-a dovedit în timp, un act fondator care a oferit Europei Occidentale un reper identitar, pe care apoi s-au construit idei, instituții și simboluri, bazate pe o moștenire comună, romană. Biserica romano-catolică devenea garantul unității iar latina, liturghia, școlile monastice, standardizarea scrisului, reformarea administrației și justiției au contribuit durabil la o identitate comună occidentală. Încoronarea a produs premisa intelectuală pentru Res publica Christiana  (n. r. comunitatea internațională a popoarelor și statelor creștine din Occidentul medieval și modern timpuriu, o idee politică-spirituală care unește conceptul roman de „republică”/comunitate cu creștinismul, adesea echivalată cu „Creștinătatea”/Christendom sau „Commonwealth-ul Christian”) „comunitatea politică a creștinilor”, acel proiect ideologic al unei  ordini politice și spirituale care putea cuprinde întreaga lume creștină, biserica și coroana fiind percepute ca autorități complementare.  În acest fel Occidentul se identifica drept „un pol de civilizație”, o entitate distinctă de Bizanț și un actor politic egal cu Orientul.

Actul din anul 800 a transformat Occidentul, dintr-o colecție de regate. într-un proiect identitar reprezentat de o Europă creștină, latină, occidentală, cu un nucleu geografic situat în centrul și vestul continentului. Această identitate carolingiană nu a supraviețuit ca stat, dar a persistat ca idee. Deși Imperiul Carolingian s-a destrămat, memoria lui a fost revendicată de regatele medievale succesoare și a influențat Sfântul Imperiu Roman, cel care va dura formal până în 1806. Din păcate, evenimentul a accentuat ruptura dintre Apusul latin, cu o putere papală consolidată și Răsăritul bizantin, separarea culminând cu Marea Schismă din 1054.

Deși Imperiul Carolingian și Uniunea Europeană au luat naștere în epoci cu ambiții, instrumente politice și justificări complet diferite, coincidența geografică a nucleului lor este remarcabilă. Atât imperiul lui Carol cel Mare, în secolele VIII–IX, cât și primele state membre ale UE din anii ’50, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, s-au articulat în centrul și vestul Europei, ocupând spațiul dintre Atlantic și Rin, dintre Alpi și Marea Nordului. Acest lucru nu este o simplă suprapunere cartografică, ci dovedește că zona carolingiană a reprezentat timp de peste un mileniu o placă turnantă a identității europene.  

Asocierea simbolică dintre „inaugurarea” politică a Europei Occidentale și sărbătoarea Nașterii Domnului poate fi, în egală măsură, prilej de reflecție și subiect de polemică. Suprapunerea celor două momente, unul sacru, celălalt profan  inspiră prin ambiția de legitimare, dar poate totodată deruta prin ambivalența ei. Semnificativ, însă, pentru evoluțiile ulterioare ale Occidentului și pentru diferențele teologice dintre cele două ramuri ale creștinismului, niciun împărat bizantin nu și-a permis vreodată să fie încoronat în ziua de Crăciun, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Carol cel Mare. Ce s-ar fi întâmplat dacă, pentru încoronare, Carol cel Mare ar fi ales o altă zi decât Crăciunul? Spațiul speculațiilor este vast, scenarii posibile sunt multe și adesea contradictorii, prea numeroase pentru a fi discutate în cadrul acestui articol. Există însă o certitudine: în lipsa acelei încărcături simbolice conferite de ziua nașterii lui Hristos, textul de față și-ar fi pierdut motivul de a fi scris…

Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, directorul administrației Parcului Natural Vânători Neamţ, publicist științific, Vânători, Neamţ), Redactor șef adj. & Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului

Dr. ing. Sebastian Cătănoiu, director PNVNT (Clip video)

Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)

Ziua Internațională a Drepturilor Omului (Human Rights Day/Journée internationale des droits de l’Homme) – 2025 la sediul general al OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Națiunile Unite). Imagini foto și video de la eveniment – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare)

Ziua Internațională a Drepturilor Omului – Invitație din partea OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Ecosoc – Națiunile Unite). Marele Premiu ONU (echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului) cu participarea OADO la evenimentul din 2028 – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare)

Diaspora Română–în căutarea propriei sale identități. Dinamica identitară a diasporei române și abordarea gaussiană a tipologiei acesteia. Aspecte administrative și social–economice – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare)

