Deja ianuarie. De dimineață, soarele s-a cocoțat pe cer, dar cred că a fost o rătăcire de astă vară, un drum parcurs reflex, cine știe unde îi erau mințile, trebuia să ajungă pe cerul Australiei și s-a încurcat, acum stă drept, rigid, și nu știe ce are de făcut. Parcă e un copil suit pe scenă, spectatorii sunt toți cu ochii pe el, și de emoție a uitat cuvintele. Își dă încurcat părul din ochi, gata, a făcut o gafă, cum oare s-o dreagă?
Lasă soarele, te ascunzi mereu în astfel de momente, te faci că ești atentă la lucruri care nu te privesc, te faci că urmărești ce este în jurul tău și nu te afectează, te ascunzi, fugi ca întotdeauna. Da, fugi! Ce simți? În care fază ești? Negare? Nesiguranță? Vinovăție? Furie? Da, furie, multă furie!
Ați fost odată apropiate, ați făcut parte din același grup, vă distrați, vă vizitați, o perioadă a locuit la tine, ce s-a schimbat? Ce v-a depărtat? Habar n-ai, sau iar te ascunzi? Tinerețea este pătimașă, un singur cuvânt te încrâncenează, alungi, anulezi, ștergi. Nu știe tinerețea să ierte, să uite, continui să trăiești, îți mai aduci aminte câteodată, dar tinerețea amână, îți spui că ai timp, ai toată viața să îndrepți lucrurile, continui iar să trăiești, nici nu mai știi cine a greșit, anii trec, patima se domolește, orgoliile se tocesc, anii uită, îți dai seama că atunci ai crezut că le știi pe toate, că le simți pe toate, zâmbești, de unde?
Nu le știi nici acum pe toate, diferența este că acum înțelegi asta. Și acum este prea târziu! S-a dus, da, ea s-a dus, nici nu apucase să se bucure de liniștea pe care o trăiesc, în sfârșit, părinții, când copiii le sunt bine, au terminat școlile și acum și-au găsit de lucru, câștigă, poate curând își vor face familiile lor. A suferit. Afli prea târziu că a suferit. Poate ai fi lăsat totul baltă și ai fi plecat să repari măcar acum lucrurile. Fii sigură că se mai puteau repara, niciodată nu e prea târziu. Măcar acum nu voiai să repari ceva pentru tine, mai mult pentru ea, să se ducă mai liniștită Și totuși, acum e prea târziu. Îi privești fața senină, încerci să-ți găsești scuze, dar nu simți decât furie.
Multă furie, pe tine, pe ea, că nu a mai avut răbdare, pe lume, pe uitare, pe tinerețe. Doamne, cât de mult ai vrea să dai timpul înapoi, măcar cu câțiva ani. Neputință! Și plângi. Pentru tot. Și mai mult, pentru cea care nu se mai uită acum la tine! La țară încă se bocește. Bocetul se aude în surdină, parcă iese pe horn, odată cu fumul gros. Când pleacă bătrânii, bocetul e doar trist, când se duce cineva încă tânăr, bocetul te frânge. Parcă te acuză, te arată cu degetul!
E frig, cumplit de frig, de abia s-a scurs jumătate din iarnă, pământul e înghețat și nici soarele rătăcit de dimineață nu și-a făcut treaba. A făcut o gafă, a încurcat drumurile, s-a suit pe cerul nostru crezând că e al lui, a încercat să dreagă greșeala, apoi a fugit speriat de umbra lui. Frigul mușcă adânc din mine, ace de gheață se înfig în mine ca o haită de lupi flămânzi, mi-e frig, totul se dizolvă în frig, furia, neputința. Doar frigul rămâne!
Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina –Mihaela Barbu– mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Notă. Articole asociate ale autoarei
Bagajul de acasă (Corespondență de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu, Craiova)
Niciodată povești…(Corespondență de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu, Craiova)
Articolele autoarei Cristina–Mihaela Barbu în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