Articolul precedentGala Națională a Faptelor Bune 2025 – o seară în care generozitatea a devenit limbaj universal – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare)
Articolul următor„Akademische, klassisch-lineare Studie über – Constantin Arcu und sein Werk” (Constantin Arcu și opera sa – Studiu academic exemplar) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Dr. Med. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities, membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului)
„Nous avons toujours une part de responsabilité dans ce qui nous arrive et nous semble injuste, car nous sommes responsables de nos choix, lesquels à notre insu, déterminent notre avenir. Dès lors, nous devons accepter leurs conséquences, sans regrets, ni résignation, mais, avec sérénité et humilité!” (Întotdeauna avem o parte de răspundere în ceea ce ni se întâmplă și ni se pare nedrept, pentru că suntem responsabili de alegerile noastre, care la rândul lor, fără să ne dăm seama, ne determină viitorul. Prin urmare, trebuie să acceptăm consecințele lor, fără regrete, fără resemnare dar cu seninătate și umilință)-Thomas Csinta  („Un monde à la dérive”). Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch), Scientific director at CUFR R&D (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and Research & Development) Paris–Bucharest, Director and Chief editor at Journal of Bucharest–„Le Petit Parisien” (The Organization of the Francophonie) Paris–Bucharest, Press attached of the OADO (Organization for Human Rights Defense–United Nations) at the Jury Court of the Paris Judicial Tribunal Paris, Honorary President OPDP (Organization for the Defense Prizoners form the Diasopra), Member of the Union of Professional Journalists. [Fizician teoretician și matematician (profesor universitar) de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română (https://dictionary.sensagent.com/wiki/THOMAS%20CSINTA/ro-ro/), specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Knight of the Order of the Golden Cross the Defender of Human Rights-United Nations (Cavaler al Ordinului Crucea de Aur al Drepturilor Omului-Națiunile Unite), propus de către OADO (națiunile Unite) la Marele Premiu ONU (echivalentul premiului Nobel pentru Drepturile Omului) și cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv a studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Pentru relizările sale (lucrări cu caracter științific și academic) de excepție în domeniul jurnalismului de investigații criminale, care includ și aplicațiile structurilor matematice la studiul comportamentului infracțional criminal (în special al Codului Sociogenetic), el a fost distins cu Diploma de Onoare a Marii Loje Naționale Române (MLNR) 1880. În cartea  „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas), Thomas Csinta este citat alături de cei mai celebri și prestigioși jurnaliști de investigațe francezi pentru rezultatele sale obținute în dosarul criminal de cvadruplu asasinat al lui Dany Leprince (în 1994) aflat astăzi, într-un proces de revizuire (reexaminare) în fața CRR (Curții de Revizuire și Reexaminare) în Franța. Este autor a peste 1.000 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care au contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, precum și la admiterea a peste 1.500 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.] https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/wp-content/uploads/2026/01/Thomas-Csinta-CV-Wiki.pdf Text generat de AI. Thomas Csinta este un profesor universitar, fizician teoretician și matematician, precum și jurnalist de investigații criminale franco-român. Este un promotor activ al sistemului ultra-elitist de învățământ superior francez, filiera „regală” „Prépas–Grandes Écoles” în spațiul educațional românesc. Prin activitatea sa academică și de cercetare în cadrul CUFR R&D România (Conseil Universitaire–Formation–Recherche auprès des Grandes Écoles Françaises, Recherche et Développement) și al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural-educațională și științifică cu caracter academic) al cărui director și redactor-șef este, el facilitează accesul tinerilor supradotați, cu abilități intelectuale înalte, din România în aceste instituții de învățământ superior de prestigiu din Franța. Este cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii și Cercetări Avansate în Educația de Excelență), militând pentru implementarea unor sisteme de învățământ ultra-selective și ultra-performante de tipul „Grandes Écoles”–un sistem educațional de înalt nivel academic, unic în lume, care funcționează în paralel cu universitățile publice accesibile publicului larg. Printre acestea se numără École Normale Supérieure (ENS), École Polytechnique (X), concursurile Centrale-Supélec, Mines-Ponts, HEC, ESSEC, ESCP Europe și Sciences Po (IEP), în care accesul nu se face pe baza diplomei de bacalaureat, ci după absolvirea unei Clase Pregătitoare (CPGE) cu o durată de 2-3 ani de studii post-bacalaureat, corespunzătoare primului ciclu universitar din România–Licența. Programul CPGE este extrem de intens și axat pe matematici generale și aplicate, științe fizice, computer science, științe sociale și economice, științe socio-umane etc. În calitate de profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în diverse școli superioare franceze de înalte studii inginerești și economice, prin intermediul CUFR R&D, Csinta publică regulat subiecte de concurs de admitere în aceste școli, precum și subiecte propuse pentru celebrele concursuri franceze de titularizare în învățământul preuniversitar și primul ciclu universitar „Capes” și „Agrégation”. Materialele includ suport de curs, soluții detaliate și comentarii în limbile română și franceză, realizând o convergență între programa educațională din CPGE (Franța) și cea de Licență (România).Thomas Csinta este, de asemenea, cel care a introdus în anul 1981 conceptul de Cod Socio-Genetic (CSG/Cod Sociogenetic), pe care l-a dezvoltat ulterior. Scopul CSG este de a complementa Codul Biogenetic (ADN-ul biologic) în cadrul Codului Genetic Personal (CGP), prin cuantificarea influențelor (psiho)sociale asupra comportamentului uman. Acest concept este aplicat cu precădere în criminologie, psihiatrie judiciară și psihosociologie (psihologie socială) matematică, pentru a studia, analiza și prezice comportamentele infracționale, în special pe cele criminale. Acționând ca o „genetică socială” structurată, CSG definește individul uman în raport cu mediul său socio-judiciar, ca un sistem complex. Teoria susține că profilul unui criminal nu este determinat strict biologic, ci și de interacțiuni (psiho)sociale modelabile. Pentru descrierea acestuia, sunt utilizate modele fizico-matematice complexe care „traduc” comportamentul uman în formule cuantificabile. Conform lucrărilor și cercetărilor publicate de Thomas Csinta în spațiul academic și jurnalistic, modelul include analiza modului în care mediul (psiho)socio-cultural și traumele trăite influențează discernământul în spațiul socio-judiciar asociat individului uman și jurisprudența penală. Utilizarea instrumentelor fizico-matematice de analiză structurală aplicate testelor sociometrice „judiciare” va revoluționa psihiatria judiciară și criminologia clasică utilizată astăzi. Subiectele elaborate de profesorul Thomas Csinta pe această tematică, propuse pentru teze de doctorat, se concentrează pe domenii inter-, pluri- și transdisciplinare, prin intermediul sistemelor complexe. Acestea îmbină matematicile aplicate–teoria haosului, sistemele formale de tip Gödel, cercetarea operațională etc. – în spațiul „separabil” juridic și penitenciar, cu psiho(sociologia) și psihiatria. Abordarea permite o apreciere riguroasă și corectă a persoanei cercetate penal din punct de vedere socio-judiciar, inclusiv în privința (i)responsabilității sale penale. Profesorul Thomas Csinta este autorul a peste 1.000 de lucrări de investigație jurnalistică și științifică (prezentate și la diferite congrese și conferințe internaționale), publicate în special în Jurnalul Bucureștiului–multe dintre ele constituind subiectul unor teme de teze de doctorat. Acestea au fost publicate și într-un ciclu de cărți de mare anvergură, „Investigații jurnalistice în serial” (12 volume, totalizând peste 50.000 de pagini în format aproape A4), dar și în cicluri de cărți de matematici generale și aplicate și fizică, adresate „elevilor preparatoriști” din CPGE. Lucrările sale au fost integrate și repertoriate în Biblioteca Națională a Franței (Bibliothèque nationale de France–François-Mitterrand), mai multe dedicate unor mentori ai lui, precum și în Biblioteca Academiei Române. Thomas Csinta este atașat de presă al Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO- Națiunile Unite) la Curțile cu Jurați ale tribunalelor judiciare franceze și este distins pentru activitatea sa de investigații jurnalistice și științifice cu „Crucea de Aur cu Diagonală” în grad de Cavaler (OADO-ECOSOC-ONU), Diploma de Onoare și Diploma de Diploma de Merit din partea organizației. Numele lui apare în mai multe cărți la „mulțumiri” alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi, pentru contribuțiile sale aduse în restabilirea adevărului istoric în mai multe dosare criminale, cum ar fi cea lui Dany Leprince și Bernard Nicolas cu titlul „Ils ont volé ma vie”.